Dulceața și veninul cuvântului

„Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește.” (Iacov 3, 5)
Într-adevăr, cât de bine poate face un singur cuvânt spus la timp, pornit din inimă, rodul unui simțământ pozitiv, sau al unei idei superioare! Pe de altă parte, cât rău inimaginabil poate face un cuvânt spus cu răutate, usturător, o veritabilă otravă împroșcată asupra aproapelui! Câtă atenție trebuie să acordăm acestui „mic mădular”, al cărui rost este să binecuvânteze, să răspândească binele, să se împotrivească răului, oricând și oriunde poate. Majoritatea oamenilor privesc cu prea mare ușurință cuvântul care le iese din gură.
De foarte multe ori, din dorința de a face impresie în societate, sunt gata să denatureze adevărul și să spună lucruri care pot face cel mai mare rău. Și fiindcă efectul unor asemenea cuvinte nu mai poate fi oprit și care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi mai mare decât s-ar fi putut bănui, vorbele se răspândesc tot mai repede, spusele inițiale sunt exagerate pe parcurs și, înainte de a ne da seama, ele ajung să aplice etichete diferitor persoane, care, de cele mai multe ori, nu corespund realității.
Să ne străduim să ținem minte, să repetăm și să avem mereu în inimă cuvintele psalmistului David: „Doamne, pune pază gurii mele!”, și în același timp să rostim: „Doamne, fă să nu ezităm a ne pronunța întru
apărarea adevărului, sau pentru alinarea și îmbărbătarea unui om aflat în suferință, căruia deseori un singur cuvânt îi poate da căldură și putere într-un moment de amărăciune. Să nu-l lipsim pe aproapele nostru de acest ajutor, dintr-o falsă pudoare, dintr-o timiditate nelalocul ei. Iar cuvântul să ne fie întotdeauna plăcut, să știm ce să spunem și cum să răspundem fiecăruia” (cf. Coloseni 4, 6).
Cele mai importante îndemnuri cuprinse în Noul Testament Orice creştin este dator să iubească pe Dumnezeu.
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău; aceasta este întâi şi mai mare poruncă” (Mat 22, 37).
„Cel ce are întru pomenirea lui poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte şi cel ce Mă iubeşte pe Mine se va iubi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta pe sine-Mi (pe taină) întru
dânsul” (Ioan 14, 21).
Tot creştinul trebuie să iubească pe fratele său.
„Iar a doua poruncă asemenea celei dintâi este să iubeşti pe fratele tău ca însuţi pe tine” (Matei 22, 37- 39).
„Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).
„Dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul” (Ioan 14, 11).
„Că, cel ce nu iubeşte pe fratele, petrece întru moarte” (I Ioan 3, 14).
„Într-acest semn am cunoscut dragostea, că precum Hristos şi-a pus viaţa pentru noi, aşa şi noi suntem datori să ne punem viaţa noastră la moarte pentru fraţii noştri” ( I Ioan 3, 16).
Creştinii sunt datori să nu se certe, nici să aibă pomenire de rău şi urâciune cu fraţii lor, ci de se vor tulbura, sunt datori iarăşi degrabă să se împrietenească.
„Orice creştin care se mânie împotriva fratelui său în deşert şi fără pricină binecuvântată se face vinovat judecăţii şi oricare creştin va zice fratelui său cu mânie «raca», adică defăimatule sau «tu», se va face
vinovat adunării judecătorilor. Iar cine va zice fratelui său cu mânie «nebunule», vinovat va fi focului gheenei” (Matei 5, 22).
Creştinii sunt datori să nu privească cu iscodire şi cu poftă.
„Eu vă zic că tot omul care vede femeie cu poftă, acesta aproape că a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 28).
„Tot orice lucru se află în lume este pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii,care nu sunt toate de la Dumnezeu şi Tatăl, ci sunt din lume. Deci, lumea trece şi se pierde dimpreună şi pofta ei; iar cel ce face
voia lui Dumnezeu, acela rămâne totdeauna” (I Ioan 2, 15).
Creştinii sunt datori să nu jure şi să nu facă jurământuri, nici adevărate, nici mincinoase.
„Eu vă zic să nu juraţi niciodată, nici pe cer, pentru că el este scaunul lui Dumnezeu, nici pe pământ, pentru că el este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea Marelui împărat
Dumnezeu, nici să te juri pe capul tău, căci nu poţi face niciun păr capului tău, alb sau negru, ci tot cuvântul vostru să fie: aşa, aşa; nu, nu; iar orice veţi zice mai mult decât acestea: aşa, aşa şi: nu, nu, este rău şi de
la diavolul” (Matei 5, 34).
Creştinii sunt datori să nu facă răzbunare, nici să răsplătească rău în loc de rău.
„Eu vă zic să nu staţi împotriva omului celui rău, ci oricare va voi să te lovească peste obraz, tu întoarce şi pe cealaltă parte să te lovească” (Matei 5, 39).
Creştinii sunt datori ca niciodată să nu se ducă la judecată sau de se duc, se cade să se ducă la judecători duhovniceşti şi nu la cei mireneşti.
„Cu cel ce vrea să se judece cu tine, ca să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa şi la judecată nu te duce” (Matei 5, 47 40).
Creştinii sunt datori să nu judece.
„Nu judecaţi pe alţii, ca să nu vă judecaţi şi voi; căci şi tu vei fi judecat de alţii, căzând în acelaşi păcat pentru care judeci pe fratele tău.
