Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Hariton Mărturisitorul († 350) (28 septembrie)

Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Când a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgânilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicând: „Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?” Răspuns-a Hariton: „Toţi idolii păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt. Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curând, şi ca şi fumul stingându-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte în veci”. Zis-a judecătorul: „Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sunt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzându-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dânşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sunt gata a te primi, iertându-ţi necinstea ce le-ai adus”. Răspuns-a Hariton: „De sunt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dânsul să şi-o arate. Iar de nu sunt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sunt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfântul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).
Iar guvernatorul a zis: „Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate”. Răspuns-a Hariton: „Te înşeli, ighemoane, părându-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sunt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavând nimic? Căci nu-şi întind mâinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura idolului, şi-l pârleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare!
Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mânie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsând pe sfântul ca mai mult să întindă cuvântul. Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzându-l la pământ în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfântul răbda cu vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul, decât să trăiască depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea pe sfântul prigonitorul, îl întreba: „Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?” Răspuns-a mucenicul: „De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decât până la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sângele ca un râu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzând că era de-abia viu, şi, părându-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut. Şi punându-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzând răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgânii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încât preamărea pe Domnul ca David: „Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decât întîi, spre mai mare mânie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încât tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mâncare. Iar el se bucura, răbdând nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă. În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mânia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sângelui creştin, a murit. Mergând prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dându-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpânirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtându-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutându-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii. Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decât să fie slo-bod lepădându-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.
Din acea vreme sfântul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luându-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcându-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtând pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dânsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi când mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, ducându-l în peştera lor, vrând ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutând oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfântul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcând legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicând: „Ştiu, diavole, că temându-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tâlhari asupra mea şi vrând să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tâlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfânta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfârşit. Dar, puternic este Stăpânul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mâinile tâlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfânta Tecla de foc şi de fiare”. Acestea grăind sfântul, iată a venit un şarpe, care, aflând în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătându-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tâlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzând toţi la pământ, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfârşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor. Iar Sfântul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tâlharii, jefuind de mulţi ani. Această avuţie tâlhărească, sfântul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcând peştera aceea tâlhărească într-o Biserică şi adunând fraţi. Apoi, ducându-se vestea despre dânsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dânsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dânsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfântă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvârşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blând, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mântuitoare. A orânduit în mănăstire ca părinţii să mănânce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pâine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunându-şi pântecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii. Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mâinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflând fără lucru pe vreun călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sunt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblând de colo până colo, căci adunându-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decât aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mântuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dânsele să se îmbogăţească. Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rânduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegând dintre dânşii pe cel care îl ştia că este mai presus decât toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adânc pustiu, iubind liniştea şi depărtându-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dânsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducându-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvântare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvârşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărându-se de neodihnă, a gândit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtându-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugându-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plâns după dânsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească. Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvântat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
198
Apoi, mergând cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicând: „Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua şi noaptea” (Psalm 41,3). Iar petrecând el acolo câtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mâhnindu-se de ducerea lui şi întristându-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutând prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătând mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrând Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dânsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dânsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvân-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rânduială şi aşezare ca şi cea dintîi. Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decât în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezând toată rânduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adânc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nându-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptând pe Dumnezeul Cel ce-l mântuieşte pe el. Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pământului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri. Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzând la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dânsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întâmplându-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dânsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunând a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vârful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtându-se de la pământ, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stând ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mântuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cârmă în corabie stând, ocârmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dânsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor. Şi a vieţuit la acel loc până la adânci bătrâneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugând, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducându-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrânise. De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu. Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
199
Deci, a petrecut prea desăvârşit în bunătăţi şi ajungând ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfârşitul său fericit, pentru care luând înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: „Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegându-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfârşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui”. Acestea auzindu-le, toţi au plâns, zicând: „Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!” Iar el îi mângâia pe ei, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit până la sfârşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul – ca pe oi de capre – la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvântaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale”. Apoi îl întrebară pe el fraţii: „Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?” Iar el a zis: „Să daţi ţărâna ţărânei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pământul, şi plinirea Lui”. Iar ei au zis: „Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rânduieşti acum unde să punem moaştele sale!” El, făcând după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tâlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dânşii. Apoi, luându-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvârşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dându-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mâinile Domnului sfântul său suflet, neavând nici un fel de durere trupească. Aşa s-a sfârşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tânguit după dânsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plângerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plângând mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin. În această zi pomenirea sfântului prooroc Baruh. Şi sfinţii mucenici fraţi buni, Alexandru, Alfeu şi Zosima. Şi sfântul mucenic Marcu păstorul şi sfinţii mucenici Nicon, Neon şi Kliodor, care în vremea lui Diocleţian împăratul (284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.

Viețile Sfinților, septembrie