Cuvioşii Părinţi Spiridon şi Nicodim, prescurarii de la Pecerska (31 octombrie)

Tot sufletul cel dreptcredincios este umilit, neavând întru sine vicleşug, nici înşelăciune, ca un vas şi lăcaş al lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Duh curat. De aceea şi Apostolul zice: „Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze”. Dintre unii ca aceştia a fost ales cuviosul părintele nostru Spiridon, de care ne este vorba. Pentru că acest fericit, fiind de neam, nu din cetate, ci dintr-un sat, neînvăţat la meşteşugul cărţii şi neştiutor la cuvânt, dar nu şi cu înţelegerea cea duhovnicească şi cu lucrurile plăcute lui Dumnezeu, căci frica lui Dumnezeu care este începutul înţelepciunii, având-o în inima sa, a mers la Mănăstirea Pecerska şi a luat viaţa monahicească cea aspră. Neştiind Scriptura, a început a învăţa carte, deşi cu anii nu mai era tânăr şi a învăţat toată Psaltirea pe de rost. Astfel se ostenea pentru mântuirea sufletului său, neîncetat cântând Psaltirea toată în fiecare zi. Văzând Pimen, pustnicul cel ce era atunci egumen, că acest bărbat este smerit şi iubitor de osteneală, sârguindu-se de-a pururea în rugăciune şi în post şi fiind cu totul neprihănit, i-a încredinţat lui ascultarea cea bineprimită lui Dumnezeu, ca să coacă pâinea care se aducea la dumnezeiasca Liturghie pentru Taina Trupului lui Hristos, adică prescura. Iar fericitul Spiridon, intrând cu osârdie în prescurărie, nu şi-a schimbat nevoinţa sa şi osteneala cea duhovnicească, ci săvârşea slujba cea încredinţată lui cu toată cucernicia şi frica lui Dumnezeu. Căci osteneala mâinilor lui era pentru pregătirea cea curată şi neprihănită a jertfei, care se aducea de preot, iar rodul buzelor lui era jertfa laudei celei de-a pururea lui Dumnezeu. Fiindcă el, ori tăind lemne, ori frământând aluat, neîncetat rostea cu gura sa psalmii lui David, în toate zilele, după cum avea obiceiul, ca să sfârşească toată Psaltirea. Odată, săvârşind fericitul obişnuita sa slujbă, a aprins cuptorul pentru coacerea prescurilor şi, din pricina flăcării focului, s-a aprins acoperişul casei. Atunci fericitul, luând mantia sa, a astupat cu ea gura cuptorului. Apoi, legând mânecile rasei sale, a alergat cu dânsa la fântână şi a umplut-o cu apă, iar după aceea a chemat pe fraţi ca să-l ajute să stingă focul. Venind, fraţii au văzut un lucru minunat, că nu a ars mantia cu care astupase fericitul gura cuptorului şi nu a curs nici din rasă apa cu care a stins focul, şi au preamărit pe Dumnezeu. Acest fericit Spiridon avea ca ajutor un frate, anume Nicodim, care în toate era cu el într-un gând, la un obicei, la rugăciune şi la lucrul mâinilor. Amândoi au slujit bine şi cu plăcere dumnezeiască la coacerea prescurilor timp de treizeci de ani, săvârşind curat şi neprihănit lucrul lor. Drept aceea, întru bună mărturisire mutându-se din această viaţă, se satură de slava lui Dumnezeu, pe care o văd nu sub chipul pâinii care se aduce, ci faţă către faţă. Cu ale căror sfinte rugăciuni să ne saturăm şi noi cu vrednicie de pâinea vieţii, a darului şi a slavei lui Iisus Hristos, Căruia cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Sfântul Părinte Simeon, noul cuvântător de Dumnezeu.

Vieţile Sfinţilor, octombrie