Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare (21 octombrie)

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă – pe care elenii o caută – ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfântul Botez şi, intrând adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzându-le, gândea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfântul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dânsul cu sârguinţă. Ajungând la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfântă cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvârşire. A petrecut Ilarion la Sfântul Antonie câtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osârdie, la lucrul mâinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrânare, la iubirea de aproapele, la necâştigare şi la toată călugăria cea desăvârşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvântaţi de dânsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvârşită şi linişte; ci a gândit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gâlceavă. Şi luînd de la cuviosul binecuvântare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsându-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui. Astfel, lăsând cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mâinile tîlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine – zicea el – a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?” Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o manta din piele dată de cuviosul Antonie. Dar urâtorul binelui, diavolul, văzându-se călcat de un monah tânăr, a ridicat război împotriva lui, vrând să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tânăr şi cu gânduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmându-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvârşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi câte patru zile, negustând hrană. Şi-şi ostenea trupul săpând uneori pământul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: „De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănânce”. Gândurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adâncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dânsul: „Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gândeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atît îşi chinuise trupul, încât i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.
Apoi, văzând vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dânsul, s-a gândit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, când Sfântul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plângere de copii şi tânguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gâlceavă şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegând că toate acestea sunt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzându-se alungat cu păvaza credinţei, a căzut, iar tânărul, rugându-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stând mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicându-se puţin, vrând să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dânsul. Iar el a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Şi îndată, desfăcându-se, pământul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfântul, bucurându-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cântat: „Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămâmtul”. Apoi iarăşi cânta: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat”. Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfântului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfântul, i se părea că vede pe lângă dânsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămând şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mâncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugându-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlând, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcând război şi unul dintre ei, căzând mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stând în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputinţă şi altceva gândind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătându-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: „Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?” Şi rîzând îl întreba: „Oare vrei orz?” Iar sfântul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine. Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dânsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflându-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dânsul: „De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?” Iar el le-a răspuns lor: „Cel gol nu se teme de tîlhari”. Ei i-au zis: „Dar pot să te ucidă”. Iar sfântul a răspuns: „De vreme ce sunt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari”. Iar tîlharii, minunându-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutându-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dânsul credincioşii, căutând ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întâi a venit la dânsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărâtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfântul şi a căzut la picioarele lui. Văzând-o, sfântul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicând: „Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tânguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mântuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcându-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sunt ocărâtă şi defăimată de bărbatul meu”. La aceste cuvinte Sfântul Ilarion, plecându-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dânsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicându-i: „Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta”. Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezând în cuvintele sfântului. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfântul Ilarion. Trecând un an, acea femeie a mers la dânsul, purtând în braţe pruncul şi zicând: „Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvântează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu”. Şi binecuvântând sfântul pe prunc şi pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudând pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.
O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămându-se de un vânt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfântul Ilarion care era în pustie, a alergat la dânsul, luîndu-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicând: „Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sunt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioşi”. Iar sfântul se lepăda, zicând: „Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat”. Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încât sfântul a făgăduit să vină după apusul soarelui. Fiind seară adâncă, sfântul a venit în Gaza şi când s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemând peste dânşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luînd hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mâini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, câştigând tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgâni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să râvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsând lumea, petreceau cu dânsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfântul Ilarion în Gaza şi în Palestina întâiul povăţuitor de monahi, precum Sfântul Antonie în Egipt. Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzându-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu câştigase. Pe aceasta sfântul a tămăduit-o prin scuipare, asemănându-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Un servitor al unui boier din Gaza, pe când şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încât nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzându-l, sfântul a zis: „Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întâi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască”. Iar bolnavul cu osârdie, a răspuns: „Cred întru El, numai să mă tămăduiască”. Şi sfântul, făcând rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţându-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Un alt om tânăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încât putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin câmpii. Prinzându-l oamenii i-au legat mâinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărâmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpând, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora muşcându-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărâmându-le mâinile şi picioarele, altora scoţându-le ochii, iar pe alţii sugrumându-i de gît şi omorându-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încât nimeni nu putea să-l îmblânzească. Si adunându-se popor mult şi prinzându-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgându-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzându-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blând ca un mieluşel. Apoi, rugându-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă”. Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncându-l la pământ, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfântului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicând: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mântuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim”.
Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, când s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mâinile celor care îl duceau şi, alergând apoi, l-a apucat pe sfântul şi l-a ridicat mai
sus decât el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trântească pe sfânt la pământ şi să-i sfărâme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfântul, zîmbind, a zis: „Lăsaţi pe pârîşul meu să se lupte cu mine”. Şi întinzându-şi mâna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legându-i mâinile şi călcând pe picioarele lui, îi zicea: „Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!”. Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gâlceavă de popor mult. Apoi a început sfântul a se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti”. Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Ilarion, plăcutul Lui. Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducând sfântului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfântul nu a primit darurile, zicând: „Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sunt de folos acestea”. Si aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei. După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfânt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tânăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dânsa, iar ea îl depărta de la dânsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzând tânărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunând acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dânşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încât a început fără ruşine a striga, chemând singură pe tânărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncând de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzându-se de focul păcatului. Văzând acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tânguindu-se şi zicând: „Mai bine îmi era când mă aflam în Memfis înşelând pe oameni cu nălucirile din vis, decât acum când sunt adus aici”. Apoi diavolul a strigat: „Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sunt trimis într-însa de cel ce mă stăpâneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sunt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, până nu mă va dezlega tânărul care m-a legat pe mine”. Iar sfântul, zîmbind puţin, i-a zis: „Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?” Apoi l-a întrebat: „Pentru ce nu ai intrat în tânărul cel ce te-a legat?” A răspuns diavolul: „Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte”. Şi rugându-se sfântul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sunt fără de ruşine. De asemenea, un boier oarecare, având în el duh necurat, a mers la Sfântul Ilarion şi a câştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfântul i-a arătat lui o pâine de orz, zicându-i: „Cei ce se hrănesc cu o pâine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi”. Şi neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos. Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcând atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.
Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvântarea Sfântului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dânsul ca să audă din gura lui cuvânt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mântuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dânsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvântarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi când a ieşit în cale s-au adunat la dânsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfântului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurând cuviosul mănăstirile şi cercetând pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfântul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergând în via lui, să ia fiecare struguri cât va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cât au voit şi erau cam la trei mii de fraţi. Văzând cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvântat via lui şi fratele a luat vin – în anul acela – din via sa, mai mult decât trei sute de măsuri. Aşa binecuvântarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgârcit şi împietrit la inimă, văzând pe sfântul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dânsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicând: „Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină”. Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvântarea sfântului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru. Odată, mergând în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfântul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dânsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzându-l pe el şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: „Varah! Varah!” adică: „Binecuvântează! Binecuvântează!” Şi au adus la dânsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţându-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toţi i-au adus la credinţă şi nu s-a dus de la dânşii până ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărâmat pe idoli. Apoi au făcut o sfântă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dându-le binecuvântare, a plecat în calea sa. Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească şi prin atingerea hainelor, cunoştea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar şi iubitor de argint a trimis sfântului verdeţuri de mâncare din grădina sa. Făcându-se seară şi şezând sfântul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdeţurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfântul, văzându-le, a întors faţa, zicând: „Nu pot suferi mirosul urât care iese din verdeţurile acestea! Luaţi-le de aici”. Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste şi să binecuvânteze dragostea fratelui şi îi zicea: „Să nu scârbeşti, părinte, de verdeţurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credinţă pârgă din grădina sa”. Iar sfântul a răspuns: „Oare nu ţi se pare ţie că aceste verdeţuri miros a zgârcenie?” Iar Isihie a zis: „Oare pot verdeţurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?” A răspuns sfântul: „Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdeţuri la boi şi vezi dacă le vor mânca?” Iar Isihie, luîndu-le, le-a dus şi le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdeţurile, au început a rage, neputând suferi mirosul urât şi, scăpând de la iesle, au fugit. Atunci avea sfântul şaizeci şi trei de ani şi, adunându-se mulţime de fraţi, a fost necesar ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lângă această mulţime de oameni, veneau la dânsul, unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvântare; apoi veneau la dânsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpâniri mari, poftind să audă de la dânsul cuvântul lui Dumnezeu şi să ia binecuvântare. Deci, supărându-se sfântul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniştească, plângea, aducându-şi aminte de liniştea sa cea dintâi, când vieţuia numai el singur. Şi văzându-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mâhnit şi plângând, îl întrebau, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa şi plângi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plâng şi mă mâhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpân şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc”. Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dânşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mâhnit astfel doi ani.
