15 iunie

15 iunie

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Amos.

Sfântul proroc Amos este unul din cei 12 profeţi „mici” şi a trăit în secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta s-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zavulon, şi a proorocit 50 de ani. Iar Amesia, mincinosul preot al lui Vetil, bătându-l adesea, îl pizmuia şi-l defăima; şi în sfârşit l-a omorât fiul lui Amesia lovindu-l cu un toiag gros la tâmplele capului.

Căci îl mustra pentru vicleşugul viţeilor de aur. Şi s-a dus la pământul său încă cu suflet, şi peste două zile a răposat, către anul 787, şi a fost îngropat cu părinţii lui. Amos se tâlcuieşte: tare credincios, popor aspru, vârtos. Deci era la chipul trupului păros, bătrân, având barba ascuţită şi asemenea la chip cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dula.

Acesta era din Pretoriada Zefiriei, eparhia Ciliciei, şi pentru că cinstea pe Hristos şi se închina Lui, a fost adus la guvernatorul Maxim şi a fost bătut cu toiege. Povestind el cele despre Apolon şi Dafne, ca îndrăgind-o pe ea Apolon şi umblând după ea, nu şi-a câştigat pofta, a pornit pe guvernator spre mai multă urgie şi mânie. Pentru aceasta iarăşi a fost bătut peste pântece şi întins pe un grătar de fier înroşit. Apoi a fost adus la alta cercetare, şi a fost chinuit în multe şi felurite chipuri. Apoi a fost întrebat de guvernator, despre Hristos, cum S-a întrupat şi pe cine socoteşte Dumnezeu? Iar sfântul i-a spus lui pe scurt toată rânduiala cea pentru noi. Deci, adus fiind la a treia cercetare, şi silit fiind să guste din cele jertfite idolilor, pentru că n-a voit de bunăvoie ci jertfa aceea ce cu silnicie i s-a băgat în gură a scuipat-o jos, iarăşi a fost chinuit cumplit şi şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Soborului Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, de ceea parte la Maranachiu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Narsi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Fortunat, care de sabie sa săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ştefana, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ortisie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Gravs, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ieronim, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul nostru părinte Ieronim s-a născut în anul 347 la Stridon, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, într-o familie creștină.

La vârsta de doisprezece ani fu trimis la Roma pentru a-și face studiile pe lângă gramaticianul Donat care trezi în el gustul pentru retorică, de care toate lucrările sale vor rămâne impregnate. Tânărul, înzestrat cu un temperament înflăcărat și o memorie impresionantă, studia cu ardoare și dovedea o neostoită dorință de cunoaștere.

Desele vizite la mormintele Mucenicilor, în catacombe, îi insuflară o râvnă absolută față de Hristos; dar, luat de valul celor cu care își petrecea vremea, tinerețea sa fu în aceeași măsură dezordonată și furtunoasă, lucru pe care mai târziu îl regreta cu amărăciune.

Pe la douăzeci de ani, la puțin timp după ce primi Botezul, părăsi Roma pentru a se duce la Trevi, pe atunci reședința împăratului, în scopul de a face cariera în administrație. Acolo simți el chemarea irezistibilă a lui Dumnezeu: să părăsească totul pentru a se pune în slujba Lui. Se duse așadeci la Acvileea, unde frecventa în compania lui Rufin, prieten al său și ucenic ca și el, un cerc de Clerici și laici dedați meditațiilor evlavioase, care formau, după cum spunea el, „un cor de preafericiți”.

Angajându-se deci în viața ascetică cu toată înflăcărarea unui caracter care nu admitea niciun compromis, hotărî să urmeze exemplul Patriarhului Avraam și al tuturor celor care se exilaseră din dragoste pentru Dumnezeu.

Se îmbarcă deci plecând către Răsărit. Ajuns în Antiohia, petrecu Postul Mare în înfrânare și meditare asiduă la spusele Profeților, timp de reflectare pe care îl completa totodată cu lectura autorilor clasici. Cuprins de o febră violentă, pe la jumătatea Postului, și ajuns aproape în pragul morții, fu răpit în duh și se văzu înfățișându-se la judecata lui Dumnezeu. În timp ce își afirma identitatea de Creștin, Judecătorul îi răspunse : „Minți, tu ești Ciceronian și nu Creștin!” și porunci să fie lovit cu vergi. Biciuit astfel de propria conștiință, Ieronim făcu următorul jurământ: „Doamne, doar de mă voi fi lepadat de Tine, să mai dețin cărți profane sau să mai citesc asemenea cărți!”.

