5 ianuarie – Ajunul Bobotezei (Ziua crucii); Sf. Teopempt şi Teona; Cuv. Sinclitichia

Ajunul Bobotezei este prima mare sărbătoare a noului an. Aşa cum se întâmplă în calendarul popular, ziua care precede sărbătoarea propriu-zisă, ajunul, este chiar mai importantă decât sărbătoarea însăşi, atât prin numărul mare de practici magico-rituale, cât şi prin intensitatea sacralităţii ce se pogoară asupra ei. Din punct de vedere ritual, sacralitatea ei se explică prin faptul că reprezintă ultima zi a sărbătorilor de iarnă, ziua în care se fac simţite cu deosebită forţă valenţele magice ale perioadei necurate de douăsprezece zile deschise o dată cu sărbătoarea Crăciunului. Că este aşa, ne putem da seama după numeroasele practici augurale şi propiţiatorii ce se desfăşoară acum, ca şi în zilele precedente. Mai mult chiar decât în prima zi a anului, în ajunul Bobotezei se purifică vitele şi oamenii, se desfăşoară practici de stimulare a rodului de tot felul de peste an (colindul cu Kiraleisa), sunt acţionate numeroase tabuuri în vederea atingerii nivelului de bunăstare, sănătate şi rod necesare peste an. Vecinătatea unei mari sărbători creştine a făcut ca unele din actele ce o anunţă (Botezul preotului) să capete o conotaţie magică puternică (de aici valenţele faste ale agheasmei, ale fuiorului „de la crucea popei” ş.a.). În acelaşi timp, un obicei specific ajunurilor, deschiderea cerului (şi implicit aflarea ursitei), a fost pus şi el sub patronajul divinităţii creştine („se deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune celui de însurat încotro va fi norocul”), deşi cea mai mare parte a practicilor premaritale de aflare a ursitului se desfăşoară pe ascuns, pe furate, „manipulând” elementele sacralităţii creştine (furtul busuiocului de la găleata cu agheasmă, trecerea preotului peste pragul ce ascunde obiectele magice etc.).

Sf. Teopempt şi Teona. Intrând în cetatea Nicomidiei, Diocleţian, împăratul roman cel asupritor al creştinilor, a ; in faţa poporului idoli şi a cerut tuturor să li se închine. Atunci episcopul Teopempt, cel tare de virtute, a ieşit înainte şi a zis cu cucernică îndrăzneală împăratului:
Nu aceştia sunt dumnezei, ci unul singur este Dumnezeu cel atotputernic, care a făcut cerul, pământul şi marea, precum toate ce se află într-însele.
-Nu te-am chemat să-mi spui acestea, ci să încetezi de îndată şi să aduci închinare şi jertfă zeului Apolon.
Episcopul a răspuns:
– Nu mă voi închina şi nu voi aduce jertfä niciodată la nişte zei ca aceştia, iar de mânia ta nu am a mă teme, căci scris este: “Nu vă temţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide”. Tu, împărate, având putere numai asupra trupului meu, fă ceea ce voieşti….
Împăratul a chemat atunci oamenii săi şi le-a poruncit să ardă tare un cuptor, în care să arunce de viu pe episcop.

