Viaţa şi pătimirea Sfântului Foca, ce s-a numit Grădinarul (22 septembrie)

În aceeaşi cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care îşi făcuse o grădină aproape de mare şi sădind într-una felurite verdeţuri şi, vânzând din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lângă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decât cea materială, sădind florile gândurilor celor curate şi aducând roadele bunătăţilor, încât putea sufletul acela sfânt a se numi chiar grădină a Sfântului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulţeau rodurile cele duhovniceşti care sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tâlharii gândurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tâlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoaşa noastră, nici a furat bunătăţile Sfântului Foca, care cu frică-şi lucra mântuirea sa, ascultând pe apostolul cel ce zice: „Fiţi treji, priveghiaţi! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Deci, vieţuind sfântul aşa, a străbătut vestea între oameni pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită. Că fapta cea bună nu poate a se tăi-nui ca lumânarea cea aprinsă, care şi în noaptea întunecoasă străluceşte de departe. Aşa şi Sfântul Foca povăţuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios şi îndărătnic strălucea prin bună credinţă pe mulţi la lumina cunoştinţei. S-a auzit despre dânsul până la „necuratul” mai mare al ţării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit şi întoarce şi pe alţii în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Şi mergând slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întâmpinat şi a întrebat: „Pe cine căuta-ţi?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dânsul”. Şi i-a primit pe ei în casa sa şi i-a ospătat din destul, pentru că aşa se cuvine după Scriptură a face vrăjmaşilor tăi: de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicând: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinsteşte pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiţi până mâine în casa mea mâncând şi bînd şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Iar ei, ascultându-l, dănţuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.
Iar el în acea vreme şi-a gătit lui însuşi un mormânt în grădină şi a rânduit toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le-a împărţit la săraci, şi a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Când a fost a doua zi, slujitorii aceia trimişi de mai marele, sculându-se, au zis către dânsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mâinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpânii mei! Faceţi cu dânsul ce vreţi”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sunt Foca pe care voi îl căutaţi să-l ucideţi. Eu sunt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcaţii voştri idoli mă lepăd. Deci, omorîţi-mă!” Ei, auzind, s-au mirat şi s-au ruşinat, nevrând să-şi sângereze mâinile cu sângele unui om bun ca acesta, care îi ospătase şi le făcuse bine destul şi, vrând să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deşi l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor şi apucându-se de picioarele lor i-au rugat să-şi îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veţi răsplăti binele ce v-am făcut eu, decât atunci când, dezlegându-mă din legăturile trupului, mă veţi tri-mite la doritul meu Hristos”. Sfântul Foca dorea să se dezlege şi să petreacă cu Hristos, şi cu osârdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-şi verse sângele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decât viaţa aceasta vremelnică”. Şi rugând aşa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia şi el a trecut de la grădina pământească la cea cerească. Iar sfintele lui rămăşiţe au fost îngropate în mormântul gătit de dânsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredinţă, s-a zidit o Biserică în numele lui. Şi multe daruri sco-teau credincioşii de la sfintele moaşte ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuţinată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boale, alţii mângâiere în necazuri, iar alţii ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfântului Mucenic Foca. Şi nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pământ şi pe mare, tuturor celor ce cu credinţă chemau numele lui, şi se încredinţau ajutorului şi rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcă-tor de bine şi ajutător grabnic în nevoie. Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfântul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întâmplându-se să fie învăluire, îl deştepta pe cârmaciul dormind lângă cârmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stând pe partea dinainte a corăbiei şi socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblând pe mare. Era mărit numele Sfântului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului şi pe Ocean. Şi cântecele acelea pe care obişnuiesc corăbierii a le cânta, le prefăcuseră ei în cântări de laudă Sfântului Foca, aşa încât în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii şi făceau lucrări pe ape; şi în odihna lor aveau pe Sfântul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rânduială ca aceasta: când şedeau la masă sau la vreun ospăţ, deosebeau o parte din bucate şi din băutură Sfântului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să şadă cu dânşii sfântul la masă, să mănânce şi să bea, fiind fără de trup şi nevăzut, şi nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dânşii cumpăra acea parte de hrană a Sfântului Foca, iar preţul se punea într-un sicriaş anume. Şi aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfântului şi, unul după altul, cumpărând acea parte; astăzi unul dintre dânşii, mâine altul, poimâine al treilea şi aşa mereu; începând de la cel dintîi, până la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau şi adunau preţul ei deosebit. Iar când soseau la un mal undeva, preţul acela ce se aduna din părţile cele vândute ale Sfân-tului Foca le împărţeau la săraci, la neputincioşi, la sărmani şi la străini. Şi s-a păzit acea obişnuită rânduială între dânşii timp de mulţi ani, până la acea vreme când vrăjmaşii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luând toate părţile acelea, smeriră foarte mult sfânta credinţă, şi îi împuţinară pe creştini. Cu toate acestea, şi acum Sfântul Foca, folositorul tuturor cel de obşte, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puţină vreme a vieţii noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea şi furtuna să ne izbăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie