Viaţa Cuvioasei Taisia (8 octombrie)

În părţile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată şi fără ruşine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învăţat-o aceleaşi obiceiuri rele cu care se îndeletnicea şi ea. Ducând-o pe fiica ei într-o casă de desfrânare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omeneşti, înşelându-le, cu frumuseţea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă şi se vestise pretudindeni despre frumuseţea feţei sale, încît mulţi, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur şi argint şi haine scumpe şi luxoase. Înşelând cu atîta deşertăciune pe îndrăgostiţii ei, îi aducea acolo şi mulţi îşi pierdeau averea pentru dânsa şi ajungeau la sărăcie, iar alţii, bătându-se pentru dânsa, au umplut pragurile casei ei de sîngele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luînd un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia şi, văzând-o, i-a dat să înţeleagă că vrea să meargă la dânsa. Iar ea, luînd galbenul, i-a zis: „Intră în cămara mea”.
Atunci el intrând, a văzut un pat frumos aşternut pe care s-a aşezat şi a zis către Taisia: „Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne ştie nimeni?” Iar Taisia i-a zis: „Este, dar dacă te ruşinezi de oameni şi aici ne putem ascunde de dânşii, căci uşile sunt încuiate şi nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va şti nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pământ, căci şi acolo te vede Dumnezeu”. Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dânsa, i-a zis: „Au, doară şi tu ştii de Dumnezeu?” Iar ea a răspuns: „Ştiu şi despre Dumnezeu şi am auzit şi despre împărăţia drepţilor şi munca păcătoşilor”. Atunci stareţul i-a zis: „Dacă ştii pe Dumnezeu, împărăţia Sa şi muncile păcătoşilor, atunci de ce prihăneşti pe oameni şi pierzi atîtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu şi osîndită în gheena focului”. Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele stareţului, cu plângere, zicând: „Eu mai ştiu şi aceasta, că pentru cei ce greşesc este pocăinţă şi iertare de greşeli şi nădăjduiesc ca prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greşeli şi să cîştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi după aceasta voi merge unde îmi vei porunci şi voi face ceea ce-mi vei zice”. Iar stareţul, arătându-i locul la care avea să o aştepte, s-a dus. Apoi ea, adunându-şi toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetăţii şi aprinzând un foc şi-a pus toate lucrurile şi le-a ars înaintea întregului popor, strigând: „Veniţi toţi cei care aţi păcătuit cu mine şi vedeţi cum ard toate lucrurile pe care mi le-aţi dat voi”. Şi, arzându-şi averea, s-a dus la locul unde o aştepta Pafnutie. Acolo primind-o stareţul, a dus-o la o mănăstire de fecioare şi a aşezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se uşa şi i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puţină pîine şi apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfântul Pafnutie: „Cum mă sfătuieşti, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?” Iar stareţul i-a răspuns: „Tu nu eşti vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mâinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sunt pline de necurăţie şi mâinile tale sunt întinate, ci, numai căutând adeseori spre răsărit, să zici: „Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă”. A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugându-se lui Dumnezeu aşa precum o învăţase Pafnutie şi o dată pe zi gusta puţină pîine şi apă. După trei ani, milostivindu-se de dânsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Şi mergând la Antonie, stareţul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa şi să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăieşte pentru greşelile ei. Şi ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor şi au milostivit pe Dumnezeu, încît le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalţi prost. Acestui Pavel, pe când stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie şi a văzut cerurile deschizându-se şi acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu aşternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase şi pe patul acela era aşezată o cunună. Văzând aceasta, Pavel a zis: „Nu este gătit altuia patul acesta şi cununa, decît numai pentru părintele meu Antonie”. Şi a venit către dânsul un glas, zicându-i: „Nu părintelui Antonie îi sunt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrânată”. Şi Pavel, venindu-şi în fire, se gândea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiţilor părinţi Antonie şi Pafnutie, iar aceştia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Pafnutie s-a pregătit şi s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia şi, deschizând uşa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se ruga de dânsul, zicând: „Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec până la moarte, pentru că multe sunt păcatele mele şi încă trebuie să mai plâng pentru ele”. Iar stareţul i-a zis: „Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat ţie păcatele”. Şi a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericita a zis: „Să mă crezi, părinte, că de când am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gânditori toate păcatele mele şi, ţinând seama de ele, am plâns neîncetat. Şi încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele şi stându-mi şi acum înaintea ochilor, mă înspăimântă că voi fi osîndită pentru ele”.
După ieşirea din închisoare, fericita Taisia a petrecut cincisprezece zile şi după aceasta a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile şi după aceasta şi-a dat sufletul şi cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfântul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioşii întru mărire şi se bucură întru aşternutul său de veci. Aşa ne-a întrecut păcătoasa şi desfrânata întru împărăţia lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi şi noi, cu rugăciunile ei, de aceeaşi Împărăţie. Amin.
Tot în această zi se mai face şi pomenirea Sfintei fecioare Pelaghia, care a trăit în vremea împăratului Numerian, în Antiohia Siriei şi când era să fie prinsă şi chinuită pentru Hristos, rugându-se lui Dumnezeu, cu tot dinadinsul, în mâinile Lui şi-a dat duhul ei.

Vieţile Sfinţilor, octombrie