Începând de atunci, se dedica numai citirii Sfintei Scripturi. Și, fără să ceară sfat nimănui, se afundă în pustiul Chalcis (sud-estul Antiohiei), cu dorința de a urma lupta duhovnicească a Sfântului Antonie. Dar își suprasestimase forțele și, în ciuda posturilor și mortificărilor pe care și le impunea, se găsi puternic încercat de gânduri și de amintirile vieții sale trecute.

În timp ce își slăbea trupul prin asceză, era ars de soare și trăia în mijlocul scorpionilor și a fiarelor sălbatice, i se părea că s-ar fi aflat în mijlocul plăcerilor de la Roma, înconjurat de tinere femei de moravuri ușoare. Pentru a lupta împotriva delăsării spirituale (acedia), se perfecționa în cunoașterea limbii grecești, învață cu mult efort ebraica și limba caldeană (aramaica), și întreținea o corespondență cu prietenii săi din Acvileea.

În aceste încercări Dumnezeu îi dădea mângâieri cerești, dar trebui totuși la scurtă vreme să părăsească pustiul, a cărui pace era tulburată de certurile dintre călugări cu privire la schisma Bisericii din Antiohia (cf. nota Sf. Meletie, 12 februarie).

Fiind simpatizant al partidei lui Paulin, Ieronim făcu apel la Papa Damase pentru a-i cere să tranșeze controversa dar nu obținu niciun răspuns. Se duse atunci în Antiohia unde, fiind hirotonit Preot de catre Paulin, în ciuda reticențelor sale, își continuă studiul Bibliei pe lângă marele savant Apolinar din Laodiceea, filtrând din învățătura acestuia ceea ce nu era conform cu Ortodoxia. Apoi, atras de renumele elocinței și sfințeniei Sfântului Grigore Teologul, pleca la Constantinopol, unde petrecu trei ani la școala acestuia, descoperind cu admirație operele lui Origene, pe care începu să îl traducă. Dupa demisia Sfântului Grigore, fu invitat de către Paulin din Antiohia și Sfântul Epifanie să-i însoțească la sinodul de la Roma (382).

În cursul sesiunilor, Papa Damase remarcă darurile rare cu care era înzestrat Ieronim și, la terminarea sinodului, îl reținu în anturajul său ca secretar. Marele Ierarh știa să-i stimuleze spiritul prin întrebari despre pasaje dificile din Scriptură și îl însărcină cu revizuirea traducerilor latine din Evanghelie dupa originalele grecești.

Reputația sa de exeget îl făcu să devină ghidul spiritual al unui cerc de femei nobile și evlavioase, adunate împreună de către Sfânta Marcela (31 ianuarie) în palatul său din Aventino. Fură organizate conferințe periodice în timpul cărora Ieronim își însoțea de încurajări înflăcărate către viața ascetică explicațiile asupra textului sfânt si cursurile sale de ebraică. Foarte tinerei fete a Sfintei Paula, Sfânta Eustochia, îi scria : „Fii greier al nopților. Scaldă-ți patul în fiecare noapte, inundă veșmintele tale cu lacrimi.

Priveghează și fii precum păsărelele în singurătate…” (Ep. 22, 18). Dar râvna sa de neîmblânzit, atât pentru a preamări viața ascetică cât pentru a dezaproba comportamentul Preoților mondeni, întâmpina numeroși opozanți care îl acuzară de faptul că el condamna căsătoria și care, dupa moartea lui Damase (384), făcură să circule pe seama lui calomnii infame care îl obligară să părăseasca Roma (385).

Le regăsi pe Paula (26 ianuarie) și fiica ei Eustochia la Antiohia, și întreprinse cu ele un lung pelerinaj, atât în Țara Sfântă cât și în Egipt, la Părinții pustiei. La capătul acestui periplu, urmând exemplul Sfintei Melania cea Batrâna si a prietenului sau Rufin la Muntele Maslinilor, Ieronim se stabili la Betleem și fonda, pe lânga Bazilica Nașterii Mântuitorului, două mănăstiri : una pentru călugări și una pentru Sfânta Paula și femeile evlavioase care o urmaseră.

