Viaţa Sfântului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei – 23 februarie

Slăvitul Policarp, mărturisitorul lui Christos, s-a născut în cetatea Efesului. Părinţii lui se chemau Pangratie şi Teodora, şi erau drept credincioşi şi milostivi.
Pârâţi fiind de nişte oameni răi cum că sint creştini, Marcion, mai-marele cetăţii, i-a chemat la el. Nevasta sa era grea cu Policarp.
Le-a zis Marcion:
— De ce defăimaţi zeii noştri şi vă închinaţi lui Christos?
Ei au răspuns iară nici o temere:
— Noi ne închinăm Dumnezeului adevărat, Domnului nostru Iisus Christos, în numele căruia ne-am botezat, iar de idolii voştri nesimţitori nu vrem să ştim.
Atunci Marcion a pus şi i-a bătut, iar pe urmă i-a trimis la temniţă, unde ei au stat vreme mai îndelungată, suferind foamea, setea şi toate asupririle. Acolo, în temniţă stând, Teodora a dat naştere lui Policarp.
Aflând de aceasta, Marcion şi-a pus în gând să ia copilul şi să-l crească în credinţă păgânească. Dumnezeu văzând acest gând al tiranului, a trimis pe îngerul său celor din temniţă, să-i vestească de aceasta, precum şi că vor primi moartea de la tiran, dar să nu se teamă, că vor lua cununa mărturisirii şi vor intra în împărăţia cerurilor. Pe prunc l-a luat îngerul şi l-a încredinţat unei femei bătrâne şi bogate, zisă Calista, ca să-l crească, botezându-l, dar de taina aceasta să nu spună nimănui.
Când a venit Marcion să ia copilul s-a umplut de mânie negăsindu-l. A poruncit ca părinţii lui, cei atât de nezdruncinaţi în credinţa lor, să fie omorâţi. Au fost scoşi aşadar din temniţă şi duşi pe-un deal, unde li s-au tăiat capetele, şi i-au lăsat acolo să-i mănânce fiarele. Dar creştinii au venit în taină şi-au îngropat sfintele lor moaşte.
Primind pruncul, Calista l-a botezat, punindu-i numele de Pangratie, ca al tatălui lui şi l-a crescut ca pe firescul ei fiu. Ajungând la vârsta primitoare de învăţătură, ea l-a dat la şcoală, unde, în scurtă vreme a învăţat rânduiala bisericească, neplăcându-i defel jocurile şi petrecerile copilăreşti. Ci mai vârtos, se nevoia să aibă dragoste către toţi, precum şi smerenie, blândeţe şi înfrinare. Mai presus de toate însă, el iubea milostenia, din care pricină i s-a zis Policarp. Şi iată cum:
Calista fiind bogată, avea multe grâne în hambare. Pangratie fiind prea milostiv şi aflând de unii care nu aveau ce mânca, a început a le da grâne din acele hambare, fără ca mama lui cea sufletească să ştie ceva. Şi atât a dat, pânâ ce hambarele toate s-au deşertat. Mergând Calista într-o zi acolo, a văzut aceasta, şi de îndată s-a gândit că Pangratie a făcut aceasta. Plină de mâhnire s-a întors în casă. Când a văzut-o Pangratie, i-a zis cu faţa veselă:
— Haidem împreună să vedem hambarele!
Ea n-a vrut, dar Pangratie a mers singur şi s-a rugat cu putere lui Dumnezeu să le umple la loc. Pe urmă, din nou a chemat pe Calista să vadă. Şi ea a venit. Minune mare a lui Dumnezeu: hambarele erau pline. Dar nu numai aceasta, ci şi toate vasele erau pline cu untdelemn şi vin.
Au preamărit atunci pe Dumnezeu, iar lui Pangratie i-a zis:
— Ia de-acum încolo ce vei vrea, şi dă săracilor, în numele tău, Policarp să fie…
De atunci înainte el hrănea săracii cu rodurile din hambare, iar hambarele se umpleau la loc, după porunca lui Dumnezeu.
S-a întâmplat atunci o foamete mare şi Policarp astfel făcând, a îndestulat pe toţi deopotrivă, au bogaţi, au săraci.
Când a ajuns la douăzeci de ani, Policarp a auzit că sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu propovăduia prin părţile Asiei. Având dorinţa să-l vadă, şi-a cerut învoire de la maica sa şi a mers spre sfântul Ioan, pe care l-a aflat împreună cu Ignatie şi fericitul Vucol. Împreună cu ei, Policarp a început a umbla din loc în loc şi din ţară în ţară, propovăduind cuvântul evangheliei lui Christos, ca şi un apostol, şi suferind tot felul de pătimiri, foame, sete şi alte strâmtorări. În vremea aceea, a venit poruncă de la Domiţian ca sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, să fie surghiunit în ostrovul Patmos, ca unul care era prea zelos în întoarcerea pâgânilor la credinţa creştină. Plecind acolo, Ioan a hirotonisit pe Vucol arhiereu al Smirnei, dându-i ca ajutor pe Policarp.