De dimineaţă până spre amiază slujitorii au ars cuptorul, în care de bună voie sfântul Teopemt a intrat, grăind cu mare credinţă: „Veţi vedea voi puterea Domnului Dumnezeului meu!”
A intrat şi a stătut în mijlocul cuptorului, iar slujitorii au plecat, încredinţaţi că s-a sfârşit cu îndrăzneţul episcop.
Pe la miezul nopţii, Teopempt a ieşit nevătămat din cuptor şi a mers la casa împăratului.
Uşile s-au dat în lături singure, iar sfântul s-a înfăţişat, zicându-i:
– Eu, Teopempt, slujitorul lui Iisus Hristos, mă arăt ţie, întreg şi viu, ca să ştii că n-am murit de moartea orânduită de tine.
S-a dus pe urmă şi a intrat din nou în cuptor, aşteptând. Îngrozit, împăratul a amuţit (…). Ieşindu-şi din fire, împăratul a poruncit gealaţilor să-i scoată ochiul drept şi să i-l pună în mână, trimiţându-l din nou la temniţă. Acolo, căzând în rugăciune, s-a făcut o lumină mare şi sfântul a simţit cum i se face din nou ochiul cel scos, văzând cu el ca mai înainte.
Când a aflat împăratul aceasta, s-a jurat cu putere vrăjmaşă că va căuta în toată împărăţia pe cel mai dibaci vrăjitor, care să vina să dezlege farmecele creştineşti.
Întru aceasta, porunci peste tot să i se caute acest vrăjitor, care fu aflat. Se numea Teona. Fu adus în faţa împăratului, care îi spuse ce are de făcut. Iar Teona dădu cuvânt că va face aşa precum doreşte împăratul.
Atunci fu adus din temniţă Teopempt, iar împăratul grăi:
– Ştiindu-te că eşti vrăjitor, iată, am ales pe unul mai tare ca tine, întru a te înfrânge. Teona zise lui Teopempt:
– Voi săvârşi asupra ta două meşteşuguri ale vrăjitoriei mele şi, dacă nu te vor vătăma, voi crede şi eu în Dumnezeul tău.
Făcu atunci Teona două turte din făină fermecată şi le dădu episcopului să le mănânce.
Teopempt le-a luat şi, înghiţindu-le, erau, în gura lui, mai dulci ca mierea.
După aceea, Teona a luat un pahar cu apă în care a pus o iarbă aducătoare de moarte, iar, ca otrava să fie mai deplină, a chemat asupra ei putere diavolească şi a dat lui Teopempt să bea. Episcopul a băut-o ca şi cum ar fi fost băutura cea mai plăcută, rămânând şi de data aceasta nevătămat.
Teona a căzut atunci la picioarele sfântului şi a zis:
-Nu este alt Dumnezeu în care să nădăjduim, afară de Iisus Hristos! Întorcându-se către împărat, a glăsuit cu putere:
-Sunt creştin şi mă închin Celui răstignit!
Cuprins de furie câinească, împăratul i-a trimis pe amândoi în temniţă, întru a-i ucide pe urmă (…). Văzând că nimic nu-i poate face, Diocleţian a dat hotărâre de moarte asupra lui (…). Teopempt şi-a plecat apoi grumajii, primind cu linişte moartea, mărturisind Sfânta Treime şi slăvind-o. Pe urmă împăratul dădu la moarte şi pe Teona, îngropându-l de viu. Lăundând pe Domnul, a trecut şi Teona în viaţa cea de veci.
Astfel a fost pătimirea celor doi mucenici ai lui Hristos, episcopul Teopempt şi cel ce fusese vrăjitorul Teona (Lascarov-Moldovanu, pp. 64-67).

Cuv. Sinclitichia era o adevărată uceniţă a fericitei Tecla, urmând aceleia întru învăţături; pentru că al amândurora Hristos le era logodnicul, şi acelaşi Pavel era aducător de Mire al amândurora. Nici o altă cale din oraş nu cunoştea, decât numai pe a bisericii (Vieţile sfinţilor, V, p. 203).
Tradiţii: Această zi se serbează cu post (Mangiuca, 1882, p. 9). Cine posteşte în ajunul Bobotezei are noroc (Gorovei, 1995, p. 168). ♦ Cine spre ziua de Bobotează stă de priveghiu noaptea vede cerurile deschizându-se şi orice ar cere i se dă de Dumnezeu (Gorovei, 1995, p. 49). ♦ Spun că un ţigan, aflând şi el de una ca aceasta, a privegheat şi el. Când s-a deschis cerul, ţiganul a băgat capul pe fereastră şi a zis: Doamne, dă-mi şi mie un cap mare!” El credea, biet, că numai atunci poate fi şi el om cu vază în lume, când ar avea cap mare. Dumnezeu i-a ascultat cererea şi a făcut capul ţiganului cât o baniţă de mare. Când să-şi tragă capul înăuntru, hâţ în sus, hâţ în jos, nu-i mai încăpea capul. Atunci şi-a venit în fire ţiganul şi a cerut de la Dumnezeu să-i micşoreze capul iarăşi cum a fost. Noroc că nu se închisese cerul şi Dumnezeu i-a ascultat cererea şi de astă dată; căci de mai întârzia şi apuca să se închidă cerurile, ţiganul rămânea cu capul cum a avut nesocotinţa să ceară ia început (Isoirescu ff. 10-11). ♦ În ajunul Bobotezei e rău de moarte dacă aperi pe popă de câni (Gorovei, 1995, p. 199). ♦ În noaptea Bobotezei ouăle de corb plesnesc sub puterea gerului şi puii de corb întind aripile şi zboară (Marian, 1994,1, p. 126).
Obiceiuri: Colindatul cu Kiraleisa: Copiii, care umblă cu preotul din casă în casă în seara Botezului Domnului, au datină de a ura celor din casă cu următoarele versuri:
Ciura-leşa,
Marga-reşa,
Sită rară
Ieşi afară!
Sită deasă
Intră-n casă!
Oi lânoase,
Vaci lăptoase,
Spic de grâu
Până-n brâu,
Secara
Cât scara,
Spicul
Cât voinicul!
(Marian, 1994,1, p. 128)
În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, mici grupuri de băieţi intrau în curţile oamenilor şi înconjurau casele, grajdurile, ocoalele de animale, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile:
Chiraleisa,
Spic de grâu
Până-n brâu,
Roade bune,
Mană-n grâne!
Colindătorii purtau la căciuli busuioc, brad, vâsc, cercei de tulpină de salcie (Ghinoiu, 1997, p. 43)

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: În ajun fetele mari postesc şi ajunează, ca să le dea Dumnezeu bărbaţi buni şi cuminţi (Muşlea-Bârlea, p. 340). ♦În seara de Bobotează femeile fac piftie, ca să le fie tot anul faţa fragedă ca piftia (Candrea, 1999, p. 88). ♦ Unii îndătinează în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei de a lega pomii, crezând că vor rodi peste an (Marian, 1994, I, p. 125). ♦ La ajunul Bobotezei se pun pe masă, sub faţă, puţine tărâţe, care apoi se dau vacilor de mâncare ca ele să aibă mană (Gorovei, 1995, p. 130). ♦ În ziua de ajunul Bobotezei să pui grăunţe multe de păpuşoi sub salteaua sau lăicerul patului unde va sta popa, dacă voieşti să-ţi crească paserile mulţi pui (Gorovei, 1995, p. 186). ♦ Gospodina pune vreo câteva grăunţe de păpuşoi , sub aşternutul şi în locul unde are să şază preotul anume ca să şază cloştile vara, precum şi pentru aceea ca, dându-le mai pe urmă la cloşti, să nu înăduşe puii (Marian, 1994,1, p. 129). ♦Femeile fac câte o turtă de pâine în care bagă păr de animale, cu cuvânt de-a spori pe viitor. Când vine preotul să boteze i-o dă împreună cu un fuior de cânepă (Muşlea-Bârlea, p. 340). ♦ Se pregăteşte un fuior de cânepă, spre a se pune pe cruce, când a veni preotul cu iordanul; acel fuior înseamnă barba lui Hristos (Muşlea-Bârlea, p. 340). ♦ Fuior de la crucea popei la Bobotează îi bun de pus la pânza volocului sau a mrejei, ca să tragă peştele, cum trag băieţii după popă (Gorovei, 1995, p. 191).
Apărător de rele şi durere: înainte de a se pregăti mâncarea de post, se strânge toată cenuşa şi vara se presară peste varză, în credinţa că n-o vor mânca omizile. „Cum n-am mâncat eu dimineţele ajunurilor (adică al Crăciunului şi al Bobotezei), aşa să nu mănânce nicio lighioaie roadele!” (Marian, 1994,1, p. 124). ♦ Când vine popa cu crucea la Bobotează, să arunci grăunţe de porumb înaintea lui, că-ţi vor oua găinile, iar când pleacă din casă, să mături după el, că nu vei avea purici pe vară (Gorovei, 1995, p. 199). ♦ Dacă vrai să nu-ţi ia uliul puii, dă cuiva un ou de pomană, de sufletul uliului, în ziua de ajunul Bobotezei, şi nu-ţi mai ia, dar care va fi cuminte nu va lua, c-atunci n-are el pui (Niculiţă-Voronca, I, p. 313). ♦ Se întind veştmintele cele mai bune şi mai noi pe rude şi pe lăzi, anume ca, venind preotul cu crucea, să le poată stropi cu agheasmă, să nu le roadă moliile (Marian, 1994, I, p. 125). ♦ Din bucatele puse pe masă nu se mănâncă nimic până ce nu umblă preotul cu crucea, pentru că, dacă se mănâncă înainte de aceasta, atunci şi păsările mănâncă vara pâinea pe câmp. Tot spre acest scop se strâng în preseara ajunului toate cămăşile şi bulendrele de pe afară, ca să nu rămână spre ajun afară, căci, dacă le-ar lăsa, atunci se crede că păsările mănâncă vara grâul (Marian, 1994, I, p. 125). ♦ Nu se bat în această zi copiii, că apoi capătă bube peste an (Marian, 1994,1, p. 125). ♦ Femeia care se ceartă cu bărbatul ei în ziua de ajun, aceea se va certa şi peste an (Marian, 1994, I, p. 125). ♦ Nu este bine a scoate gunoiul măturat în ziua ajunului Bobotezei, că la din contra se scoate norocul din casă (Gorovei, 1995, p. 107).

Oracular: La Bobotează se deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune celui de însurat (ori măritat) încotro va fi norocul (Pop-Reteganul-2, f. 11). ♦ Fetele iau degrabă mărgelele de la gât sau panglica dintre mărgele, zgardele şi cerceii, precum şi şase boabe de cucuruz şi le aşează sub pragul uşii, astfel ca, venind preotul cu crucea, să treacă atât el, cât şi ceilalţi inşi peste dânsele, dar să nu le observe, căci, făcând aceasta se mărită (Marian, 1994, I, p. 129). ♦ Se încearcă a fura busuiocul din găleata cu agheasmă pe neobservate; pun busuiocul furat la cap şi astfel noaptea visează viitorul bărbat (Pop-Reteganul-2, f. 11). ♦ Fetele mari, văduvele, flăcăii tomnatici iau în ajunul Bobotezei din fiştocul preotului un fir de busuioc, îl leagă cu aţă, lână sau mătase roşie de degetul cel mic al mâinii drepte, îl descântă şi noaptea li se arată viitorul soţ, ursitul
cu două lumânări, le leagă cu testinel împrejur şi pun de toate mlădiţele de copaci la legătoare, le aprind pe masâ când vine preotul şi, după ce se duce, le sting: una în grâu şi alta în canepă. Şi de care sămânţă se prinde mai mult de lumânare, de aceea se face peste an. Lumânările, aşa cum sunt, se pun în cui şi stau o săptămână; atunci se dezleagă – zicând că dezleagă cununile, – că până atunci nunţi nu se pot face. Mlădiţele le dau apoi la vite, să le mănânce (Bot, p. 283). ♦ Gospodina vine cu un fuior de cânepă sau şi de in, frumos răgilat şi periat şi, sărutând şi ea crucea, aşază fuiorul peste aceasta, rugând în acelaşi timp pe preot a-i permite să ia vreo câteva viţe din fuiorul care se află deja pus pe cruce. Fuiorul acesta are mai multe însemnări. Mai întâi se crede că, dându-i-se preotului fuiorul acesta în ajunul Bobotezei, în vara viitoare se va face şi va creşte cânepa. Al doilea, se crede că de aceea se dă preotului fuior, ca să se prindă de fuior toate relele. Al treilea, se crede că peste acest fuior are să treacă sufletul celui ce l-a dat, precum şi al celorlalţi răposaţi din casă, peste iad până la rai. Alţii însă, cu deosebire fetele cele mari, întrebuinţează firele acestea cu totul spre alt scop, şi anume: din caierul de fuior, care e legat la cruce, iau o şuviţă, pe care o împletesc în trei; fac o feştilă, pe care, întinzând-o pe o pastă de ceară, o ciuciulesc în palme, făcând o lumânărică; după ce au postit toată ziulica, seara, înainte de culcare, aprind lumănârica, se închină şi bat metanii, iar bucăţica de lumânare ce le-a mai rămas o sting, punând-o sub cap, pentru ca în somn să-şi vadă ursitul (Marian, 1994, I, pp. 129, 130). ♦ Când iese preotul cu iordanul, dacă fetele văd vreun om călare pe cal alb, nu se mărită în acel an. Când merg la iordan, dacă fetele văd cal alb e rău, căci bărbatul le va fi bătrân (Muşlea-Bârlea, p. 342).

Magie: Solomonarii nu mănâncă, nici nu beau nimic până ce nu înserează cumsecade. Iar după ce înserează se pun după masă, pe care sunt înşirate diferite bucate în talgere, pe locul acela unde a stat preotul de cu zi, când a umblat cu crucea prin sat, cu o vărguţă de alun în mână, şi, după ce rostesc mai multe versuri de vrajă încep a gusta din toate bucatele înşirate pe masă, din care a gustat şi preotul (Marian, 1994, I, p. 125).
Despre vreme: Dacă în ziua ajunului de Bobotează e bură pe pomi, vor fi poame
Multe; de picură din streaşină, va fi vară ploioasă (Pop-Reteganul-2, f. 12). ♦ Dacă ajunul Bobotezei este polios, tot anul va fi ploios (Gherman-4, 1923, p. 119). ♦ Încotro stropeşte preotul cu mătăuzul muiat în agheasmă prima dată, de acolo vor veni ploile peste an (Pop Reteganul-2, ff. 12-13). ♦ Dacă în ajunul Bobotezei, când umblă popa cu crucea, îi scârţâie cizmele – zăpada sub picior – va fi veac bun (Gherman-4, 1923, p. 119).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român