Veghind la organizarea celor două comunități, redactă atunci pentru ele viețile Sfântului Pavel Tebeul (cf. 15 ianuarie) și ale Sfântului Malh (cf. 24 noiembrie). În fiecare zi explica Scriptura pentru Sfânta Paula și ucenițele sale, primind din ce în ce mai mulți pelerini care veneau să se închine la peștera Nașterii Domnului și să se adape la izvorul științei sale. Dar mai ales aici se dedica el importantei sale lucrări de traducere a Sfintei Scripturi și de comentarii susținute, inspirate din metoda lui Origene dar lasând un loc mai important interpretării literale. „A nu cunoaște Scripturile înseamnă să nu-l cunoști pe Hristos” (Prefața la comentariul asupra Profetului Isaia), declara el iar preocuparea sa de a reveni la precizia textului original îl făcu să întreprindă traducerea întregului Vechi Testament din limba ebraică, sarcină colosală pe care o termină la capătul a cincisprezece ani de muncă îndârjită (405) (Aceasta traducere avea sa devina versiunea oficiala a Bisericii latine sau Vulgata.).

În afara acestor lucrări de exegeză, având un caracter tumultuos, nu putea să tacă în fața evenimentelor ecleziastice alte timpurilor și cu aceeași ardoare pe care o manifestase în lupta împotriva patimilor pustiei, se angaja în lupta pentru apărarea adevărului împotriva ereticilor. În ciuda admirației sale pentru Origene, îl urmă pe Sfântul Epifanie (cf. 12 mai) în campania violentă împotriva discipolilor marelui doctor alexandrin și se certă cu prietenul sau Rufin si Episcopul său, Ioan din Ierusalim. Controversa se agravă când Epifanie cuteză să hirotonească preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim, pentru a sluji mănă0stirile din Betleem. Ioan protestă împotriva acestei uzurpări anticanonice a jurisdicției sale și interzise lui Ieronim și discipolilor săi accesul la Bazilica Nașterii Domnului. Ajunseră până la urmă la o înțelegere, datorită intervenției lui Teofil din Alexandria (396) ; dar doi ani mai târziu conflictul izbucni din nou, cu ocazia traducerii de către Rufin a Tratatului Principiilor al lui Origene. Ieronim ripostă imediat cu o traducere ce dovedea toată erezia lui Origene și continua polemica împotriva vechiului său prieten până la moartea acestuia.

Betleemul fiind luat cu asalt de mulțimi de refugiați, provenind din Apus în urma ocupării Romei de către barbari (410), se impunea ca Ieronim să se pună în slujba lor dar el continuă în același timp, noaptea, lucrările sale de exegeză și polemică. Scrise în special împotriva Pelagilor care, drept represalii, atacara mănăstirile din Betleem, lăsând clădirile în ruine (416). Aceasta comunitate latină, isolată în Răsărit și de acum în declin, nu mai avea niciun viitor iar după moartea Sfântului Ieronim, survenita la 30 septembrie 420, nu întârzie să se stingă.

Pomenirea Sf. Ieronim, praznuită la 30 septembrie în Apus, a fost introdusă în această zi de Sfântul Nicodim, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezentă în unele Sinaxare. El i-a asociat prăznuirea Sfântului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Noi păstrăm aceste două pomeniri la această dată convențională, căci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Augustin, episcopul Hiponei.

Sfântul Augustin a văzut lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orășel din Numidia, la frontiera dintre Algeria și Tunisia de azi. Tatal sau, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orasului, ramase pagân pâna la sfârsitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta Monica (cf 4 mai), era o Creștină înfocată și îl înscrise, încă de când era copil, printre Catehumeni și îl ducea regulat la biserică pentru a-l învăța Tainele Credinței. Cu toate acestea Botezul fu lăsat pe mai târziu, după obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent și rebel la mustrările mamei sale și se îndepărtă de credință. Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, în scurtă vreme ajunse să stăpânească limba latină dar rămânea recalcitrant față de studiul limbii grecești, o lacună ce persista în gândirea sa teologică. La vârsta de şaptesprezece ani fu trimis la Cartagina, metropola Africii, pentru a urma cursuri de retorică. Ispitele orașului și anturajul nepotrivit îl făcură să cadă într-o viață de dezmăț și avu o legatură cu o femeie creștină de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, își abandonă zadarnicele studii de drept și de retorică pentru a căuta Adevărul și înțelepciunea; dar decepționat de aparenta uscăciune a Bibliei, fu mai degrabă atras de doctrina maniheenilor, care îi apărea ca o îmbinare rezonabilă a lui Hristos cu dorința sa de a-și însuși înțelepciunea doar cu ajutorul raționamentului. Rămase timp de nouă ani prizonierul acestei erezii, atât de evidente totuși.

După un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatică, reveni la Cartagina, pentru a deschide o școală de retorică. Cu toate acestea, comportamentul urât al studenților săi îl dezgustă repede de această profesie. Pierzându-și iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversații cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit neliniștit și avid de adevărata cunoaștere, se îmbarcă și plecă la Roma, unde deschise o alta școală, care nu avu mai mult succes.