A venit la dânsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară şi i-a cerut binecuvântare şi rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine
Cuviosului Antonie. Sfântul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat şi a zis: „O, de mi-ar fi cu putinţă să merg şi eu acolo şi să văd în viaţă pe sfântul şi iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sunt ţinut de fraţi şi nu pot să merg la dânsul”. După aceea, tăcând, a plâns foarte mult şi a zis: „Iată, acum este a doua zi de când toată lumea se mâhneşte pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieşit din trup”. Auzind de aceasta femeia şi toţi care erau acolo au înţeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viaţa aceasta a Cuviosului Antonie. Şi s-a întors Aristeneta la casa sa şi după puţine zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie. Apoi Sfântul Ilarion, nesuferind gâlcevile şi cinstea oamenilor şi pe lângă acestea având şi descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe câţiva dintre ucenicii săi şi le-a poruncit să meargă cu dânsul. Iar ei, aducând un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrâneţii să călătorească şi, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dânsul. Înştiinţându-se de ceilalţi fraţi şi din cetăţile şi din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni şi, alergând după dânsul, l-au ajuns şi cu plângere căzând către dânsul se rugau să nu plece, zicând: „Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi şi ajutându-ne, deci să nu ne laşi pe noi ca pe nişte oi care nu au păstor”. Iar el îi sfătuia, zicându-le: „Ce faceţi, fiilor, că-mi zdrobiţi de durere inima mea? Spre ştirea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să nu privesc la risipirea locaşurilor sfinţilor, la stricarea altarelor şi la vărsarea sângelui fiilor mei; deci să nu mă opriţi, fiii mei”. Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruinţă au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scârbindu-se, lovea cu toiagul în pământ, zicând: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, de nu mă veţi lăsa, şi dacă vreţi ca să mă vedeţi mort, opriţi-mă”. Iar ei şapte zile stăruind prin rugăciune şi văzând neschimbat gândul lui, l-au slobozit cu pace şi l-au petrecut cu lacrimi până departe, toată mulţimea poporului. Şi sosind la cetatea care se numea Vetilia, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat cu toţii. Şi încredinţându-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor. Apoi, alegându-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustând numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergând cinci zile, au sosit în Pelusia. Şi cercetând pe fraţii care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Taval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mângâiat amândoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergând câteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pâra răucredincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzându-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dânsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, şi de acolo mergând încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian care, văzând pe Sfântul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfântul Ilarion cu mare osârdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicând: „În acest loc cânta sfântul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mâinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfântul pentru săparea pământului multă vreme”. Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi mergând la locul unde avea obiceiul Sfântul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dânsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzându-se de supărările credincioşilor ce veneau la dânsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livada cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: „Pe aceştia i-a sădit Sfântul Antonie mai înainte cu trei ani”. Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dânsul şi a mers cu dânşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămânzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.
După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încât ardea pământul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: „Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pământul se mâhneşte şi cerul nu mai dă ploaie”. Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfântul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi mergând în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicându-i: „Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pământului nostru celui uscat”. Iar Sfântul Ilarion, văzând primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorât o ploaie mare şi a adăpat tot pământul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dânsul, aducând pe neputincioşii lor. Văzând sfântul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim şi, sculându-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi, trecând Alexandria, a mers la Vruhia şi acolo a aflat câţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dânşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Insă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugându-l să rămână cu dânşii. Dar el a gândit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicând: „Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decât aşa degrabă să ne despărţim de tine”. Atunci cuviosul i-a rugat, zicându-le: „Sculaţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi”. Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcând rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblând spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu. Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioşii Gazei cu judecători din Vruhia, întrebând unde este Ilarion şi, înştiinţându-se că s-a dus, au zis între ei: „De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întîmple de la noi şi a fugit”. Căci necredincioşii gazeni urau pe Sfântul Ilarion, fiindcă păgânii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dânsul. Dar mai ales preoţii lui Marnas se mâniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de când a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgânul Iulian, slujitorul diavolilor. Gazenii necredincioşi, slujitori idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătându-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, aşişderea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai râvnitor decât alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mâinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasim. Şi petrecând el în acel pustiu un an, a venit la dânsul Adrian, ucenicul lui, spunându-i că împăratul Iulian a fost ucis şi, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintâi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfântul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi văzând că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina.
Ajungând Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lângă mare, s-a urcat în corabie şi s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpânul acelei corăbii avea cu dânsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: „Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci aşteaptă până ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!” Iar sfântul i-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îţi porunceşte ţie ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgoneşte El, ce am de aceasta, pentru că eu sunt om păcătos”. Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfântului împreună cu toţi cei ce erau în corabie, rugându-l pe el să miluiască pe copil şi să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfântul Ilarion nu voia, spunând că este păcătos. Apoi i-a zis: „De îmi făgăduiţi că nu veţi spune nimănui despre mine şi nimeni nu va afla de pământul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpânul meu să gonească vicleanul duh”. Iar ei cu jurământ s-au făgăduit. Făcând rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfântul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mâna sa o scrisese când era tânăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul şi cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deşi sfântul îl ruga pe dânsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: „Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveţi nimic”. Iar sfântul se bucura cu duhul, văzându-se pe sine desăvârşit sărac şi neavând nimic din cele deşarte. Apoi, depărtându-se de mal cam la douăzeci de stadii, vieţuia împreună cu ucenicul său. Şi în fiecare zi aducând ucenicul câte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape şi pe preţul lor cumpăra o bucăţică de pâine şi cu aceasta se hrăneau amândoi, mulţumind lui Dumnezeu. Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfântului Petru: „Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos şi nimeni nu-l ştie pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo şi îl voi spune pe el”. Şi aşa a fost; pentru că ducându-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfântul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui şi a câştigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Şi din acea vreme s-au înştiinţat despre dânsul vieţuitorii acelui loc şi a început a veni la dânsul mulţime de creştini care, căutând tămăduire la dânsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecaţi. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfântului, mulţumindu-i pentru tămăduire, dar Sfântul Ilarion nu a primit, zicând: „Scris este: în dar aţi luat, în dar să daţi”. Sfântul petrecând în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea şi a străbătut cu sârguinţă multe ţări şi munţi şi pustietăţi, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lângă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creştin care face multe minuni. Şi l-a întrebat Isihie pe el: „Cum îl cheamă pe acesta şi ce fel de chip are?” A răspuns evreul: „Nu l-am văzut pe el şi nici numele nu îl ştiu, ci numai am auzit de dânsul”. Iar Isihie, înţelegând că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie şi a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dânsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut şi de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărâmă de pâine. Şi aflându-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutându-le şi udându-le cu lacrimi, încât abia a putut cuviosul să-l ridice de la pământ pe cel care plângea de bucurie şi, vorbind cu dânsul cuvinte folositoare, l-a mângâiat. Apoi, nu după multă vreme văzând sfântul pe mulţi venind la dânsul şi preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie şi Zinon: „Nu ne este nouă cu putinţă, fiilor ca să vieţuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu ştie de noi”. Şi plecând împreună cu dânşii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmaţiei, Domnul îndreptându-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecând puţine zile aproape de Epidavra, într-un loc liniştit, locuitorii acelei ţări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dânşii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său şi îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dânsul, s-au adunat şi au venit acolo şi închinându-se au început a-l ruga pe dânsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare şi înfricoşat petrecea în locurile acelea şi le mânca boii cei mari şi înghiţea oameni şi a pierdut mulţime nenumărată de oameni şi de dobitoace. Acestea auzindu-le sfântul, a poruncit ca să adune mulţime de lemne şi să aprindă un foc mare. Iar el, plecându-şi genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său şi să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slava numelui Său cel sfânt. Apoi a început a-l chema pe balaur şi iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere şi, privind, s-au înspăimântat cu toţii. Şi a poruncit sfântul balaurului ca să intre în foc şi îndată, supunându-se cuvintelor sfântului, balaurul a intrat în foc şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit Sfântului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulţi veneau la dânsul, lucru pentru care se mâhnea sfântul şi gândea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în linişte.
