Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Evsevia, căreia i s-a mai zis şi Xenia -24 ianuarie

În Roma cea veche se afla un bărbat slăvit, senator fiind şi drept credincios, care avea o singură fiică, Evsevia, şi pe care o păzea ca pe lumina ochilor.
Venind cuvenita vreme, a logodit-o pe ea cu un tânăr de neam bun, bogat şi cinstit. Şi-au hotărât ziua nunţii. Dar fecioara avea dumnezeiască dragoste să se facă mireasă, prin veşnică feciorie, lui Christos Domnul. Gândul acesta îl ţinea tăinuit, căci ştia cât de mult dorea tatăl ei s-o însoţească, spre a fi mângâiat de urmaşi.
Fericita Evsevia avea două roabe, cărora, sub greu jurământ, le-a încredinţat taina sa. Şi, ele, având acelaşi gând de curăţie feciorelnică, au primit îndemnul ei ca laolaltă să ia de obşte viaţă curată. Deci, se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.
Apropiindu-se ziua nunţii, fericita Evsevia sfătuindu-se cu roabele sale şi ajutată de ele, şi-a schimbat noaptea îmbrăcămintea cea femeiască prin una bărbătească, a luat ceva aur de trebuinţă şi, fără ca nimeni să ştie, a ieşit din casă, uşile întâmplându-se a fi deschise. Făcându-şi cruce, a zis: „Fii cu noi, Doamne Iisuse Christoase, şi arată-ne calea pe care trebuie să mergem. Pentru dragostea Ta lăsăm casa şi pe toţi cei din ea, pe Tine dorindu-Te — şi Ţie urmându-Ţi.” Iar roabelor ce erau cu ea, le zise: „De-acum suntem surori — şi eu, mai vârtos, vă voi sluji în toate zilele vieţii mele. Să fugim aşadar de toate ale lumii, întru mântuirea sufletelor noastre.”
Au ajuns pe urmă la un ţărm de mare şi găsind o corabie care ducea spre Alexandria, au plătit şi s-au urcat în ea. Fiind vânt prielnic, în câteva zile au ajuns acolo — de unde au plecat de îndată spre un ostrov ce-i fi zicea Co, aproape de Halicarnas, cetatea Cariei, ca să nu fie găsite de vor fi fost căutate de părinţi. În ostrovul acela şi-au luat din nou îmbrăcămintea femeiască, rugând pe Dumnezeu să le trimită un om duhovnicesc, care să le îmbrace în rânduială monahicească. Pe urmă, fericita Evsevia a mai cerut, cu jurământ, surorilor ei, să nu spună nimănui taina lor, iar ei să nu-i spună Evsevia, ci Xenia, care însemnează străină. Adică străină lumii acesteia şi plecată pentru lumea viitoare. Înţelegându-se şi având multă dragoste între sine, au căzut tustrele în genunchi şi au mulţumit lu Dumnezeu, zicând: „Fă, Doamne cu noi săracele şi străinele, mila Ta cea mare, trimiţându-ne un om plăcut Ţie, prin care să ne mântuim şi noi, smeritele!”
Şi când au ieşit din casa în care se rugaseră, iată că au văzut un bătrân cinstit, cărunt, îmbrăcat monahiceşte, venind dinspre ţărm.
Alergând la dânsul, Sfânta fecioară i-a căzut la picioare.
— Omule al lui Dumnezeu, nu ne lăsa pe noi păcătoasele şi străinele, – fii nouă povăţuitor şi învăţător.
După ce le-a întrebat de unde sunt şi ce voiesc, bătrânul le-a spus că vine de la locurile sfânte şi că-i presviter şi egumen în mănăstirea sfântului şi preaslăvitului apostol Andrei, şi că numele lui este Pavel.
Fecioarele au mulţumit lui Dumnezeu că le-au trimis acest înţelept îndrumător – şi ascultând sfatul lui, au plecat împreună cu el în cetatea Milasa.
Acolo, fecioara Xenia cu banii ce avea, a ridicat o mică mănăstire de maici cu biserică închinată sfântului şi marelui mucenic Ştefan, aducând acolo câteva fecioare şi
făcându-le mirese lui Christos. Şi sfântul Pavel egumenul, cel care a tuns pe Xenia, împreună cu cele două roabe, în rânduială monahicească, le purta de grija cea duhovnicească.
Şi nimeni nu ştia cine-i Xenia, de vreme ce bătrânul egumen spunea că le-a adus din ostrovul Co.
Nu după multă vreme, adormind în Domnul episcopul Chiril al acelei cetăţi, i-a urmat la scaun cuviosul Pavel, egumenul mănăstirii sflntul Andrei. Atunci el a sfinţit pe Xenia diaconiţă a mănăstirii de fecioare, fiind cu adevărat vrednică de aceasta. Căci ea, prin viaţa aspră ce ducea, mergea cu grăbire către pustnicească desăvirşire. De înfrânarea ei se temeau diavolii şi de postul ei biruindu-se, nu îndrăzneau să se apropie de ea. Hrana ei era putină pline, udată de lacrimile sale, şi presărată cu cenuşă din cădelniţă, ca să se îndeplinească cuvântul: „Cenuşă cu pline am mâncat — şi bătutura mea cu plângere am amestecat”. Şi înfrânarea ei n-o spunea nimănui, nici chiar surorilor ei, ci numai cele două roabe o priveau în taină şi adevereau nevoinţa ei.
