Viaţa şi pătimirea Sfintei Întîia Muceniţă Tecla, cea întocmai cu apostolii (24 septembrie)

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat” (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care da mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor” (Fapte 14,1,3). În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintîi ai cetăţii, anu-me Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cu-vânt pentru feciorie şi curăţenie, spunând că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducând-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească până la sfârşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osârdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceara, încât s-au împlinit întru dânsa cuvintele proorocului împărat David: „Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu” (Psalm 21,15). Şi a şezut lângă Pavel, ascultând cuvântul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mâncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecând Maria, ceea ce şedea lângă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu. Cu singur cuvântul Lui se hrănea, cum spune Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţîndu-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvân-tului lui Dumnezeu, mergând, cu mânie a luat-o cu sila de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propoveduitori i-a ocărît şi defăimându-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemând pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: „De ce nu te în-grijeşti de mireasa ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străi-nii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezând lângă dânşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?”. Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dânsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dânsul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dânsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decât fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dânsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urît desăvârşit de ea, care, văzându-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plângea. Atunci mama ei, mâniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgând-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcând-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecându-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plângea pentru dânsa. Apoi îmbrăţişînd-o şi sărutând-o, o ruga pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcându-se despre dânsul, şedea, şi, căutând în jos, tăcea, negustând nimic, ci numai suspina adeseori din adâncul inimii spre Mirele Ceresc.
Când Famir, momind-o, voi cu sila să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mâinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maica, iarăşi schimbîndu-se în mânioasă, a început a o bate. Iar Famir, mâhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: „Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătându-i de la cinstirea zeilor, urmând oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întîi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcându-i ei”. Mai marele, chemând pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizând apos-tolească gura sa, a grăit cuvântul lui Dumnezeu, propoveduind numele lui Iisus Hristos. Deci, mutând mai marele în altă vreme judecata, a poruncit ca, legând pe Pavel, să-l bage în temniţă, până ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dânsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflând pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Ascultă pentru Sfânta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos”. Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfântul Pavel. Iar ea, căzând înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat le-găturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzând-o, s-a spăimântat şi înştiinţîndu-se de la dânsa de toate cele ce a pătimit pentru cură-ţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvântând-o şi lăudându-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dânsa mireasa lui Hristos şi întîia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezând Tecla cu Pavel ca fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi paza curatei feciorii. Acolo mai desăvârşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfântul Grigorie de Nissa, zicând: „Acest fel de mir (adică învă-ţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecând în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorît şi toate gândurile cele deşarte şi poftele le-a stins”. Ase-menea şi Sfântul Epifanie scrie: „Tecla a aflat pe Sfântul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfântă fecioară de toate bunătăţile pământeşti, ca să cîştige pe cele cereşti”. Căutându-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plângere şi strigare şi căutând mult, mama se tânguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpâna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutând-o, şi întrebînd pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergând, o aflară pe ea şezând lângă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luând-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezând la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzându-l poporul adus, strigară către mai marele: „Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!”. Mai ales Famir stă-ruia ca Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dânsul pe logodnica lui. Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: „De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atît de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dânsul?”. Iar ea privea către Pavel, şi nimic nu răspundea, „ca o mieluşea fără de glas lângă cela ce o tunde”. Atunci mama, schimbîndu-şi obişnuinţa sa cea de maică şi uitându-şi fireasca sa dragoste către fiica sa, ca o leoaică cum-plită, sau ca o ursoaică mânioasă, a răcnit către judecătorul, zicând: „Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înră-utăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este aceasta fiica mea, nici năs-cută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta”. Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea ca pierdut să fie Pavel.
Deci, judecătorul, cercetând mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decât că propoveduia pe Hristos, şi nu l-a osândit pe el la moarte, ci, bătându-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecioriei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sârguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfântul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicând: „Necre-dincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamu-rilor asupra fraţilor”. Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamu-rilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţîndu-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns câteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormânt lângă calea care merge la Dafne, vrând să ştie despre Tecla ce se va întâmpla cu dânsa. Postind ei, se rugau pentru dânsa cu tot dinadinsul să o întă-rească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dânsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetă-ţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungând la nici un sfârşit mulţumitor, în cele din urmă a osândit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fân şi vreascuri, punându-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfânta ca s-o ridice deasu-pra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptând să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fân, de lemn şi de vreascuri şi făcând semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi sta deasupra, gata fiind să ardă nu atît de focul cel materialnic, pe cât de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stând ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stând şi poruncindu-i ei să îndrăz-nească. De aici Sfântul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicând: „Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei”. Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împre-surând-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsa-rea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătă-mată, că nu s-a atins de dânsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întâmpinat pe un tânăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergând la cetate să cumpere pâine, pe care, văzându-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: „Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?” Iar el a dus-o pe ea la mormântul în care Pavel cu ceilalţi se ascun-seseră şi, în post răbdând, se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa. Pe Tecla toţi văzând-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucu-rie foarte mare şi ridicându-şi ochii şi mâinile lor spre cer, au mul-ţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punând înainte pâine, se întăriră. De acolo, sculându-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla până la Antiohia, unde, intrând ei în cetate, s-a întâmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzând pe sfânta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunându-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tânăr şi cu îndestulare în desfătări petrecând, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgânilor. La început, părându-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întîi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţîndu-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei. Deci, a început a momi pe Sfânta Tecla cu cuvinte spre dragostea sa, dar ea fugea de dânsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipu-rile se îngrijea de dânsa, vrând să o vâneze. Tot acesta, odinioară, întâmpinând pe sfânta în cale, mergând între oameni mulţi şi neputând să mai rabde focul cel de desfrânare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzând-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cât putea, plângând şi zicând: „Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?” Acestea zicându-le, se zmucea tare din mâinile lui şi a rupt hainele de pe dânsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mâniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebînd-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: „Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească”.
Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. „De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?” o întrebă acela, fiind ea tânără şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amânată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme. Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a cre-zut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: „închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei”. Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: „În Iconia Licaoniei sunt sfintele femei Trifena si Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propo-veduirea Sfântului Pavel şi pilda sfintei Tecla”. Deci Trifena, luând la sine pe Tecla, a petrecut cu dânsa toată noaptea aceea în duhov-nicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetă-ţii şi au scos pe sfânta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mâncată de fiare. Iar când au dat drumul fiarelor spre dânsa, toate umblau îm-prejurul ei şi nici una nu s-a atins de dânsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecând celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blân-deţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicând: „Are farmece în hai-nele ei şi pentru aceea nu se ating de dânsa fiarele”. Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămânde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la prive-lişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: „Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mu-tată de aici la locul drepţilor”. Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfânta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla. Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atît de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte. Despre acest lucru mărtu-riseşte Sfântul Ioan Damaschin, zicând aşa: „Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întîia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întîia muce-niţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întîia muceniţă. Dar gândeşte-te pentru cine era rugăciu-nea! Nu pentru o păgână şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?” Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, când istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicând aşa: „Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpâne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!”. După această vrednică de cre-dinţă mărturie a Sfântului Damaschin ni se încredinţează că Falco-nilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintîi muceniţe Tecla.
