19 iunie

19 iunie

În această lună în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Iuda, ruda Domnului.
Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Evanghelie, Tadeu şi Leveu, ruda fiind Domnului nostru Iisus Hristos după trup, şi fiu lui Iosif logodnicul, iar frate bun lui Iacob fratele Domnului, cel care a trimis la toţi acea Epistola luminătoare şi dogmatică şi plină de Duhul Sfânt.

Trimis fiind el de Hristos ca un frate şi învăţător de taine, încălzindu-se de strălucirile sale ca un cărbune aprins, toată înşelăciunea a ars şi a luminat pe credincioşi. Că trăgând el jugul Mântuitorului, şi brăzdând şi semănând sămânţa dreptei credinţe în toată lumea, multă roadă a adus. Drept aceea luminând cu învăţătura cuvântului său Mesopotamia şi neamurile cele de lângă hotarele ei şi propovăduind Evanghelia, a mers la cetatea Edesei şi la Abgar domnul locului, ca să-l tămăduiască. După aceea s-a dus la cetatea Arara, şi fiind spânzurat şi săgetat de către cei necredincioşi, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zosima.

Acesta era ostaş pe vremea împăratului Traian, din Apoloniada cea din Sozopoli, când domnea Domeţian în Antiohia cea din Pisidia. Iar apoi aruncând armele şi năzuind la Biserica lui Hristos, s-a învrednicit de botezul cel întru Hristos. Pentru aceasta fiind adus la guvernator şi mărturisind că este creştin, a fost spânzurat şi strivit, şi după aceasta bătut, fiind întins de patru; apoi a fost aşezat pe un pat de aramă, înroşit. Dar prefăcându-se focul în răcorire, mulţi din cei ce stăteau de faţă s-au spăimântat de acea minune, şi au trecut la credinţa în Hristos. Iar Sf. Zosima a fost ferecat cu cătuşe şi legat de cai, fiind nevoit să alerge în urma guvernatorului care mergea la oraşul cananiţilor, timp de trei zile fără hrană; dar prin dumnezeiască purtare de grijă i s-au arătat lui doi tineri, unul aducându-i pâine şi celalalt un vas cu apă, şi mulţumind lui Dumnezeu a gustat din acestea. Deci adus fiind la cercetare, a fost din nou supus la chinuri şi la urmă tăindu-i-se grumazul, a luat cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zinon.
Acesta lepădându-se de lume şi făcându-se ucenic al marelui bătrân Siluan în pustia Egiptului, pentru covârşitoarea lui ascultare, şi pentru multa nevoinţă şi sărăcie, a ajuns făcător de minuni; căci pe mulţi demoni a izgonit din oameni, şi aşa cu cuvioşie vieţuind întru îngereşti nevoinţe, şaizeci şi doi de ani, s-a mutat către Domnul.

Zicerile / apoftegmele lui ava Zinon din Patericul Egiptean.

1. Zis-a avva Zinon, ucenicul fericitului Siluan: să nu locuieşti în loc numit, nici să şezi cu un om ce are nume mare, nici să pui temelie a-ţi zidi ţie chilie cândva.

2. Se spunea pentru avva Zinon, că întâi nu voia să ia de la cineva ceva. Şi pentru aceasta cei ce aduceau se duceau scârbiţi, căci nu lua. Şi alţii veneau la dânsul voind să ia ca de la un bătrân mare şi nu avea ce să le dea lor şi se duceau şi ei scârbiţi… Zice bătrânul: ce să fac? Căci şi cei ce aduc se scârbesc şi cei ce vor să ia. Aceasta este mai de folos: oricine va aduce, să iau şi oricine va cere, să-i dau. Şi să făcând, se odihnea şi pe toţi îi împăca.
3. S-a dus un frate egiptean în Siria la avva Zinon şi prihănea gândurile sale înaintea bătrânului. Iar el minunându-se, a zis: egiptenii ascund faptele bune care le au, iar neajunsurile care nu le au, pe acestea pururea le prihănesc.

Iar sirienii şi elinii, faptele bune care nu le au, zic că le au, iar neajunsurile care le au, le ascund.

4. Au venit iste fraţi la el şi l-au întrebat, zicând: ce înţelegere are cuvântul acela ce este scris în cartea lui Iov: şi cerul nu este curat înaintea Lui? Şi răspunzând bătrânul, a zis lor: au lăsat fraţii păcatele lor şi cercetează pentru ceruri. Însă tâlcuirea cuvântului aceasta este: de vreme ce numai El este curat, pentru aceasta a zis: şi cerul nu este curat.

