Viaţa Cuvioasei Maria, cea căreia, în chip bărbătesc, i se zicea Marin – 12 februarie

Bine credinciosul Evghenie din Vitinia avea de la evlavioasa lui nevastă care murise o fiică, Maria, care de mică arăta o mare dragoste de Dumnezeu.
După ce crescu mai mare, în vârstă de a-şi purta lingură de grijă, tatăl ei, care de mult voia să se ducă la o mănăstire, i-a zis:
— Iată, fiica mea, toată averea mea ţi se cuvine. Ia-o, că eu purced la o mănăstire, ca să-mi mântuiesc sufletul.
Auzind Maria glasul acesta, s-a mâhnit şi-a zis tatălui ei:
— Te mântuieşti pe tine, tată, dar eu ce fac? Mă laşi pierzării? Ce mă voi face eu fără tine?
Şi se tânguia şi plângea.
În duh, Evghenie era bucuros de vorbele fiicei sale, dar nu ştia ce trebuie să facă. I-a zis ei:
— Tu ştii prea bine că eu merg la o mănăstire de bărbaţi, unde nu este îngăduinţă pentru femei…
— Tată, răspunse Maria, iată: tunde-mi părul, îmbracă-mă bărbăteşte şi voi intra cu tine la călugărie. Nimeni n-are să ştie că sunt parte femeiască.
Evghenie s-a bucurat mult de aceasta şi, împărţind toate averile la săraci şi la vădane, a tuns pe Maria şi a îmbrăcat-o bărbăteşte, chemând-o pe ea Marin şi zicându-i:
— Caută, fiica mea, să te păstrezi curată mirelui Christos, ca, după ce vom face alegerea noastră, să fim vrednici de împărăţia cerească.
După aceea, s-au rugat şi au purces la mănăstire.
Petrecând în mijlocul monahilor, copila sporea în evlavie şi în fapte bune, toţi luând-o drept un eunuc, glasul fiindu-i subţire, iar barbă şi mustăţi necrescându-i…
După o vreme, cuviosul Evghenie s-a dus la Domnul, iar Maria ce se chema Marin, atât de mult se nevoia în cele plăcute Domnului, că a fost învrednicită să capete putere asupra diavolilor. Veneau la ea mulţi din cei chinuiţi de duhuri rele şi ea, punând mâinile peste ei, îi făcea sănătoşi, gonind pe diavoli.
Erau, vasăzică, în mănăstirea aceea ca la patruzeci şi mai bine de monahi, împodobiţi cu înţelepciune duhovnicească şi cu fapte bune. Unii din ei lucrau la ţarnă, alţii la treburile mănăstireşti celelalte. Cei ce mergeau la lucrul ţarnei aveau la mijlocul drumului o casă de oaspeţi, unde se odihneau la dus şi la întors, calea fiind lungă până la acele locuri. Casa aceasta avea un primitor de oaspeţi, care arăta multă dragoste fraţilor care veneau, dându-le odaie de odihnă şi cele de trebuinţă.
Diavolul însă, cel căruia rău îi face vederea faptei bune, s-a ridicat cu gând vrăjmaş asupra fecioarei, celeia care Marin i se zicea de toţi, văzându-i viaţa cea mult îmbunătăţită şi neclintita ei dragoste de Dumnezeu. Aşa că s-a sculat asupra ei cu o meşteşugire vicleană, ca s-o împiedice în calea ei către cer.
Iată ce-a făcut:
Într-o zi, egumenul mănăstirii a chemat la sine pe tânărui monah Marin şi i-a zis:
— Ştiu, frate Marine, viaţa ta cea desăvârşită întru toate, dar mai osebit cunosc ascultarea ta. Fraţii stau cu glas de ceartă asupra ta, de ce nu te osteneşti şi tu la munca ţarnei. Aşadară, spre liniştire şi împăcare, îţi cer să mergi şi tu la munca ţarnelor, măcar o bucată de vreme.
