Viaţa Cuvioasei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (19 iulie)

Chipul acestui cuvînt ne arată că este o epistolă, scrisă de Sfântul Grigorie de Nissa, fratele ei, şi trimisă către Olimpie monahul. Dar, mulţimea vorbelor covîrşind hotarele epistolei, se întinde spre povestire şi spre scriere de viaţă:
Frate Olimpie, îţi aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întîmpinat în Antiohia şi când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte – căci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba şi despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătăţite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-şi avea deplină adeverire din auzire de la alţii, ci din însăşi iscusirea şi cercetarea făcută. Cuvioasa Macrina a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiaşi părinţi. Deci, fiindcă şi tu ai judecat a fi de folos sufletului această povestire, să nu se uite viaţa ei şi să se ascundă cu tăcerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la săvîrşirea faptelor bune prin pustnicie şi nevoinţă. Pentru aceasta socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale şi a povesti viaţa ei cu puţine şi scurte cuvinte.
Această fecioară a fost numită de părinţii noştri Macrina. Numele acesta era, care îl avea la arătare. Ea a avut şi alt nume într-ascuns, cu care s-a numit mai înainte de a se naşte, primit printr-o dumnezeiască vedenie. Maica noastră Emilia era foarte îmbunătăţită şi dorea să-şi păzească fecioria şi să-şi petreacă viaţa fără prihană. Dar, pentru că a rămas orfană de tată şi de mamă şi fiind foarte frumoasă, mulţi se îndemnau s-o ia de soţie. Deci, dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească cu sila şi s-o răpească vreunul din cei ce erau răniţi de frumuseţea ei. Pentru aceasta a primit să-şi ia bărbat pe cel mai cinstit cu viaţa, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieţii şi al întregii ei înţelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mîinile sale pe această pruncă, fiică a ei, şi i s-a arătat un om preaîncuviinţat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Şi după ce preaîncuviinţatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând uşurinţă maicii noastre ca s-o nască. Mama, după ce s-a deşteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta de Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviinţatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povăţuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele acestei fecioare, viaţa surorii noastre şi asemănarea voinţei pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
După ce Macrina a trecut de vîrsta pruncească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa sfaturile acelea -, pe care le primeşte firea copiilor -, adică obiceiurile cele bune pe care părinţii săi i le-au dat, întru acelea bine a sporit. Maica noastră se sârguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sînt potrivite pentru vîrsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când sta şi se scula de la masă şi când se culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire. Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creştea cu învăţătura.
Când a învăţat să facă şi lucru sfinţit de mână, a împlinit vîrsta de 12 ani, în care începe a străluci floarea tinereţii. Pentru aceea ea era vrednică de minune; căci, deşi frumuseţea ei era ascunsă, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci mulţi gândeau cum că Macrina avea acel fel de frumuseţe, cum în toată patria ei nu se mai afla. Mulţi tineri alergau la părinţii noştri şi o cereau lor de soţie. Dar tatăl nostru, fiind înţelept şi vrednic a judeca socoteala şi aşezarea cea bună a oamenilor, a alergat la un tânăr de neam bun, iscusit la învăţătură şi strălucit la întreaga înţelepciune şi a hotărît ca acela să o însoţească pe tânăra noastră soră Macrina, dar numai după ce va veni în vîrstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soţie şi, ca arvună, a dat în cuvinte tatălui nostru, dovada pe care o avea, apărându-se şi sprijinindu-se cu dânsele faţă de cei ce-l nedreptăţeau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viaţa aceasta în floarea tinereţii.
Fecioara Macrina ştia de făgăduinţa făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Însă, deoarece acea hotărîre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit ca şi cum nunta s-ar fi făcut; deci, a judecat în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară să nu se mai mărite. Când părinţii îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulţi o cereau pentru frumuseţea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios şi afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărît mai înainte de tatăl nostru. Ea zicea: „De ce să mai fac altă nuntă, deoarece oamenilor le este hotărîtă o nuntă, o naştere şi o moarte; şi bărbatul care s-a logodit cu mine, după hotărîrea părinţilor mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu păzi credinţa şi întreaga înţelepciune a mirelui meu, care s-a dus”.