Mergând la Smirna, Sfântul Vucol a hirotonisit preot pe Policarp, cu toate că el nu voia, nesimţindu-se vrednic pentru aceasta. Pe lingă aceasta, i-a mai dat în seamă şi grija săracilor.
Între toate, Policarp avea o mare smerenie, stând totdeauna mai jos decât toţi, ca un om simplu.
Văzând smerenia sa, Dumnezeu l-a înălţat şi l-a slăvit, căci sfântul Vucol simţindu-şi apropiată plecarea la Domnul, a adunat pe episcopi, clerul şi tot poporul şi l-a arătat pe Policarp ca urmaş al său. Şi toţi l-au primit cu bucurie. ..
Când sfântul Vucol a adormit, adunându-se mulţi clenci şi popor, a fost sfinţit Policarp ca episcop, iar cu acest prilej s-a petrecut o minune. Când s-a început sfinţirea iui Policarp, a strălucit deodată în toată biserica o lumină dumnezeiască, iar un porumbel alb, lucind ca un fulger, a zburat în jurul capului lui Policarp. Alţii din cei de faţă l-au văzut pe Policarp îmbrăcat în porfiră împărătească, având faţă strălucitoare. O femeie din popor l-a văzut mai înalt decât era, având veşmintele înroşite pe umărul drept. Iar când sfântul Policarp a îngenunchiat la sfinţire, unii din cei de faţă au văzut înaintea lui chiar picioarele Domnului Christos, care stătea nevăzut la sfinţire.
După aceea, el a început a păstori cu mare credinţă turma încredinţată lui, ostenindu-se fără hodină pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi facând mari minuni.
Mergând odată în ţinutul Teos şi fiind găzduit de episcopul acelei eparhii l-a văzut pe acesta în mare strâmtoare. Atunci s-a rugat cu putere lui Dumnezeu pentru el, să-i binecuvânteze casa, ceea ce, de îndată s-a şi împlinit, toate ogoarele rodind îmbelşugat, iar hambarele umplindu-se cu roade.
Întorcându-se spre casă, a poposit împreună cu diaconul său la o gazdă ce se întâmplase în cale. Fiind ostenit, a adormit degrabă. La miezul nopţii, îngerul Domnului lovin du-l în coastă, l-a deşteptat, zicându-i:
— Policarpe! iar el a răspuns, trezindu-se:
— Ce este, Doamne?
— Scoală-te degrabă şi ieşi din casa aceasta, că de îndată ea se va dărâma.
Abia a ieşit, şi casa a căzut, ca una în care nu se afla Christos şi în care se făceau multe nelegiuiri, dând morţii pe toţi care se aflau în ea.
Mulţumind lui Dumnezeu, au plecat spre Smirna, cetatea lor.
Stăpânitorul cetăţii Smirna fiind necredincios, s-a întâmplat că într-o zi una din slugile lui a fost cuprinsă de-un foarte rău duh. Gâlceavă mare făcea, iar pe cine se apropia de ea, îl ucidea lovindu-l cu pumnii şi muşcându-l. În casa aceea se afla şi un creştin care, văzând acestea, a zis:
— De vei porunci, stăpâne, eu voi putea chema pe un om care va putea tămădui pe acest îndrăcit.
Poruncindu-i, a plecat acela şi a adus pe sfântul Policarp.
Când s-a apropiat de sluga îndrăcită, diavolul din el a strigat:
— Vai mie, vine spre mine Policarp!…
Şi cum s.-a apropiat Policarp, diavolul a ieşit şi cu grăbire a plecat; iar cei de faţă mult s-au minunat.
Într-o noapte, pe când toată lumea dormea, s-a aprins cetatea Smirna. Cuprinşi de zăpăceală, toţi s-au gîlcevit între ei şi nimic nu făceau ca să stingă focul. Atunci stăpânul cetăţii aducându-şi aminte, a zis:
— Numai cel ce-a tămăduit pe robul meu de îndrăcire va putea stinge acest foc… şi a trimis de-a venit sfântul Policarp.
Sfântul, ridicându-şi mâinile spre cer, a rugat cu putere pe Iisus Christos să potolească văpaia şi de îndată, ca şi cum ar fi năvălit ape multe de sus, focul s-a stins.
Şi tot asemenea a căpătat sfântul Policarp de la Domnul Christos ploaie binecuvântată pe-o vreme de cumplită secetă.
Văzând aceasta, mulţi din cei ce nu credeau s-au întors la Christos Dumnezeu, urâta închinare idolească împuţinându-se astfel în cetatea Smirnei.
Şi astfel, cu mare putere de credinţă, sfântul Policarp păstorea turma încredinţată lui de domnul Christos.
Ajungând împărat Marcu-Aureliu, s-a pornit mare prigoană îrripotriva creştinilor din Asia.
Au arătat atunci bărbăţie nebiruită mulţi sfinţi mucenici. Unii au fost atât de crunt loviţi, că toate vinele şi alcătuirile s-au fărâmat în ei, alţii erau tîrîţi pe sticlă şi pe pietre ascuţite, iar alţii erau daţi fiarelor spre a fi sfâşiaţi.
Între aceşti răbdători de chinuri se afla şi un tânăr numit Ermonic care a arătat atât de aleasă bărbăţie, că atunci când a văzut fiarele slobozite asupra lui, a mers spre ele, zădărindu-le, ca să-l sfâşie mai cu furie.
Un altul, Cvînt din Frigia, văzând venind fiarele asupra lui, s-a temut şi de îndată a căzut din mântuirea sa. De unde se vede că el nu cu socoteală şi nici cu inimă dreaptă nu mergea la înfruntarea fiarelor, ci din minte uşoară.
Sfântul Policarp auzind de aceasta, îşi aştepta în pace şi în rugăciuni sfârşitul.
Cu trei zile înainte de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că i se aprinde perna şi arde degrabă. Când s-a trezit, a zis:
— Este semn că voi fi ars în foc pentru Domnul nostru Iisus Christos.
Peste trei zile, slujitorii stâpânirii au venit la el, ca să-l prindă. El i-a întâmpinat cu dragoste, urându-le sănătate.
Slujitorii s-au mirat, iar Policarp i-a rugat să-i dea un ceas de răgaz, să-şi facă rugăciunea.
Mergând apoi spre mijlocul cetăţii, a fost întâmpinat de doi senatori, Irod şi Nechita, care luân du-l în trăsura lor, îl îndemnau să se lepede de Christos, cu cuvântul.
Policarp le-a răspuns:
— Niciodată nu voi face aceasta.
Fiind dus la judecată, poporul păgânesc striga împotriva lui, bucurându-se; dar el auzea glasul lui Dumnezeu, zicându-i: „îmbărbătează-te, Policarp, că Eu nu te voi părăsi”.
Judecătorul l-a întrebat:
— Tu eşti Policarp? El a zis:
— Da, eu sunt.
— Cruţă-ţi bătrâneţile, lepădându-te de Christos… Cu cinstită faţă, Policarp a ridicat mâinile spre cer şi-a zis: „Pierde, Doamne, pe cei ce vieţuiesc împotriva Ta!”, şi întorcându-se spre judecător, i-a grăit:
— De optzeci şi şase de ani slujesc lui Christos şi nu mi-a făcut nici un rău, cum dară să-l hulesc?
Judecătorul a zis atunci:
— Voi slobozi fiarele asupra ta. Policarp a răspuns:
— Poţi să le slobozi, ce-mi este mie?
— Te voi arde!
— O, judecător slab de minte. Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge, că se vede că nu ştii nimic de focul cel nestins, în care vor arde toţi cei fără de Dumnezeu…
Judecătorul a poruncit atunci să se strige în popor:
— Policarp este creştin! Când slujitorii au strigat aceasta, iudeii şi elinii au început a zbiera:
— Acesta a răsturnat toată Asia, el e tatăl creştinilor şi stricătorul zeilor noştri… Să fie ars de viu!… Să fie ars de viu!…
Mulţimea a cărat atunci grămezi de lemne şi vreascuri.
Sfântul Policarp, în linişte şi cu chip plin de îmbucurare, şi-a lepădat brîul şi veştmintele, descălţându-se. În vremea aceea, chinuitorii pregăteau fiare şi piroane, cu care aveau de gând să priponească pe Policarp, de-ar fi- vrut să scape din foc.
Sfântul văzându-i, le-a zis:
— Zadarnic vă osteniţi. Cel ce-mi va da răbdare în văpaia focului, tot El îmi va da tăria să nu mă mişc din loc.
L-au aşezat apoi pe lemne, iar sfântul se ruga: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai binevoit a mă rândui cu mucenicii Tăi, să beau paharul patimilor Christosului Tău, şi părtaş să fiu durerilor lui. Primeşte-mă, Doamne, ca pe-o jertfă aleasă şi bine plăcută întru slava Ta, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
După aceasta, slujitorii au pus foc dedesupt, şi lemnele s-au aprins în văpaie mare. Cei de faţă au stat atunci la o mare minune: văpaia împrejmuia pe sfânt şi se înălţa peste capul lui, întocmai ca o pânză de corabie umflată de vânt în mijlocul ei, nevătămat, stătea sfântul Policarp, iar de jur împrejur s-a împrăştiat o prea plăcută mireasmă, care
întrecea toate aromatele.
Văzând păgânii aceasta, au început a striga să vie călăul si să-l străpungă cu lancea. Acela a venit şi l-a împuns pe sfânt, iar din rană a început a curge un sânge nu ca de obicei care a stins de îndată toată văpaia.
Si aşa şi-a dat duhul sfântul Policarp, primind de bună voie jertfă pentru Domnul Iisus Christos şi rămânând tuturor pildă nepătată întru aceasta.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I