Marin, auzind acestea, a căzut la picioarele egumenului şi-a zis:
— Voi merge oriunde îmi porunceşti. Binecuvântează, părinte, întru aceasta…
Şi a plecat de îndată spre ţarne, cu alţi trei monahi. Ajungând la casa de oaspeţi şi fiind osteniţi, s-au oprit acolo şi au cerut găzduire. Primitorul de oaspeţi i-a aciuat cu dragoste şi grijă. Tot în noaptea aceea trăsese acolo în gazdă un ostaş care, aflând pe fata gazdei, a necinstit-o, după care i-a zis:
— De se va afla despre aceasta sau se va cunoaşte cumva rodul împreunării noastre, tu vei spune că ai păcătuit cu monahul acela tânăr şi frumos…
Fata căzând însărcinată şi tatăl ei întrebând-o, ea i-a răspuns precum o învăţase acela.
Mâhnit şi mâniat, omul a plecat spre mănăstire, ca să poarte plângere egumenului.
— Iată, părinte, acel viclean şi mincinos creştin, ce mi-a făcut!…
Auzind egumenul, s-a mirat, ştiind viaţa cea bună a monahului Marin, dar văzând cuvântul înflăcărat de durere al omului, a crezut că aşa este, precum grăieşte el.
— Voi face, i-a răspuns, cum cere dreptatea… După ce a plecat omul, egumenul a chemat la sine pe fratele Marin şi cu glas de certare i-a spus învinuirea ce i se face.
Marin, la acestea, a căzut în genunchi şi a zis:
— Iartă-mă părinte pe mine păcătosul, că greu am greşit…
Egumenul l-a izgonit cu necinste din mănăstire.
Ieşind nevinovatul Marin din mănăstire, s-a aşezat înaintea porţilor şi a început a trăi acolo, fără acoperământ, lipsit de hrană, răbdând frigul şi arşiţa.
Trecea unul sau altul şi-l întreba:
— Au oare de ce stai tu aici aşa, pătimind de toate? Iar el îi răspundea:
— Am greşit mult şi-am fost izgonit pentru aceasta din mănăstire.
Şi a venit vremea de-a născut prunc bărbătesc fata de la casa de oaspeţi, şi tatăl ei pe îndată l-a luat şi, venind la mănăstire, l-a lepădat aproape de monahul Marin, cel ce vieţuia la porţile mănăstirii.
Văzându-l, Marin a zis:
— Aşa mi se cade mie păcătosul, să primesc toate după faptele mele…, şi luând pruncul, a început a-l îngriji, cerşind lapte de la trecători sau de la călugări.
Şi aşa, în grele nevoi şi lipsuri, bătut de ploi şi de vânturi, a crescut pe copil vreme de trei ani.
Făcându-li-se jale de fratele Marin, monahii au mers laolaltă la egumen şi l-au rugat:
— Părinte, e de ajunsă pătimirea fratelui Marin. Primeşte-l, pentru pocăinţa lui, din nou în mănăstire, mai osebit că şi-a mărturisit singur greşeala.
Împotrivindu-se lor, monahii au zis:
— Nu mai putem nici noi să rămânem în mănăstire, de nu încuviinţezi să vină fratele Marin, căci cum vom putea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greşalele, dacă mai întâi nu vom ierta noi pe cei ce-au greşit?
Înduplecându-se, egumenul a poruncit ca Marin să fie primit din nou în mănăstire.
Venind în faţa lui, egumenul i-a spus:
— Pentru păcatul ce-ai făcut nu eşti vrednic să stai în locul întâi între fraţi, dar după rugăminţile ce ei.mi-au făcut şi pentru dragostea lor, îţi îngădui să stai în locul cel mai de pe urmă.
În lacrimi, Marin a răspuns:
— Nici de aceasta nu sunt vrednic, părinte, decât numai dacă mă îngădui.