Cu nişte cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci, a socotit ca şi de aici înainte să păzească această bună hotărîre, adică să nu se despartă niciodată de lîngă maica sa. Această unire a Macrinei era plină de cîştig şi maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ei era destulă; ea era bună chiverniseală amândurora, că maica slujea întru toate cele trebuincioase sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale. Făcea aceasta, pentru că se cădea făgăduinţei fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Ea de multe ori făcea cu osteneala mîinilor sale şi pîinea pe care o mâncau amândouă; dar nu numai aceasta, ci şi toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii şi cinci fete. Ea era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuţii şi moşii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărţită în toate părţile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtaşă împreună cu maica noastră, uşurând-o de greutăţile muncii, iar în vremea sa îşi păzea şi viaţa sa curată şi fără de prihană, cu învăţătura maicii sale. Lîngă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă şi maica sa, ca să urmeze şi ea aceeaşi nevoinţă ca a ei, şi puţin câte puţin a atras-o şi pe dânsa spre întinderea şi spre viaţa cea fără de materie şi mai desăvîrşită a monahilor. După ce maica noastră a rânduit pe surori bine şi prin bună rânduială, s-a întors de la şcoală şi fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulţi ani în învăţătura filosofiei celei dinafară.
Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. El, cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decât mulţi stăpânitori, măcar că defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii din afară şi să vină în viaţa aceasta cea desăvîrşită şi să-şi pregătească lui, drumul petrecerii celei îmbunătăţite şi neîmpiedicate, adică cele prin viaţa Marelui Vasile. Pe celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.
Deoarece fericita Macrina a scăpat de grijile vieţii celei lumeşti, a făcut şi pe maica ei să lase viaţa cea obişnuită ei, petrecerea cea amăgitoare şi serviciile pe care le avea de la slugile şi roabele ei şi să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulţi, să se unească şi ea cu fecioarele şi monahiile în petrecere; iar pe slujnicile de mai înainte să le facă ca pe nişte surori întocmai cu cinstea. Aici doresc să vă spun o poveste, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru fraţi ai noştri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalţi cu darurile cele fireşti, cu frumuseţea trupului, cu puterea, cu grăbnicia şi cu îndemânarea pe care o avea la orice lucru. Ajungând vîrsta de 22 de ani, a dat mare veste şi nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând toate câte avea în mîinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire şi sârguinţă de petrecerea cea pustnicească a monahilor, neavînd la el nimic altceva decât pe sineşi. Lui i-a urmat şi unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie şi care iubea mult pe Navcratie, avînd aceeaşi dragoste către petrecerea monahicească.
Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de rîul ce se numea Irid şi, aflînd în vîrful dealului un loc cu desiş de copaci sălbatici şi cu o poiană ascunsă, s-a aşezat acolo şi îşi petrecea viaţa departe de tulburările cetăţilor şi de grijile divanului. El slujea cu mîinile sale bătrânilor, săracilor, bolnavilor şi celor ce erau aproape. Fiind îndemânatic la prinderea peştilor, scotea hrana vieţii neputincioşilor şi cu aceste osteneli îşi împila tinereţile sale. În vremea aceea se supunea şi voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit ceva. Cu aceste două fapte bune îşi împodobea viaţa şi sporea în dumnezeieştile porunci.
După ce Navcratie a făcut cinci ani în nevoinţă şi pustnicie, a urmat o primejdie grea şi pricinuitoare de mîhnire, cred că din vrăjmăşia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. El, fără nici o veste, s-a răpit din viaţa aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; că, ducându-se la rîu ca să prindă peşte, a rămas să hrănească pe acei bătrâni şi neputincioşi, pe care îi îngrijea la bătrâneţe; deci, s-a adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarăşul său.
Maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înştiinţat de moartea lui, măcar că era desăvîrşită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mîhnirea şi de întristarea ei s-a făcut ca fără de suflare şi fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia şi fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul şi socoteala cea dreaptă, păzindu-se nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare şi nebiruită, a întărit neputinţa maicii noastre şi a scos-o din adâncul întristării, învăţînd şi îndreptând spre bărbăţie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră şi-a revenit îndată din acea mîhnire şi n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-şi rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-şi pornească plîngerile. Ea răbda întristarea cu linişte şi cu netulburare, izgonind de la sine neputinţa firii femeieşti, cu gândurile sale cele drepte şi cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinţei.
După ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creşterea şi pentru aşezarea lor şi după ce a împărţit averea ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viaţa fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat şi pildă bună către viaţa pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi şi a ajuns la aceleaşi măsuri ale cugetării Macrinei şi s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeaşi mâncare, dormea pe acelaşi aşternut şi asemenea se împărtăşea din toate celelalte. Precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeaşi măsură se despart şi de toate grijile lumii, tot astfel şi viaţa Macrinei şi a maicii noastre era despărţită de toată deşertăciunea lumească. Ele urmau viaţa cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta mânie, pizmă, ură, mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta şi nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deşarte, de cinste, slavă, trufie şi celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor. Deci, slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieţi ele le aveau ca pe nişte lucruri deşarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieştii Scripturi, rugăciunea necontenită şi cântarea de psalmi neîncetată, care se făcea toată noaptea şi toată ziua. Ce cuvînt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viaţă omenească şi între cea îngerească? Căci, ca să se elibereze de patimile cele omeneşti, Macrina şi maica noastră erau mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup şi a trăi împreună cu simţirile, era mai prejos decât firea îngerească.
Dar poate ar îndrăzni cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deşi erau împreună legate cu trupul, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viaţa lor era aleasă şi înălţată către cer, ridicându-se cu puterile cele cereşti. Astfel au petrecut ele mai mulţi ani şi împreună cu anii creşteau şi cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune cele noi.
La acest mare scop al vieţii Macrinei, slujea alesul şi bunul Petru, fratele nostru, cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deşi tatăl nostru a murit, Ma-crina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut şi l-a învăţat cu înaltă filosofie şi pedagogie. Ea l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învăţături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deşert. Macrina i s-a făcut lui tată, dascăl, pedagog, maică şi sfetnic la toate lucrurile şi faptele bune. În acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vîrsta copilăriei, s-a înălţat la acest scop înalt al pustniciei şi s-a făcut îndemânatec la tot meşteşugul; căci lucra cu mîinile, neavînd nici un povăţuitor sau meşter care să-l înveţe. El a învăţat cu de-amănuntul meşteşugul şi ştiinţa, pe care alţii cu multă vreme şi cu oasteneală le-au învăţat. Deci, fratele nostru Petru, defăimând înţelepciunea cea dinafară şi avînd firea sa ca dascăl la toată învăţătura bună, căutând şi la sora noastră Macrina, ca la o faptă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.
În vreme aceea s-a întîmplat o foamete mare. Mulţi, auzind de facerile lor de bine – căci Macrina, maica şi fratele nostru, Petru, au plecat să petreacă în pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulţit hrana şi bucatele celor flămânzi, încât mulţimea oamenilor care veneau la dânşii făcea pustia aceea ca pe o cetate.
Între timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mîinile celor doi fii ai săi. Însă vrednic lucru este să spunem aici şi cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când şi-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, şi-a întins mîinile sale peste Macrina şi Petru, care şedeau aproape de dânsa, unul la dreapta şi altul la stânga sa, şi a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ţie Îţi dăruiesc şi această pîrgă şi pe al zecelea fiu al meu. Pîrga mea este fiica cea întâi născută, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urmă. Ţie îţi sînt dăruiţi după lege şi cei dintâi născuţi şi zeciuielile tuturor rodurilor; căci toate sînt prinosuri şi dăruiri ale Tale. Deci, să fie sfinţenia şi darul Tău asupra pîrgii acesteia şi asupra acestui al zecelea fiu al meu”, arătând cu mîinile ei spre Macrina şi Petru. Acestea zicând, a încetat şi din rugăciune şi din viaţă, după ce a poruncit fiilor ei ca trupul să i-l îngroape în mormântul tatălui lor.
După ce au săvîrşit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguinţă, întrecându-se întotdeauna cu viaţa lor, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. În acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot şi arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viaţă şi mai sfântă, mai curată şi mai cinstită decât întâia oară; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit şi nevoinţa lui (Notă – În viaţa Sfântului Vasile cel Mare, este scris în limba rusească, cum că Sfântul Petru, episcopul Sevastiei, a fost însurat, şi zice că eparhioţii cîrteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au pîrît Sfântului Vasile, şi multe altele după cum se scrie acolo. Însă toate sînt neadevărate; pentru că aici Sfântul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic despre aceasta).
După ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viaţa aceasta şi s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plîns patriei sale şi la toţi creştinii. Sora noastră, Macrina, auzind de departe înştiinţarea plină de jale a morţii lui, s-a mîhnit cu sufletul de acea pierdere. Şi cum era cu putinţă să nu simtă durerea morţii şi aceea care îi era soră? – durere care, până şi vrăjmaşii adevărului, au simţit-o. Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăţie acea durere; căci, precum argintul se lămureşte în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea şi rugina şi să rămână desăvîrşit curat, tot aşa şi Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. De aceea s-a arătat totdeauna bărbăţia cea adevărată şi neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navgratie, al doilea prin despărţirea maicii sale şi al treilea, când Marele Vasile s-a dus din această viaţă – cel care a fost păstorul de obşte al neamului omenesc -, rămânînd ca un luptător nebiruit şi trecând peste toate primejdiile vieţii.