Petrecând Tecla în casa Trifenei până a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mâncare fiarelor, ca, fiind flămânde, mai de grabă să se pornească a sfîşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfânta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mâncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plângând că fecioara cea frumoasă şi sfântă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punând-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dez-brace pe sfânta, zicând: „Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănâncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de va rămânea întreagă”. Şi aşa stătea sfânta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avându-şi acoperământ numai singură ruşinea, şi grăind ca David: „Ruşinea feţii mele m-a acoperit”. Dând drumul asupra ei fiarelor celor flămânde şi întărîtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzând pe fecioară stând goală, îşi plecau capetele la pământ şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dânsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dânsa. Astfel, fiara necuvântătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrând ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat. Sfântul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adu-narea a tot poporul, zice: „Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întîia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfânta. Şi goliciunea acesteia în pri-velişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat”. Deci, stând Sfânta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ambrozie, zicând: „Puteai să vezi fiara zăcând jos şi picioarele sfintei lingând şi cu mare glas mărturisind, că pe sfântul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mâncare, şi firescul său nărav uitându-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!”. Văzând poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfânta, au stri-gat cu mare glas: „Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!”. Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gândit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplând-o, a aruncat în ea pe sfânta. Dar Cel ce a încuiat oarecând gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şer-pilor le-a tâmpit, furia lor a îmblânzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfânta de acolo nevătămată, toţi minunându-se şi spăimân-tându-se de această străină vedere. Nepricepându-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gândit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducând doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbîntate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcând-o, sfânta s-a aflat întreagă, căci când o legară pe ea cu frânghii tari de juncii aceia şi cu înfo-cate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păian-jeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfânta a rămas pe loc, neavând nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirându-se de cele ce se fă-ceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioa-ra aceasta. Şi chemând pe Tecla, i-a zis ei: „Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?” Iar ea nimic nu răspundea, decât numai aceasta: „Sunt roabă a Dumnezeului celui viu”. Temându-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dându-i o hotărîre ca aceasta: „Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!”. Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, pe-trecând câtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflându-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicând: „Nimeni nu merge la răz-boi cu mireasa!” Luând binecuvântare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiasca gândire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate boalele, pentru că înştiinţîndu-se despre dânsa mulţimea credincioşilor, veneau aco-lo, aducându-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.
Apoi s-a întâmplat oarecând, în acel loc unde petrecea sfânta, că mergea alături un jertfitor păgânesc din Seleucia călare pe cal, care, văzând pe Sfânta Tecla adunându-şi verdeţuri de hrană şi vă-zând-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gând necu-rat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dânsa, vrând să-şi săvârşească pofta lui; iar sfânta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trântit la pământ, şi atît de tare l-a izbit de pământ, încât trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzând pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se price-peau ce i s-a întâmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dânsul, vrând să vadă întâmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi ca din somn deşteptându-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: „Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta”. Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea ace-ea. Apoi chemând un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scândurică pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar când zugravul a început a o închipui după rânduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închi-puire, a dus-o la jertfitorul care, văzând icoana cea cu totul aseme-nea Sfintei Tecla, a zis: „Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu”. Luând icoana, a sărutat-o şi îndată desăvârşit s-a însănătoşit. Şi sculându-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După aceasta a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin pro-povăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecând ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mântuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzând că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de cîştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mâhnit foarte mult şi s-au mâniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dânsa; şi de mare zavistie şi de mânie fiind porniţi, au rânduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicând: „Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dânsa Artemida şi se va lua de la dânsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc”. Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sârguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătându-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu pu-terea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătându-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dânsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gânduri şi de scopul cel rău, pe care văzându-i Tecla, i-a întrebat: „Ce vreţi fiilor?” Iar ei au în-ceput a grăi cuvinte spurcate. Deci, auzind acestea Sfânta Tecla şi cunoscând gândul lor cel rău, a fugit din mâinile lor; aceea care oarecând de fiare nu se înfri-coşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vânătorii pe oaie, o izgoneau pe dânsa prin pustie. Când era aproape să o ajun-gă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său. Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormânt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfârşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel îm-preună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întâmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mântuit prin rugăciunile Sfântului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dânsul a Sfântului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvântul său de la Sâmbăta lăsatului de carne scrie aşa: „Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfânta Liturghie slujea cu dânsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecând, pe o cale pietroasă mer-gând, a stat cu osârdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicând: „Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!”.
În această zi mai facem pomenirea cuviosului părintelui nostru Coprie, cel ce s-a postit în locaşul marelui Theodosie din Palestina. Încă se află şi alţi cuvioşi Coprii, pe care îi găsim la 9 iulie.

Viețile Sfinților, septembrie