Iar rugăciunea ei era atât de adâncă încât, adeseori, noaptea întreagă nu se ridica din genunchi, rugându-se şi plângînd. Şi aşa se smerea din ce în ce mai tare.
Şi era bună şi blândă cum numai bunul Dumnezeu poate face pe cineva. Şi niciodată nu se mânia iar viaţa nu şi-a întinat-o cu vreo slavă deşartă sau cu îngâmfare. Faţa ei era smerită, mintea înţeleaptă, căutătura neîmpodobită, iar inima paşnică, neavând nici o tulburare.
Şi alte bunătăţi avea: priveghea de-a pururi, se smerea fără încetare, pe cei din nevoi îi ajuta, pe cei rătăciţi îi povăţuia la calea pocăinţei şi pentru toţi avea dragostea desăvîrşită. Iar veşmintele ei erau zdrenţe şi chiar de ele nu se simţea vrednică. Şi toată viaţa ei era umilinţă şi lacrimi pentru pururea prea iubitul său mire Iisus Christos. Grăia ca David; „Făcutu-s-au lacrimile mele pline, ziua şi noaptea”.
Iar când s-a apropiat sfârşitul fericitei Xenia, întru ducerea ei din vremelnica viaţă, era praznicul pomenirii sfântului Efrem, care fusese altădată episcop în cetatea aceea. A chemat Xenia pe toate surorile ei în biserica mănăstirii şi le-a grăit: „Sfârşitul meu s-a apropiat, rugaţi-vă pentru mine, nevrednica şi păcătoasa, să pot trece la Christosul meu. Spuneţi părintelui nostru Pavel să mă pomenească în rugăciunile lui, că el a fost acela care ne-a adus la calea adevărului.”
Auzind aceasta, surorile au fost cuprinse de jale, zicând:
— Cui ne laşi tu, povăţuitoarea şi stăpâna sufletelor noastre? Cine se va mai îngriji de sufletele noastre? Mai cu osebire cele două surori care fuseseră roabele fericitei Xenia se jeluiau cu amar şi rugau pe Dumnezeu să-i lungească zilele, ca să le fie şi mai departe ajutătoare şi povăţuitoare.
Iar sfânta, cu lacrimi, le răspundea: „Aprindeţi candelele voastre, luaţi untdelemn şi ieşiţi întru întâmpinarea Mirelui, că nu ştim în ce ceas ne va chema Domnul”.
Pe urmă s-a rugat cu putere lui Dumnezeu pentru surorile ei şi le-a poftit s-o lase singură. Şi au plecat surorile, iar cele două roabe au rămas la uşă şi au văzut-o plecându-şi genunchii în pământ şi rugându-se cu putere. Atunci, îndată a strălucit o lumină mare în biserică — întocmai ca un fulger — şi o bună mireasmă s-a strecurat afară.
Intrând surorile degrabă în biserică şi vrând s-o ridice de la pământ, au aflat-o adormită întru Domnul.
Iubitorul de oameni, Dumnezeu, vrând să arate atunci ce fel de comoară ascunsă era pe pământ, a făcut un semn mare şi prea luminat pe cer. Fiind senin la ceasul acela, s-a arătat deasupra mănăstirii de fecioare o cunună de stele foarte luminoase, având în mijloc o cruce, mai strălucitoare ca soarele. Toţi au văzut semnul acesta, acolo şi la mari depărtări. Episcopul Pavel văzându-l, a zis celor din jurul său: „Fericita fecioară Xenia a adormit şi pentru ea este semnul cununei ce vedem”.
Şi s-au adunat cu toţii acolo în frunte cu episcopul Pavel privind semnul şi strigând: „Slavă Ţie, Christoase Dumnezeule că ai arătat tuturor comoara Ta, care a fost tăinuită până acum şi că pe această săracă cetate Milasa ai învrednicit-o să fie cămara şi vistieria comorii tale acesteia…”
Şi toţi se rugau şi cereau episcopului Pavel să arate la toţi acest semn şi să se ruşineze cei ce vrăjmăşesc pe Christos.
Au aşezat apoi trupul fecioarei pe un pat — şi l-au luat pe umeri, ducându-l, în cântece şi lumânări, până în mijlocul cetăţii. Şi toată mulţimea a căzut în mare uimire, căci cununa cea luminoasă cu crucea se ţinea necontenit deasupra trupului sfintei. Şi s-a adunat popor şi din alte sate, ca să vadă această sfântă minune. Iar în ceasurile acelea s-au făcut şi unele tămăduiri de boli, numai cât cei bolnavi se atingeau de patul sfintei.
Venind ziua sfintei duminici, au acoperit trupul cu pânze curate şi au purces s-o îngroape la intrarea de miază-noapte a cetăţii, unde dorise sfânta. Şi iar a mers deasupra convoiului cununa cea de lumină şi crucea.
După aceea, episcopul ungându-i cinstitul trup cu sfântul mir, l-a aşezat în mormânt nou. Abia atunci s-a făcut nevăzută şi cununa de pe cer.
După puţină vreme murind şi cele două roabe, au fost îngropate la picioarele sfintei lor stăpâne.
Aşa a trăit şi s-a dus la Domnul prea cinstita fecioară Xenia, care s-a dezbrăcat de trup ca de-o haină şi pe diavol l–a călcat ca pe un balaur. Iar acum se bucură în cămara Mirelui său, cel fără de moarte — ajutând cu rugăciunile sale pe credincioşi — că moartea n-a omorât puterile ei — şi de aceea şi Domnul Christos ne arată milostivire, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I