După nouă ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost şi eu. După ce sinodul s-a risipit, ne-am întors fiecare în eparhiile noastre şi, mai înainte de a se împlini anul, mi-am pus în gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez. La aceasta am fost împiedicat de îmbulzeala ispitelor, pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Numărând anii, am aflat că erau trecuţi de opt, de când nu am întîlnit-o şi nu am văzut-o; deci am plecat.
După ce am călătorit multă vreme pe drum, fiind departe de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoşate nădejdi despre vremea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mîinile mele nişte moaşte de mucenici, din care ieşea atâta strălucire, parcă ar fi ieşit din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii şi nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înţeleg ce mi s-a arătat. Numai în sufletul meu simţeam o mîhnire mare şi căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, am întrebat pe un prieten, mai întâi despre fratele nostru Petru. Acela mi-a răspuns că Petru are şase zile de când a plecat ca să vină la noi. Din aceasta am cunoscut că el s-a dus pe alt drum şi de aceea nu ne-am întîlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află şi, aflînd că este bolnavă, m-am grăbit la drum şi am călătorit mai iute; căci întristarea şi frica au tulburat sufletul meu de ceea ce are să fie.
După ce am ajuns la sihăstria cuvioasei, toţi pustnicii au ieşit în întîmpinarea mea – că aveau acest obicei, ca să întîmpine pe prieteni -, iar ceata pustnicelor stătea cu bună podoabă în biserică şi mă aşteptau. Deci, după ce am intrat în biserică şi după terminarea rugăciunii care se făcea de obicei, monahiile şi-au plecat capetele cu bun chip şi s-au dus. Văzînd eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povăţuitor şi m-am dus la chilia ei. Ea zăcea de boală, culcată jos pe un aşternut întins pe o scândură. Ca aşternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezişul. Pe aceea îşi rezema capul sau grumazul său.
Dacă m-a văzut că am venit aproape de uşa chiliei, s-a sculat şi s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbinţeală. Deci, întărindu-şi pe pământ mîinile ei pe cât putea, s-a tras pe brânci din zăcerea ei, şi cu aceasta a împlinit primirea întîmpinării mele. Eu, văzînd-o astfel, îndată am alergat şi, sprijinind-o cu mîinile mele, am ridicat-o şi am pus-o pe aşternutul ei obişnuit pe care zăcea. Ea, întinzîndu-şi mîinile spre Dumnezeu, a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit cererea şi nu m-ai lipsit de dorinţa mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale”. Dar, ca să nu-mi pricinuiască vreo mîhnire, şi-a ţinut suspinul ei şi, silindu-se să-şi ascundă faţă de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, şi astfel mă bucura cu întrebările ei.
Când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea şi faţa mi s-a posomorît. Dar fericita Macrina era atât de departe de a se mîhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet şi a vorbit mult despre firea omenească, arătând lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsă în întîmplările cele aducătoare de mîhnire. Ea a vorbit atât de mult despre viaţa ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălţat prin cuvintele ei şi a ieşit din trup, mergând la cele neapropiate ale cerurilor, povăţuindu-mă de cuvintele ei.
Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici îşi curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam şi la fericita Macrina. Deşi fierbinţeala uscase toată puterea ei şi o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-şi trupul cu răbdarea ca cu o rouă, îşi avea mintea neîmpiedicată de vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală şi slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvîntul atât de mult, aş fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălţat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet şi pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor şi de unde i-a venit moartea şi cum se întoarce iarăşi din moarte la viaţă. Acelea le povestea ea cu multă uşurinţă, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh şi cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.
După ce s-a săvîrşit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihneşti puţin trupul tău, care este ostenit de atâta călătorie”. Eu, deşi aveam multă trebuinţă de odihnă, nu voiam să mă despart de dânsa şi să n-o mai văd, vrând să-i ascult cuvintele ei cele mari şi pline de dulceaţă duhovnicească. Dar, de vreme ce aceasta îi era ei plăcut, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, am mers cu un povăţuitor într-o grădină ce era în apropiere şi găsind un sălaş pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viţă de vie. Cu toate acestea nu era cu putinţă să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din aşteptarea celor de întristare; visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca nişte sfinte moaşte de sfânt mucenic, care erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.