Ce vezi micul gunoi care este în ochiul fratelui tău, şi bârna cea mare care este în ochiul tău nu o vezi?” (Matei 7, 1).
Creştinii dacă nu iartă greşelile fratelui lor, nici Dumnezeu nu le iartă greşelile lor.
„Dacă voi veţi ierta greşelile altora, va ierta şi cerescul Părinte greşelile voastre. Iar dacă voi nu iertaţi greşelile altora, nici cerescul Părinte nu va ierta pe ale voastre” (Matei 6, 14).
Creştinii sunt datori să facă milostenie, să se roage şi să postească, nu din făţărnicie şi pentru slava şi lauda oamenilor, ci numai pentru Dumnezeu.
„Luaţi aminte, milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi văzuţi de dânşii ca să vă laude, căci, dacă astfel o faceţi, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru cel ceresc… deci, când faci milostenia, fă-o atât de ascuns, încât să nu ştie mâna ta cea stângă ce face dreapta” (Matei 6, 1).
Creştinii sunt datori să nu adune comori pe pământ, ci în cer. Şi sunt datori să nu nădăjduiască în bogăţia lor, ci să plângă şi să se tânguiască.
„Nu adunaţi comori pe pământ, ca să aveţi, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci, vă adunaţi vouă comori în ceruri, ca să aveţi totdeauna, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo este lipită şi inima voastră” (Matei 6, 19).
Creştinii sunt datori să nu se îngrijească de bunătăţile pământului, nici să iubească lumea şi cele din lume şi să aibă împătimire, ci să caute bunătăţile cele cereşti şi veşnice.
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor da în dar, fără să le cereţi” (Mat 6, 33).
„Aceasta, vă zic, fraţilor, că vremea acestei vieţi este puţină şi se cade cei ce au femei să le aibă cu atâta nepătimire, ca şi cum nu le-ar avea şi cei ce plâng şi se întristează pentru lucrurile lumii să fie ca şi cum
n-ar plânge şi nu s-ar întrista şi cei ce se bucură de acestea, ca şi cum nu s-ar bucura şi cei ce cumpără lucrurile lumii, ca şi cum nu le-ar avea să le folosească şi cei ce întrebuinţează cele ale lumii, ca şi cum nu le-ar
întrebuinţa rău, că trece chipul lumii acesteia şi se pierde” (I Cor. 7, 29).
Creştinii sunt datori a nu fi mândri, ci smeriţi şi cele smerite să le iubească.
„Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare decât toţi întru împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4).
„Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri, şi cel ce se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12).
Creştinii sunt datori să aibă răbdare în toate necazurile ce le urmează.
„Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
„Răbdarea să aibă lucru desăvârşit, adică să fie întru toate desăvârşită, şi nu cu lipsă” (Iacob 1, 4).
„Puneţi toată osârdia voastră, fraţilor, ca să adăugaţi peste înfrânare răbdarea, iar întru răbdare, buna-credinţă (creştinătatea)” (II Petru 1, 6).
„Aici are să se arate răbdarea Sfinţilor” (Apocalipsa 14, 12).
Creştinii nu se cade să se dea la griji lumeşti şi la mâncări şi băuturi, nici să fie în nepăsare şi să doarmă, ci sunt datori totdeauna să fie deştepţi şi gata, aşteptând ceasul morţii şi al judecăţii lui Dumnezeu.
„Să fiţi deştepţi, o, ucenicii Mei, că nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru.
Însă şi aceea s-o ştiţi că de ar şti stăpânul casei în care ceas va veni furii, ar fi privegheat şi nu ar fi lăsat să-i sape casa lui şi să intre înlăuntru. Pentru aceasta, fiţi gata şi voi, că în ceasul când nu aşteptaţi, Fiul Omului va veni, adică Eu” (Matei 24, 42- 44).
„Fiţi cu luare aminte şi privegheaţi, că potrivnicul vostru diavol, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită dintre voi, căruia staţi împotrivă, întăriţi fiind în credinţă” (I Petru 5, 8).
„Priveghează… iar de nu vei priveghea, va veni asupra ta furul, şi nu vei cunoaşte în ce ceas va veni asupra ta” (Apocalipsa 3, 2).
Creştinii sunt datori totdeauna să se pocăiască din suflet.
„În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul propovăduind în pustia Iudeii şi zicând, pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 1).
„Pocăiţi-vă, fraţilor, şi vă întoarceţi către Dumnezeu, ca să se ierte păcatele voastre şi ca să vină vremi de răsuflare spre voi de la Domnul” (Fapte 3, 19).
„Pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi care le-ai făcut, iar de nu te vei pocăi, vină degrabă asupra ta şi voi mişca sfeşnicul tău – adică Biserica ta – din locul său” (Apocalipsa 2, 5).
Creştinii dacă nu vor întrece cu lucrurile cele bune pe drepţii cei din Legea Veche, nu vor intra întru împărăţia cerurilor. Şi creştinii de vor păcătui, mai greu decât cei fără de lege se vor munci.
„De nu va prisosi fapta bună a voastră, a ucenicilor Mei, mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20).
Sursa: Nicodim Aghioritul – Hristoitia. Bunul Moral al creştinilor

Prof. Vasilica Dimitriu Sîrghie, Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”-Paşcani