După ce fu vindecat de o boală gravă, obținând un post de retor plătit la Milano, se duse să se instaleze acolo, nutrind încă visul unei strălucite cariere în administrație (384).

Acolo fu prezentat Episcopului, Sfântul Ambrozie (cf. 7 dec), care îl cuceri prin blândețea și amabilitatea sa, și mai ales prin strălucita sa elocință și interpretările spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschiseră inima către profunzimea cuvântului lui Dumnezeu. Monica venise cu el și îl convinse să își abandoneze concubina dar încercă în zadar să îl facă să se angajeze într-o căsătorie profitabilă. Filozofia și plăcerile mondene îi produseseră o asemenea insatisfacție, încât, cu durere și neliniște, căută care ar fi putut fi izvorul adevăratei fericiri.

Lectura filozofilor neoplatonici îl facu să abandoneze definitiv maniheismul și îi permise să întreprindă căutarea interioară a unei vieți spirituale.

Spre deosebire totuși de acești filozofi, aceată interiorizare nu era pentru el o căutare speculativă și zadarnică, ci lua forma unei căutări fierbinți a Dumnezeului întrupat, pe care îl admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl trăia încă. Atunci veni momentul în care auzi vorbindu-se de Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie în timpul exilului sau în Apus si care era prilejul încreștinărilor răsunătoare în rândul nobilimii. La puțină vreme, în timp ce se afla în grădina prietenului sau Alypius, plângându-și viața retras, auzi o voce ca de copil cântând : „Ia și citește!”.

Deschise un volum al Epistolelor Sfântului Pavel care se afla acolo și se opri asupra următorului pasaj: „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Romani 13:13).

Întunericul îndoielii dispăru îndată și o lumină blândă îi scălda inima în bucurie. În acea clipă devenise un alt om, care avea să nu mai traiască decât pentru Hristos și Biserica Sa. Când îi împărtăși mamei sale această revelație, ea fu cuprinsă de bucurie. Dupa ce își abandonă definitiv profesia de „negustor de vorbe”, petrecu retras câteva luni, undeva la țară, cu mama sa, rude și câțiva prieteni, pentru a se întrema după o boală pe care o agravase emoția convertirii sale.

În această primă formă de mănăstire, în care își dorea să ducă o viață asemănătoare celei a comunității apostolice de la Ierusalim, Augustin împreună rugăciunea cu meditația Scripturii și discuții filozofice.

Întors la Milano, duse o viață austeră și retrasă înainte de a fi botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, în compania lui Alypius si a fiului sau Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în Africa pentru a duce o viata monahală. într-o seară, pe când stateau de vorbă sprijiniți de o fereastră, ambalați pe neașteptate de elanul conversației lor evlavioase și, aspirând din toată inima la apele Izvorului ceresc, ei fură cuprinși de un fel de extaz, deasupra celor văzute și nevăzute, pentru a intra în comuniune cu înţelepciunea cea veşnică, moment de contemplare care li se păru a fi o invitaţie la a gusta încă de pe această lume din viața veșnică, după cuvântul Evangheliei : „Intrați în bucuria Domnului vostru” (Sfântul Augustin îsi relatează în întregime convertirea în „Confesiunile” sale, una din capodoperele literaturii universale.).

Sfânta Monica muri la puțin timp iar Augustin, întârziind proiectul său, rămase încă ceva vreme în Italia pentru a redacta lucrări de polemică împotriva maniheenilor.

În septembrie 388 el se întoarse la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curând. Augustin îsi vându toate bunurile și dădu săracilor câștigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizării unei mănăstiri în compania prietenilor și ucenicilor săi. Postului și rugăciunii le adăuga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi și noapte; ceea ce Domnul îl făcea să înțeleagă, el comunica prin viu grai celor prezenți, prin scrisori celor absenți.

Cum se dusese într-o zi în oraselul Hipona, la cererea unui funcționar imperial care voia să îl asculte pentru a se hotărî asupra convertirii sale, Augustin apăru cu bătrânul Episcop Valeriu în prezența poporului. În timp ce prelatul împărtășea celorlalți dorința ordonării unui Preot pentru a-l seconda în predicarea în limba latină, căci el era de limba grecească, credincioșii puseră mâna pe Augustin, salutându-l cu ovații furtunoase, iar el, plin de lacrimi în fața pericolului pe care îl reprezenta păstoritul oamenilor, accepta „să părăsească pe Dumnezeu pentru Dumnezeu”, adică să renunțe la tihna retragerii în mănăstire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obținu cu toate acestea un termen de câteva luni pentru a se pregati prin meditarea Scripturii și, după hirotonirea lui, Episcopul îi acorda un teren în apropierea Bisericii, pentru a fonda acolo o nouă mănăstire, „Mănăstirea Grădinii”, care a dat vreo zece Episcopi.