În vremea când eu mă aflam mîhnit pentru aşteptarea celor ce aveau să fie, nu ştiu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele şi a trimis la mine veste de bucurie, spunîndu-mi să fiu cu inimă bună şi să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deşi eu atunci nu le-am înţeles. Cu adevărat aşa au fost, căci, precum un drumeţ care aleargă şi întrece pe cel împreună luptător cu el, când a ajuns aproape de sfîrşitul drumului şi când se apropie să ia darul şi să vadă cununa biruinţei, atunci el se bucură în sine ca şi cum ar fi luat-o şi vesteşte biruinţa cu bucurie prietenilor săi, astfel şi fericita Macrina, pornind dintr-un aşezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus şi numai nu zicea cuvîntul acela al Apostolului: Mi s-a pregătit mie cunună a dreptăţii, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoinţa cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvîrşit şi credinţa am păzit.
Bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtăşit din multe feluri de bucate pe care le gătise şi care erau pline de toată veselia inimii; căci sârguinţa cuvioasei în acest chip se pogorâse, până şi la gătirea bucatelor mele. După ce m-am odihnit, iarăşi m-a chemat şi a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinereţile ei; asemenea îmi povestea şi de lucrurile părinţilor noştri, câte le ţinea minte şi câte au urmat mai înainte de naşterea mea; apoi spunea şi de viaţa mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.
Povestea despre viaţa părinţilor noştri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci a crescut şi s-a mărit din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoşii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos şi s-au lipsit de averile lor. Strămoşul maicii noastre a fost omorît de urgia împărătească şi părinţii noştri au rămas străini de averile părinţilor lor. Cu toate acestea, viaţa şi bogăţia părinţilor noştri atât au crescut – prin credinţa care au avut-o către Dumnezeu -, încât în vremea lor nu era altul mai renumit şi mai vestit decât dânşii. Averea lor s-a împărţit la fiecare din fraţii noştri; dar Dumnezeu, cu binecuvîntarea Sa, atât de mult a înmulţit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covîrşea întreaga avere a părinţilor noştri.
Cuvioasa zicea încă şi aceasta, că din câte averi i-a revenit, nu a ţinut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Viaţa ei a fost astfel – din binecuvîntarea lui Dumnezeu -, încât mîinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea nici către oameni n-a privit cândva, nici cu facerile de bine şi cu milostenia oamenilor nu şi-a iconomisit trebuinţele vieţii sale. Ea niciodată n-a izgonit pe fraţii care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva, nici n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărţeau milostenie; căci şi Dumnezeu îi creştea ale ei pe ascuns. Acel puţin lucru de mîini care îl lucra, îl înmulţea ca pe nişte seminţe, cu binecuvîntarea Sa.
Dar fiindcă şi eu am început a povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credinţe şi mai pe urmă despre gîlceava şi tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoinţe şi osteneli, Cuvioasa Macrina a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulţumitor către bunătă-ţile care ţi le-a dăruit Dumnezeu? Nu- ţi îndreptezi nemulţumirea ta? Nu alături bunătăţile părinţilor tăi cu ale tale? Aşa era tatăl nostru de cunoscut, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar tu te-ai făcut renumit între cetăţi, popoare şi neamuri. Biserica lui Dumnezeu trimite de te cheamă ca să le ajuţi şi să le îndreptezi, iar tu nu socoteşti darul acesta, nici nu ştii de unde este pricina atâtor bunătăţi! Deci, se cade să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălţimea aceasta, prin rugăciunile părinţilor noştri; căci tu, de la sineţi, nu aveai nici o putere la aceasta”.
Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze această fericită ocazie de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cântau, ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăşi către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea şi sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfîrşitul vieţii sale, fiindcă fierbinţeala a stricat toată puterea trupului ei.
Cunoscând ea neputinţa gândurilor mele, socotea să mă scoată din aşteptările cele mîhnite şi îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri şi, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviinţă; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, că după puţin avea să iasă din viaţa aceasta – lauda cea de obşte a neamului nostru. În alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, precum că sora mea a covîrşit cu adevărat firea obişnuită şi s-a făcut mai presus de obşte.
Eu vedeam pe fericita Macrina, când a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă, că nu se temea de despărţirea de viaţă, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru aşteptarea morţii ei. Ea a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de faţă dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele cel nevăzut, Hristos, şi câtă dorinţă avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Hristos şi să se unească cu El.