Primindu-l din nou, egumenul i-a poruncit să facă cele mai proaste şi mai de pe urmă lucruri mănăstireşti.
Cu sârguinţă şi cu ascultare, Marin le făcea pe toate, fără nici o cârtire şi cu duh smerit.
Peste toate, mai avea de îngrijit şi pe copilul care umbla necontenit după el strigându-l: – „Tată, tată!”
Trecând vremea, copilul s-a făcut mare şi, sub  semnul tatălui lui, sporea în smerenie şi în ascultare şi era iubit de toţi pentru faptele sale bune, pregătindu-l şi pe el cinului monahicesc, pe care l-a primit după săvârşirea din viaţă a fratelui Marin.
Sfârşitul cel deobşte al fratelui Marin a fost aşa:
După o astfel de grea încercare pe care Maria ce-i mai zicea Marin o suferise, în numele Domnului, cu cumplită şi smerită răbdare, Domnul Iisus Christos, voind s-o mângâie şi s-o odihnească, a luat-o pe ea în veşnicele locaşuri ale raiului, în cămara Sa cerească, fără ca nimeni să ştie de această prea plăcută plecare. Căci sfânta a murit singură, în chilia sa — şi nimeni n-a aflat de clipa plecării duhului ei spre ceruri.
Trecând trei zile şi egumenul văzând că fratele Marin nu mai iese din chilia sa, a făcut întrebare:
—Unde este fratele Marin?
Şi mergând fraţii, l-au aflat mort, iar copilul stătea lângă el şi plângea.
Au zis egumenului, întorcându-se:
— Fratele Marin a adormit… Egumenul s-a, mirat şi s-a mîhnit:
— Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său? apoi a poruncit să facă fratelui cele deobşte.
Atunci o larmă mare s-a făcut şi egumenul a auzit pe fraţi strigând cu teamă şi cu cutremurare: „Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!”
Mergând cu grăbire acolo, egumenul a întrebat:
— Ce este? iar fraţii, în mirare, i-au răspuns:
— Fratele Marin este femeie, după fire.
Căzând la picioarele sfântei, egumenul s-a rugat în lacrimi:
— Iartă-mă, Doamne Iisuse Christoase, că am greşit întru neştiinţă, mâhnind atât de tare pe mireasa Ta!…
Tânguind-o încă, egumenul a strigat:
— Aici să mor, la cinstitele tale picioare, până ce voi căpăta iertarea greşelelor mele, ce le-am făcut către tine, sfânto!
A venit atunci un glas de sus şi i-a zis:
— Întrucât greşalele tale au fost din neştiinţă, iertate îţi sunt!
Sculându-se de jos, egumenul a trimis după îngrijitorul de la casa de oaspeţi şi l-a chemat la sine. Când a venit, i-a spus:
— Iată, omule, fratele Marin a murit. Omul a zis:
— Dumnezeu să-i ierte păcatul ce l-a făcut fiicei mele…
Dar egumenul, luând glas de certare, i-a grăit:
— Ci pocăieşte-te, greşitule şi nesocotitule, în care m ai făcut şi pe mine să greşesc, căci, iată, fratele Marin a fost femeie după fire…
Atunci omul acela s-a spăimântat şi a tăcut, cugetând în sine la greşeala ce făcuse. Pe urmă s-a închinat şi a plâns.
Cântând cântările cele de deasupra gropii, monahii au pus cu cinste curatul şi feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Christos în mănăstire, la loc cinstit.
Peste puţin a venit acolo şi fiica gazdei, cea cuprinsă de drac, şi a mărturisit adevărul înaintea tuturor.
Ducând-o la mormântul sfintei, de îndată diavolul a ieşit din ea şi s-a făcut sănătoasă.
Văzând această minune, toţi au preamărit pe bunul Dumnezeu, pentru răbdarea pe care a dat-o sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut până la moarte nearătând nimănui taina că e femeie, ca să poată astfel ajunge, prin smerenie şi răbdare, la împărăţia cerurilor.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I