Către sfârșitul anului 395, primi consacrarea episcopală și la puțin timp după Valeriu urcă în scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar luminând toata Biserica Africii și până la extremitățile lumii latine, prin învățătura sa, Sfântul Augustin fu timp de treizeci și cinci de ani modelul bunului Păstor, dându-și viața pentru oile sale și considerându-se robul robilor lui Dumnezeu. Fără încetare, predica aproape în fiecare zi (s-au păstrat în jur de opt sute din predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate și o artă incomparabile și căutând să transmită celor cărora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru bunurile cerești. În timpul zilei, soluționa conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se îngrijea de săraci – fără să ezite în a topi vase sfinte când nu se mai găsea aur – iar în timpul nopții, redevenea călugăr, consacrat cu toată ființa sa iubirii Mirelui. Trăia în Episcopatul său în comuniune cu Clericii, pentru care redacta o Regulă monahală (care se afla la originea instituției occidentale a canonicilor), adaptată condiției lor dar impunând respectarea strictă a votului sărăciei și a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzândă pentru unitatea Bisericii nu-l lăsa indiferent față de niciunul din evenimentele care agitau Lumea Creștină. Participa la Sinoade și străbătea Africa romană, profund divizată în vremea aceea, punându-și întreaga artă și iscusință în serviciul Adevărului. Scrise vreo sută de opere, din care majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor, ereticilor si pagânilor. Dupa ce mai întâi i-a respins în mod strălucit pe maniheeni, îsi orientă întreaga luptă împotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca validitatea tainei căsătoriei să fie subordonată virtuții celui care o oficia și care de aproape un secol iscaseră o zizanie nefastă în toată Biserica Africii instalând o ierarhie paralelă.

Cum toate eforturile si argumentele Sfântului Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se loveau de ura lor înverșunată, se decise cu durere în suflet să facă apel la puterea laicilor, dar neacceptând sub nicio formă actele de violență.

Pentru că mulți atribuiau Creștinilor responsabilitatea căderii Romei (410), Augustin redactă o mare operă, „Cetatea lui Dumnezeu”, vastă reflecție asupra istoriei umane, în care arăta că Biserica, trecând prin toate vicisitudinile, e pe drumul către Împărăția veșnică. Apoi trebui să lupte împotriva ereziei pelagilor, erezie care minimiza rolul harului dumnezeiesc și considera că omul, prin propriile forțe, poate să ajungă să nu mai păcătuiască; în plus ea nega transmiterea păcatului originar și proclama inutil Botezul copiilor. Augustin făcu mari eforturi pentru a răsturna această doctrină în scopul de a apăra credința Bisericii; dar antrenat de necesitățile disputei și prin spiritul său însetat de clarificări raționale, stabili, între natură și Har, o opoziție prea strictă care avea să aibă mai târziu consecințe nefaste în Occident. Această dispută nu avu niciun ecou în Răsărit, căci Părinții greci, care îl cunoșteau prea puțin pe Augustin, considerau acest raport între natură și Har ca o „cooperare” (sinergie). Dorința lui Augustin de a pătrunde prea adânc tainele preștiinței divine îl conduse la o concepție exagerată a predestinării – care păstra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea rămânea înțeleasă ca o consecință a actelor libere, prevăzute din veșnicie de către Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reuși să obțină ca pelagienii să fie condamnați de Sinoadele de la Cartagina (411) si de la Roma (417), dar erezia persista. Când vandalii, veniti din Spania, începura sa invadeze Africa crestina, facând ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop îsi cheltui neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu durere cum renastea idolatria în mijlocul ruinelor însângerate si erezia ariana impusa de cuceritori. Hipona era asediata de trei luni când el fu cuprins de o febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si cu entuziasmul unui proaspat convertit îsi dadu în mâinile Domnului sufletul sau mare, în ziua de 28 august 427.

Daca doctrina Sfântului Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea „De Trinitate”, scria : „Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai”.

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în Biserica latina. împins, atât prin formarea sa intelectuala cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba „psihologic”, diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale („teologumene”), ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul Photios scria despre el : „Având în vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam oamenii care au fost ei”. Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii îl numesc „preafericit” sau „iero”, dar asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.