Partea cea mai mare a zilei trecuse şi soarele a ajuns la apus, iar sârguinţa fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cât se apropia de sfîrşitul vieţii, cu atât mai mult alerga cu dorinţa fierbinte către Cel dorit, văzînd mai curat frumuseţea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dînsul; pentru că patul ei căuta spre răsărit, de aceea a lăsat vorbirea care o făcea cu mine şi vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni şi Îl ruga şoptind, cu aşa glas, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:
„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei adevărate şi sfîrşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trîmbiţa cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mîinile Tale l-ai închipuit şi iarăşi îl iei din pământ, pe acel care l-ai dat lui, şi în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor şi grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi din păcat, făcându- Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat stăpânirea morţii, adică pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmaşului şi spre apărarea vieţii noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele şi spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea. Ţie mi-am dăruit trupul şi sufletul meu din tinereţe şi până acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povăţuiască la locul odihnei şi în sînurile sfinţilor părinţilor noştri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie şi ai aşezat în Rai pe vestitul tîlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine şi a căzut sub îndurările Tale; po-meneşte-mă şi pe mine întru împărăţia Ta, că şi eu m- am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele şi înfricoşîndu-mă de judecăţile Tale. Să nu mă desparţi pe mine de aleşii Tăi în înfricoşata prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmaşul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greşit prin neputinţa firii mele, cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi şi mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavînd nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mîinile Tale curat şi fără de prihană, ca tămîia înaintea Ta”.
Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură şi pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbinţeală, nu a mai putut să pronunţe un cuvînt. Asemenea şi glasul i se stinsese şi numai prin semnul buzelor şi prin mişcarea mîinilor înţelegeam că se roagă.
Asupra acestora a sosit şi seara; şi când a adus lumânare, fericita a deschis ochii şi a văzut lumina. Ea se arăta că avea sârguinţă să zică obişnuita mulţumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulţumit cu inima şi cu mişcarea mîinilor; şi împreună cu inima i se mişcau şi buzele. Îndată ce a sfîrşit mulţumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe faţa sa. După aceea a răsuflat odată tare şi greu şi apoi şi-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întîlnit-o întâia dată, ca să pun mîinile peste ochii ei după ce va muri şi să-i închid, precum se obişnuieşte la morţi, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci, am pus mâna pe sfânta ei faţă, atât numai ca să-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuinţă de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviinţă, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis şi buzele cu potrivire şi mîinile ei s-au întins pe piept. Toată aşezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine şi nu avea trebuinţă de vreo mână să-l împodobească.
Deci, eu din două părţi am slăbit de pătimirea întristării: atât de moaştele pe care le vedeam, cât de plîngerea fecioarelor. Dar ele au suferit întristarea lor cu linişte şi au încetat cu pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci faţa egumenei deşi tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă zgomot de plîngere mare, afară de rânduiala şi porunca ei, şi să mîhnească pe învăţătoarea lor cea moartă. Dar n-au mai putut să ţină cu linişte mîhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar şi neţinut, aşa încât nici eu n- am mai putut să-mi ţin gândul. Atunci patima întristării m-a înecat cu totul, ca un rîu de primăvară, şi n- am socotit cele ce aveam în mîini, ci m-am dat cu totul plînsului, socotind că era pricină binecuvîntată, pentru care plîngeau monahiile.
Ele nu plîngeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mîhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plîngeau şi se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea şi mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, şi cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noştri; s-a luat de la noi lumina povăţuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înţelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase şi s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastră învăţătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viaţa ta cea curată; iar acum şi ziua ni se pare noapte şi întuneric!” Mai mult decât toate monahiile, plîngeau acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei şi le luase, le crescuse şi le povăţuise în viaţa cea nestricăcioasă a fecioriei, căci o numeau maica şi hrănitoarea lor.
După puţină vreme, privind eu la sfântul cap al moaştelor celei moarte, ca şi cum am fost certat de dânsa pentru neorân-duiala şi tulburarea plînsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, şi am strigat către fecioare: „Uitaţi-vă la dascălul vostru şi aduceţi-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăţa ca să păziţi toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învăţat să plîngem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem şi acum. Deci, să schimbăm glasurile de plîngere în cântare umilitoare de psalmi”. Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plînsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii şi să rămână puţine din ele ca să-i slujească, adică acelea pe care le primea fericita pe când trăia.