5. Spuneau părinţii pentru avva Zinon, că şezând în Schetia, a ieşit noaptea din chilia sa, spre lunca şi rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi umblând şi ostenindu-se. Leşinând a căzut să moară. Şi iată un copil a statut înaintea lui, având o pâine şi un vas cu apa. Şi îi zicea lui: scoală, mănâncă! Iar el sculându-se, s-a rugat, socotind că este năluca. Iar el a zis lui: bine ai făcut. Şi iarăşi s-a rugat a doua oara şi a treia oara. Şi îi zicea lui: bine ai făcut. Deci, sculându-se bătrânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea a zis lui: cât ai umblat, atât eşti departe de chilia ta; ci scoală-te şi vino după mine! Şi îndată s-a aflat la chilia lui. Deci a zis lui bătrânul: intra, fa-ne nouă rugăciune. Şi intrând bătrânul acela s-a făcut nevăzut.

6. Altădată acelaşi avva Zinon, umblând în Palestina şi odihnindu-se, a şezut aproape de o pepenărie să mănânce. Şi i-a zis lui gândul: ia-ţi ţie un castravete şi mănâncă că ce este? Iar el răspunzând, a zis gândului: hoţii în munca merg. Deci cearcă-te pe tine de aici, de poţi suferi munca. [în alte cărţi se zice: şi a început a se bate pe sine. Apoi zice gândului: de nu poţi suferi (şi celelalte)] Şi sculându-se, a statut în arşiţa cinci zile. Şi prăjindu-se pe sine, a zis: nu pot suferi munca. Şi a zis gândului: dacă nu poţi, nu fura şi mânca!

7. Zis-a avva Zinon: cel ce voieşte ca să-i asculte degrabă Dumnezeu rugăciunea, când se scoală, şi-şi întindă mâinile sale către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de sufletul său, să se roage pentru vrăjmaşii săi din suflet; şi prin aceasta isprăvi, ori pentru ce se va ruga lui Dumnezeu, îl asculta pe el.
8. Spuneau părinţii că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Şi auzind avva Zinon pentru dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Şi rugându-se ei, au şezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. şi a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea ca arzându-se este şi nu ştiu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam şi niciodată să nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum şi mănâncă la ceasul al nouălea!

Şi orice faci, întru ascuns fă. Şi cum a început să facă, cu necaz a aşteptat ceasul al noulea, şi ziceau cei ce-l ştiau pe el, că postitorul s-a îndrăcit şi venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: aceasta cale este după Dumnezeu.

9. Doi fraţi locuind deosebi, mergeau unul către altul. Şi a zis unul dintr-înşii celuilalt: voiesc să mă duc la avva Zinon şi să-i spun lui un gând. A zis şi celalalt: şi eu aceasta voiesc. Deci s-au dus amândoi împreună. Şi luându-i pe fiecare deosebi şi-au spus gândurile lor şi unul spunându-le a căzut înaintea bătrânului, rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Şi bătrânul i-a zis lui: mergi, nu te slabi pe tine şi nu grăi de rău pe cineva şi nu te lenevi de rugăciunea ta! Şi ducându-se fratele, s-a vindecat. Iar celalalt spunându-i gândul sau către bătrân, a adaus moale şi cu nebăgare de seama: roagă-te pentru mine! Dar n-a cerut cu deadinsul.

Iar după o vreme s-a întâmplat de s-au întâlnit unul cu altul. Şi a zis unul dintr-înşii: când am mers către bătrânul, i-ai spus lui gândul care ziceai că voieşti să-l spui lui? Iar acela i-a zis: da, i-am spus! A întrebat acela: oare te- ai folosit după ce i-ai spus?

Răspuns-a fratele: da, m-am folosit, că pentru rugăciunile bătrânului m-a vindecat Dumnezeu! Iar celalalt a zis: eu măcar de i-am mărturisit gândurile mele, nu am simţit vreo uşurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: şi cum te-ai rugat bătrânului? Răspuns-a acela: i-am zis lui: roagă-te pentru mine, că am acest gând! Iar el a zis: eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Şi prin rugăciunea lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar aceasta ne-a povestit nouă bătrânul, învăţându-ne, că se cade celui ce roagă pe vreunul din părinţi pentru gânduri cu osteneala şi din toată inima să se roage, ca lui Dumnezeu. şi atunci va dobândi. Iar cel ce se mărturiseşte cu nebăgare de seama, sau ispiteşte, nu se foloseşte, ci se şi osândeşte.

10. Zicea avva Zinon că i-a povestit lui fericitul Serghie, egumenul din Pediada, o povestire ca aceasta: odată – zice – călătorind noi cu un bătrân sfânt, fiind şi alt fraţi împreună cu noi, ne-am rătăcit pe cale. Şi neştiind unde mergem ne-am aflat în semănaturi şi am călcat puţin din semănaturi.

Iar plugarul simţind, că s-a întâmplat de lucra acolo, a început a ne ocara şi a zice cu mânie: voi călugări sunteţi? Voi va temeţi de Dumnezeu? De aveaţi frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, nu făceaţi aceasta. Deci îndată ne zice nouă sfântul acela bătrân: pentru Domnul nimeni să nu grăiască! Şi se ruga plugarului cu blândeţe, zicând: bine zici, fiule; de am fi avut frica lui Dumnezeu aceasta nu am fi făcut, ci pentru Domnul, iartă-ne, că am greşit! Iar acela, înspăimântându-se pentru nerăutatea şi smerenia bătrânului, alergând la noi, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: iartă-mă pentru Domnul şi ia-mă cu voi! Şi adăuga fericitul Serghie: iată blândeţea şi bunătatea sfântului ce a putut cu ajutorul lui Dumnezeu să facă! Şi a mântuit sufletul ce era făcut după chipul lui Dumnezeu pe care îl voieşte Dumnezeu, mai mult decât nenumărate lumi cu banii lor.

11. Odată ne-am dus la unul din părinţi şi l-am întrebat pe el zicând: de va avea cineva vreun gând şi se vede pe sine biruit; şi de multe ori citind cele ce au zis părinţii pentru un gând ca acela, se ispiteşte să facă acelea şi nicidecum nu poate, oare ce este mai bine: a veşti vreunuia din părinţi gândul, sau a se sârgui singur să uneltească acelea care a citit şi a se îndestula cu ştiinţa sa?

Răspuns-a bătrânul: că trebuie să-l vestească către cel ce poate să-l folosească şi să nu se nădăjduiască întru sine. Ca nu poate cineva să-şi ajute luişi şi mai vârtos de a fi cuprins de patimi. Ca mie, tânăr fiind, mi s-a întâmplat una ca aceasta. Ca aveam patima sufletească şi mă biruiam de dânsa. Şi auzind pentru avva Zinon, că pe mulţi care se aflau să ia vindecat, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui; iar satana mă oprea, zicând că de vreme ce ştii ce trebuie să faci, fa cum citeşti şi nu te mai duce şi supăra pe bătrânul.

Deci când mă porneam să mă duc şi să-i vorbesc lui, războiul se uşura de la mine cu meşteşugirea diavolului ca să nu mă duc. Iar după ce mă plecam să nu merg, iarăşi mă stăpâneam de patimă. Şi aceasta a meşteşugit vrăjmaşul asupra mea multă vreme, nelăsându-mă să vestesc bătrânului.

Iar de multe ori m-am dus la bătrânul, vrând să-i spun lui gândul şi nu mă lăsa vrăjmaşul, aducând ruşine în inima mea şi zicând: de vreme ce ştii cum trebuie să te vindeci, ce trebuinţă este a spune cuiva? Căci porţi grijă de sine; ştii cum au zis părinţii. Şi acestea, zice, îmi aducea pizmaşul, ca să nu arăt doctorului patima şi să mă vindec. Iar bătrânul mă cunoştea că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca însumi să le vestesc pe ele. Şi mă învăţa pentru viaţă cea dreapta şi mă slobozea.

Iar mai pe urma plângând, am zis întru sine: până când, ticăloase suflete, nu vrei să te tămăduieşti?

Alţii vin de departe la bătrânul şi iau lecuire, iar tu nu te ruşinezi, şi având doctorul aproape, nu vrei să te tămăduieşti? Şi aprinzându-mă cu inima, m-am sculat şi întru sine- mi am zis, că dacă voi merge la bătrânul şi nu voi afla pe nimeni acolo, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu a-mi mărturisi gândurile mele. Şi mergând eu acolo, n-am aflat pe nimeni. Deci bătrânul mă învăţa după obicei pentru mântuirea sufletului şi cum ar putea cineva să se curăţească de cugetele cele spurcate. Iar eu iarăşi ruşinându-mă şi nemărturisindu-mă, vroiam să mă duc şi sculându-se bătrânul, făcu rugăciune şi mă petrecea mergând înaintea mea, până la uşa cea de afară.

Iar eu mă munceam cu gânduri, să spun bătrânului sau să nu spun, şi cu încetul păşind, mergeam după dânsul; iar bătrânul întorcându-se şi văzându-mă muncindu-mă de gânduri, mă loveşte în piept încetişor şi îmi zice: ce ai?

Om sunt şi eu. Şi dacă mi-a zis bătrânul acest cuvânt, mi s-a arătat că mi-a deschis inima mea şi am căzut la picioarele lui, rugându-l pe el cu lacrimi şi zicând: miluieşte- mă! Iar el mi-a zis: ce ai? Şi i-am zis lui: nu ştii ce am? Şi mi-a zis: tu trebuie să spui ce ai. Iar eu cu mare ruşine de abia mi-am mărturisit patima mea. Şi mi-a zis: dar de ce atâta vreme te ruşinezi a spune? Au nu sunt şi eu om? Însă voieşti să-ţi spun şi eu ceea ce ştiu?

Au nu sunt acum trei ani, de când ai aceste gânduri şi venind aici nu le mărturiseşti?

Iar eu mărturisind şi căzând şi rugându-mă, am grăit lui: miluieşte-mă pentru Dumnezeu şi mă învaţă, ce să fac! Şi mi-a zis: du-te şi nu te lenevi în rugăciunea ta şi nu cleveti pe nimeni! Iar eu mergând la chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunea bătrânului, de aici înainte n-am mai fost supărat de patima aceea. Deci trecând un an, mi-a venit un gând ca acesta: nu cumva m-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru bătrânul?

Şi aceasta venindu-mi în minte, am mers către dânsul, vrând a-l ispiti şi luându-l în laturi, i-am făcut metanie, zicând: roagă-te pentru mine, părinte, pentru gândul meu ce ţi l-am mărturisit oarecând! Iar el m-a lăsat zăcând la picioarele lui şi tăcând puţin, mi-a zis: scoală-te, ai credinţa către mine! Iar eu auzind acestea, voiam să mă înghită pământul de ruşine şi sculându-mă, nu puteam căuta asupra bătrânului, şi mirându-mă şi spăimântându-mă, am plecat la chilia mea.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Paisie cel mare.

Acest de trei ori fericit cuvios şi purtător de Dumnezeu, Părintele nostru Paisie cel mare, era de neam din Egipt, de unde era şi Moise, văzătorul de Dumnezeu. Născut a fost din părinţi cinstitori de Dumnezeu, învăţaţi în credinţa lui Hristos; şi având multă bogăţie şi împodobiţi cu străluciri, au învăţat cu silinţă şi pe fiii lor întru sporirile cele dumnezeieşti şi omeneşti. După săvârşirea tatălui său, fericitul acesta, prunc încă şi mai mic decât ceilalţi fraţi, a rămas la maică-sa, care fiind foarte amărâtă, i s-a arătat în vis un înger, mai înainte spunându-i buna sporire a lui Paisie, zicându- i: „Pe fiul tău Paisie l-a ales Domnul, ca să slăvească şi să laude sfânt numele Său cel lăudat în vecii vecilor; acesta este plăcut lui Dumnezeu”, şi l-a apucat pe el de mână; iar maică-sa a răspuns îngerului: „Toţi ai lui Dumnezeu sunt, şi la fel acesta care este plăcut lui Dumnezeu”. Şi trezindu-se ea, se minuna de acea vedenie.

După ce s-a făcut copilandru, marele şi fericitul între cuvioşi, a fost tuns monah, de Cuviosul Pamvo (prăznuit la 18 iulie), de către care a fost sfătuit să nu se uite la faţă de om. Iar el, a petrecut trei ani neuitându-se în sus, ci avându-şi capul în jos plecat. Şi dându-se pe sine la petrecerea sihăstrească, întru atâta a covârşit pe toţi, încât a vorbit împreună cu Hristos, şi I-a spălat picioarele Lui, iar după spălare a băut apa, şi îndată s-a făcut începător vieţuirii celei supraomeneşti.

Despre vestitele lui virtuţi şi despre minunata vieţuire cea întocmai cu a îngerilor; despre toată aspra vieţuire cea prin pustii şi despre minunile sale, se poate citi în cartea numită noul Ecloghion şi în Vieţile Sfinţilor. Pentru iubitorii de prăznuire se poate spune atâta, că aflându-se fericitul cu trup muritor se ridicase mai presus de trup. Deci ajungând la bătrâneţi prea adânci, s-a mutat către Domnul, unde împreună cu îngerii cânta țiitorului a toate cântarea cea întreit sfântă. A cărui pomenire cu credinţă săvârşind, prin rugăciunile lui, să ne învrednicim de veşnicele bunătăţi şi de fericirea cea veşnică. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.