În acea vreme a fost un cutremur puternic de pământ şi din cauza acestui cutremur a clocotit şi marea cu valuri înfuriate şi a ieşit din malurile sale, înălţându-se atît de mult încât şi munţii erau acoperiţi de valurile mării şi apele retrăgându-se, corăbiile rămâneau pe locurile înalte. Şi văzând acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toţii cum că al doilea potop are să fie, şi fiind cuprinşi de frică, gândeau că o să se răstoarne pământul şi având înaintea ochilor moartea, cu mare plângere se tânguiau. Apoi, aducându-şi aminte de Sfântul Ilarion, au alergat cu toţii la dânsul, mari şi mici şi femei şi copii, cu plângere rugându-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să-şi întoarcă dreapta Sa mânie. Iar sfântul, sculându-se, a mers cu dânşii la cetatea lor şi ajungând a stat între cetate şi între marea care se înălţase foarte sus, încât se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfântul, însemnând pe nisip trei cruci şi ridicându-şi mâinile în sus, se ruga cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Şi aşa rugându-se sfântul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrând în matca ei, căci cutremurul a încetat şi vânturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului şi puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinţii la fii din neam în neam. Nesuferind sfântul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo şi aflând o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe când pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tîlharii şi s-au îngrozit toţi cei ce erau în corabie, iar sfântul îi mângâia, zicându-le: „Au doar mai mulţi sunt ei decât oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?” Şi când s-au apropiat tîlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfântul a făcut semn cu mâna spre dânşii, zicându-le: „Destul vă este vouă că aţi venit până acolo”. Şi s-au oprit corăbiile tîlharilor, neputând să înoate mai departe şi să se apropie de corabia în care era sfântul. Şi mult trudindu-se tîlharii vîslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncaţi şi mai departe de corabie, întorcându-se cu ruşine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfântul Ilarion, ajungând până la ostrovul Ciprului, s-a sălăşluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar şi acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, şi din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunându-se îndrăciţii, cam două sute la număr, bărbaţi şi femei, au venit la sfântul şi toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecând în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutând locuri pustii, unde să-şi sfârşească în linişte viaţa sa. Şi depărtându-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns şi înfricoşat, între nişte munţi înalţi, şi erau mulţi pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorându-se de la înălţimea munţilor, o grădină cu verdeţuri şi o capişte idolească pustie, în care locuiau o mulţime de diavoli. Sfântul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu şi a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua şi noaptea, cu glasuri ostăşeşti, vrând să-l înfricoşeze pe Sfântul Ilarion şi să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor şi, liniştindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc şi din pricina mulţimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dânsul. În una din zile, ieşind din coliba sa, sfântul a văzut un om slăbănog zăcând şi l-a întrebat pe Isihie: „Cine este omul acesta şi cine l-a adus pe el aici”. Isihie a răspuns: „Este stăpânul acestui loc, în care locuim noi”. Iar sfântul a plâns şi întinzându-şi mâna a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”. Şi în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi şi desăvârşit sănătos umbla lăudând pe Dumnezeu. Şi aflându-se de acestă minune, toţi cei care locuia împrejur au venit la dânsul nemaitemându-se de duhurile vrăjmaşului, nici de calea cea rea. Cuviosul Ilarion, aducându-şi aminte de fraţii care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze şi să se închine lor din partea lui. Iar el văzându-se şi acolo căutat şi supărat de cei ce veneau la el, cugeta ca să se ducă mai departe, însă aştepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.
Apoi sosindu-i şi lui vremea ca să-şi sfârşească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani şi mai înainte cunoscându-şi plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris aşezământ fraţilor cu mâna sa şi i-a lăsat lui Isihie cinstita Evanghelie pe care a scris-o el singur şi haina cea din lână şi culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfântul Ilarion boleşte, au venit la dânsul bărbaţi cucernici, împreună cu o femeie oarecare care vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanţa, a cărei fiică era cuprinsă de o boală şi pe aceasta a tămăduit-o Sfântul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Şi simţindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeaşi grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfârşitul, Sfântul Ilarion grăia cu minte limpede: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plângeau după dânsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.
Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina şi, neaflând pe povăţuitorul său, s-a tânguit deasupra mormântului mai multe zile în şir. Şi s-a gândit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormântul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicând: „Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu”. Iar poporul, crezându-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfântului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormântul Cuviosului Ilarion, şi a văzut că trupul lui cel sfânt arăta ca şi cum murise de curând, cu faţa luminoasă şi bine mirositoare şi l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina. Apoi auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfântului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi cu lumânări aprinse şi cu tămâie, petrecându-l cu cinste pe Sfântul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintâi. Nu trebuie uitată şi fapta aceasta pe care a făcut-o Constanţa, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, avea mare osârdie către Sfântul Ilarion. După moartea lui, mergând la mormânt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca şi către un om viu vorbea, cerându-i să se roage pentru dânsa. Iar după ce a aflat că trupul sfântului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, şi cu moartea sa a adeverit câtă credinţă şi dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion. Sfântul Ilarion devenise pricină între ciprioţi şi palestinieni, lăudându-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfântului Ilarion”, iar ciprioţii ziceau: „Noi avem duhul lui”. Căci în amândouă aceste locuri şi în Cipru unde a fost îngropat şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvârşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia şi de la noi i se cuvine cinste, mulţămita şi închinăciunea în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, octombrie