Între ele era şi o femeie renumită în bogăţie, din neamul cel bun, care se numea Uetiani; şi, fiind frumoasă, se măritase după un bărbat bogat. După puţină vreme a rămas văduvă şi a luat ca păzitoare şi povăţuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele şi învăţa de la dânsele petrecerea cea îmbunătăţită. Deci, acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaşte oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucitoare, pentru a împodobi acel trup curat. Uetiani a zis: „Se cuvine să ne înştiinţăm dacă şi cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, adică, dacă este cu cuviinţă să facem ceea ce şi ei îi va plăcea; căci ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi ei îi va fi bineplăcut!”
Era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu numele Lampadia şi cu treapta, diaconiţă. Aceasta ştia cu de-a-mănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebînd-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei este viaţa cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia şi aceasta să fie şi acum la îngroparea ei. Cele ce sînt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viaţa ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea şi de vom voi să facem ceva mai mult moaştelor ei, nu avem nici gătirea, nici chipul”. Eu am întrebat-o: „N-aveţi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaştele ei?” Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sînt toate lucrurile ei ce le avea: îmbrăcămintea, acoperământul şi încălţămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sînt bogăţia şi hainele ei şi afară de acestea pe care le vedeţi nu are ascuns nimic altceva în lăzi, nici în chilia ei. Ea ştia o vistierie a bogăţiei ei, cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate şi n-a lăsat nimic pe pământ!”
La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce vreuna din acelea care le-am păstrat pentru îngroparea ei, oare îi va fi ei plăcută?” Ea mi-a răspuns: „Sfânta, dacă ar fi fost vie, cu adevărat ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât şi pentru rudenia cea frăţească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mîinile tale”. Fiindcă ne-a dat voie să înfăşurăm sfintele ei moaşte în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaştele ei.
Uetiani, înfăşurând cu mîinile ei sfinţitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna pe grumajii ei şi a zis către mine: „Iată podoaba care este atîrnată de grumaz!” Şi, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce şi un inel de fier, care erau legate de gît cu aţe subţiri şi atîrnau deasupra inimii sale. Eu am zis: „Cîştigul acesta să fie de obşte! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moştenirea inelului!” Deasupra peceţii inelului era închipuită o cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Acela era ascuns în pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care ştia.
Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina şi fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, iată că vine şi Uetiani, cea mai sus pomenită, şi îmi ajută. Pe când îmbră-cam sfintele moaşte cu haina, ea mi-a zis: „Să nu laşi nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!” Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei şi, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subţire. Eu i-am zis ei: „Ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?”
Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme, s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, încât era în primejdie mare, căci dacă nu se tăia cu briciul, se făcea mare şi nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o vadă. Fericita, socotind că a se dezgoli la trup şi a se vedea de ochi străini, era mult mai rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara şi a săvîrşit către maica sa obişnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar; şi acolo, căzînd în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Ea a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tină, şi din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mîhnea şi o îndemna să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă va face cu mâna ei semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci pe partea trupului unde o durea, se va tămădui. Atunci îndată a pus mâna sa pe sînul ei şi a făcut Semnul Cruci. Şi, o, minune! Rana s-a tămăduit şi a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieştii tămăduiri şi spre necontenita mulţumire către Dumnezeu”.
După ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Uetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobită ca o mireasă în ochii fecioarelor; deci, eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaşte, ca să nu se arate sfinţita frumuseţe, care străluceşte cu această străină împodobire a hainei”. Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar şi prin ea strălucea faţa sfintei. Gîndesc că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaşte darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se vedea că ieşeau fulgere din frumuseţea aceea.
După ce noi am săvîrşit acestea şi se auzeau cântările şi plîngerile fecioarelor, nu ştiu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau împrejur, încât toţi au alergat împreună din toate părţile. Ei au venit atât de mulţi, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci, în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicile mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba Duminicii, mulţimea bărbaţilor şi femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plîngerile lor. Eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gândeam că ar fi cu putinţă ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărţit mulţimea adunată, pe femei le-am pus împreună cu fecioarele, iar pe bărbaţi, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părţile câte o cântare de psalmi bine întocmită.
După ce s-a făcut ziuă şi tot locul sihăstriei se strîmtorase, din cauza mulţimii, Araxie, episcopul acelei cetăţi, care venise la îngropare cu toţi preoţii, m-a îndemnat să ridicăm moaştele şi să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am rânduit racla cu moaştele de o parte, iar episcopul de altă parte şi doi citeţi de celelalte două părţi. Astfel am mers cu linişte, iar înainte de amândouă părţile moaştelor, mergeau o mulţime de diaconi şi citeţi, petrecând sfintele moaşte şi avînd toţi lumânări aprinse. Îngroparea fericitei era ca un praznic, fiindcă şi cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toţi.
Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinţilor noştri, era ca la şapte sau opt stadii de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare; căci mulţimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. După ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaşte şi am început să facem rugăciune fără cântare de psalmi. Rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plîngere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, s-a descoperit mormântul părinţilor noştri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape. Atunci una din fecioare, văzînd acea sfinţită faţă, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această faţă cu chip dumnezeiesc”.
Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat şi ele împreună cu dânsa; şi îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviinţă. Din pricina aceasta, inimile tuturor celor adunaţi s-au zdrobit cu cuvintele acelea şi s-au pornit spre lacrimi; dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obişnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Astfel, poporul cu sila s-a aşezat în locul cel cu bună rânduială al rugăciunii.
După ce s-a săvîrşit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeieşti, care zice: „Goliciunea părintelui tău şi a maicii tale nu o vei descoperi”. Dar eu am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osînda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinţilor mei goliciunea cea de obşte a firii omeneşti, fiindcă trupurile lor s-au risipit, rămânînd nişte oase goale?”
Acestea socotindu-le eu şi, mai ales, temându-mă de mîhnirea pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui, mai pe urmă de toată meşteşugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim şi Iafet, mi-a arătat ce să fac. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinţilor mei, moaştele lor, mai înainte de a se vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu şi episcopul am luat sfintele moaşte şi le-am pus lîngă moaştele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea şi făgăduinţa care au avut-o amândouă, maica şi fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca şi după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite şi în viaţa aceasta.
După ce s-au săvîrşit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt şi am sărutat ţărâna; apoi am pornit la drum mîhnit şi plin de lacrimi, gândindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viaţa oamenilor. Pe drum s-a întîmplat că am întîlnit un om vestit, care avea stăpânire ostăşească într-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflîndu-se împreună cu ostaşii lui, m-a întîmpinat cu multă dragoste şi, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat, că era rudenie a noastră.
După ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim şi mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieşit din viaţa aceasta!” Şi a început povestirea astfel:
Odată, am dorit împreună cu soţia mea să mergem la şcoala faptelor bune, că aşa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers şi fiica noastră, care avea la un ochi o patimă vătămătoare, încât era grozavă şi jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroşase şi se albise. După ce am ajuns la mânăstire, am împărţit locurile. Eu m-am dus la mânăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soţia mea s-a dus în mânăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.
După ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngăduiesc până mă voi împărtăşi din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soţia mea să se ducă, ci, ţinînd pe copila noastră în braţe, zicea că nu voieşte s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăşi din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, şi-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, şi, văzînd patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veţi face mie darul acesta şi veţi îngădui să vă împărtăşiţi din masa noastră, vă voi da şi eu o plată vrednică de o cinste şi de un dar ca acesta”. Mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?” Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!” Această făgăduinţă a sfintei mi s-a vestit şi mie, şi, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.
După ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut şi am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soţia mea îmi povestea cu de-a-mănuntul cele ce a văzut şi a auzit de la fericita, şi nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit şi la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea şi a zis: „Vai, ce-am făcut! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?” Dar fiindcă mă mîhneam şi eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întîmplare, copila, pe care o ţinea doica în braţe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mîhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre”. Deci nu rămăsese la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să fie nevoie să se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în braţe şi a dat-o în mîinile mele. Văzînd şi eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, şi am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului! Căci şi Macrina, roaba Lui, cu credinţa ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!”
Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut şi a început să-i curgă lacrimile din ochi. Acestea şi alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce vieţuiau împreună cu dânsa şi ştiau cu de-amănuntul viaţa ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea necrezute de mulţi; fiindcă cei mai mulţi dintre oameni, după măsura cunoştinţei lor, judecă şi pe acelea care le aud; iar lucrul care covîrşeşte măsurile cunoştinţei lor, îl presupun că este minciună şi nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun aducerea de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, înmulţind grîul pe care-l scotea din hambar şi îl împărţea la săraci.
Ea a făcut şi alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciţi şi proorocirile care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoştinţă adevărată şi întreagă, le cred pe toate că sînt adevărate, deşi se par necrezute, căci sînt mai presus de fire. Aceia însă care sînt proşti la minte, socotesc că sînt cu neputinţă. Eu una ştiu: că după măsura credinţei, aşa se dau şi dumnezeieştile daruri; adică, mici la cei puţin credincioşi, şi mari la cei ce au credinţă mare şi desfătată.
Pentru aceea le-am lăsat şi eu şi n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puţin credincioşi, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sînt destule spre scrierea împrejur a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerului. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie