Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Pavel Mărturisitorul (6 noiembrie)

Când Constantie, fiul marelui Constantin, ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi, având ajutor pe împăratul, care era amăgit de acelaşi eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare şi necaz, având puţini stâlpi care o întăreau. Căci Sfântul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, îşi schimbase viaţa aceasta vremelnică pe cea veşnică.
Când era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului şi-l întrebau: „Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta şi să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”
Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbaţi: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, şi pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dânşii: „Dacă voiţi să aveţi păstor învăţat, strălucind cu faptele cele bune, alegeţi pe Pavel; iar dacă voiţi numai cu chip frumos şi cinstit cu înfrumuseţările din afară, să alegeţi pe Macedonie”. Acestea zicând către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.
Apoi făcându-se adunare şi sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînţelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioşi şi între arieni, care erau mulţi acolo. Dreptcredincioşii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioşi şi a fost ales ca patriarh Sfântul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.
Deci, suindu-se pe scaun, a început a paşte bine turma cea încredinţată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, şi se făcuse alegerea fără dânsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar când s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mânia asupra sfântului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept şi a depus din scaunul patriarhal pe Sfântul Pavel, care era nevinovat şi curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci şi cu înţelepciunea şi cu viaţa, acest fericit părinte era lumina lumii şi strălucea în Biserică ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor.
După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia şi iarăşi s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învăţăturile sale cele nedrepte şi a o întuneca cu eresul. Deci se sârguia cu toată puterea să şteargă din mărturisirea de credinţă cuvântul omousion, adică de o fiinţă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.
Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credinţă şi papa ţinea credinţa cea dreaptă. Deci, mergând Sfântul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie şi pe alţi episcopi, care erau izgoniţi de Evsevie şi a rămas împreună cu dânşii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie şi lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luînd scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel şi pe ceilalţi episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste şi să nu-i împiedice a-şi lua scaunele.
Episcopii, plecând din Roma, au mers fiecare la Biserica sa şi au trimis celor ce-i scoseseră pe dânşii, scrisorile pe care le aduseseră de la papa. Iar aceia primindu-le, iarăşi se nevoiau să acopere dreptatea cu
minciuna şi au gândit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sârguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reuşit aceasta, căci a murit cu puţină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credinţa cea rea a lui Arie, văzând că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioşi iarăşi au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică şi şi-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Şi era atunci tulburare mare în cetate, încît mulţi au murit în războaie şi în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta şi la urechile împăratului Constantie, când era în Antiohia.
Trimiţînd el pe voievodul Ermoghen în părţile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Şi, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfântul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mîinilor ostăşeşti să izgonească pe Pavel. Atunci, mulţimea poporului cu mare mânie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dânsul l-au ucis.

Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol şi a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică şi din cetate. Iar pe popor s-a mâniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără porunca lui ci şi război şi tulburare a ridicat pentru dânsul şi au murit mulţi, ucigând şi pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetăţii. Şi dăruirea aceea consta în opt mii de pâini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, aşezându-l episcop al cetăţii, iarăşi s-a dus în Antiohia.

Atunci, fericitul Pavel, plecând către părţile Apusului şi venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întîmplat, precum şi împăratului Consta. Iar împăratul Consta a făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut şi papa, ca Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luînd el scrisoarea de la împărat şi de la papa, s-a dus la Constantinopol şi a fost primit cu mare bucurie de cei credincioşi. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său şi s-a mâniat şi mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăşi, fără porunca lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun şi să-l izgonească, şi iarăşi să pună pe Macedonie.
Filip, temându-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă şi lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească şi a intrat în casa ce era lângă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleşug la sine pe fericitul Pavel, ca şi cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obşte. Iar el, fiind în fericita nevinovăţie, netemându-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temându-se de mulţimea mare de popor, care era împrejur şi care venise cu Sfântul, n-a făcut nimic pe faţă, ci în ascuns. Deci, luînd pe fericitul Pavel de mână şi vorbind cu dânsul, a intrat în camerele cele mai din fund şi a poruncit să se deschidă uşile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoţînd pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, la pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru şi a pornit pe Sfântul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să vieţuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui şi i-a dat voie să umble în toate cetăţile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părţile Răsăritului.
După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, şezând în caretă cu Macedonie iar mulţime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungând degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toţi dreptcredincioşii, precum şi arienii, sârguindu-se să se întreacă unii pe alţii şi să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulţimea poporului ce se adunase. Deci, a coborît pe Macedonie din caretă, iar ostaşii împingeau cu sila poporul, care de multă strîmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostaşilor, părându-li-se că mulţimea poporului li se împotriveşte, s-au mâniat foarte tare şi au început a-i ucide cu săbiile, făcând eparhului şi lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorîţi trei mii o sută cincizeci, unii de ostaşi iar alţii înghesuiţi de popor. Şi tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a şezut
pe scaunul patriarhal după pofta împăratului şi cu puterea ostaşilor, iar nu după rânduielile bisericeşti. O astfel de silă şi cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.
În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfântul Constantin.
După cîtva timp, fericitul Pavel şi-a pus în gând să meargă de la Tesalonic la Corint şi s-a întors la Roma unde, aflând pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, amândoi au mers şi au spus împăratului Consta cele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dânsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie şi a lui Pavel, aducând cu ei şi aşezământul credinţei cel scris.
O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mânia fratelui său şi a trimis la dânsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului şi pe Marcu al Siriei. Aceştia, mergând la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă şi a disputa cu Atanasie şi cu Pavel, tăinuind şi credinţa lor cea eretică, pe care o aşezaseră în Antiohia, şi alcătuind alta au dat-o împăratului Consta, care era scrisă astfel:
„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer şi pe pământ. Şi întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toţi vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi de pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fiind cuvânt şi înţelepciune şi putere şi viaţă şi lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi şi S-a născut din Sfânta Fecioară şi S-a răstignit şi a murit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi din morţi. Şi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină la sfârşitul veacului să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăţie este neîncetată şi rămâne în nesfârşitul veac.
Credem încă şi în Duhul Sfânt, Care este Mângîietorul pe Care L-a făgăduit Sfinţilor Apostoli, şi după înălţarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfinţesc sufletele celor ce cu adevărat şi curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă fiinţă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl şi cum că ar fi fost o vreme când nu era Fiul, pe aceia nu-i primeşte Sfânta sobornicească şi apostolească Biserică”.
Astfel de aşezământ al credinţei dând episcopii aceia împăratului şi altora mulţi, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăşi adunând sobor, au dat alt aşezământ al credinţei şi l-au trimis la episcopii din Italia. Aceştia, pentru mulţimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulaţi cu acea mărturisire a credinţei pe care au aşezat-o dumnezeieştii Părinţi din Niceea.
Fiind din amândouă părţile multă neunire şi tulburare, amândoi împăraţii au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinţei, precum şi pentru Atanasie şi Pavel, ca şi pentru dânşii să ia sfârşit neînţelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai şaptezeci şi şase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, până când nu vor izgoni de la dânşii pe Atanasie şi pe Pavel, apărătorii dreptei credinţe; căci răsăritenii aceia erau vătămaţi de eresul lui Arie şi se temeau a sta de vorbă cu Atanasie şi cu Pavel, apărătorii bunei credinţe. Pentru aceea voiau să nu fie aceştia în sfânta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredţei şi Cuviosul Cudrovie, cum şi toţi cei ce erau împreună cu dânşii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credinţă ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, ci şi pentru Atanasie şi Pavel”.
Auzind acestea, răsăritenii s-au despărţit de apuseni şi, întorcându-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcând necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învăţătura prin care se mărturisea că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărţit prin scrisori în toate eparhiile.
Despre aceasta înştiinţîndu-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întâi au osîndit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgânătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie şi Pavel i-au scos din treptele lor şi, întărind aşezământul dreptei credinţe cel hotărît în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o fiinţă cu Tatăl, i-au dat anatemei.
După acestea, împăratul Consta a scris fratelui său Constantie, rugându-l să primească pe Pavel şi pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dându-i şi doi episcopi împreună călători, precum şi scrisoarea către fratele său, în care era scris aşa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpânirea ta să-şi primească scaunul său. La fel şi Atanasie, voiesc să-şi primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru buna credinţă sunt izgoniţi şi clevetiţi cu minciuni”. Şi a adăugat în scrisoare cuvinte şi mai ameninţătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere şi cu arme voi veni asupra ta şi chiar nevoind tu, le voi da bisericile şi îi voi pune în scaunele lor”.
Ajungând Sfântul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Consta; iar el, primind-o şi citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său şi a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel şi pe Atanasie, chemându-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-şi primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creştinilor pentru păstorii lor şi au petrecut cîtăva vreme mângîindu-se cu învăţăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învăţători mari a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptînd Biserica lui Hristos, luminau lumea cu buna credinţă şi izgoneau întunericul eresului lui Arie.
După multă vreme, Magnenţiu, povăţuitorul oştilor împăratului Consta, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpânul lor, pe când era la vânat. Deci, fiind ucis bunul şi binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii şi-au înălţat capul şi au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi. Mai întâi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credinţe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie şi a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temându-se de mânia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia şi închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui şi l-au sugrumat cu omoforul lui. Şi astfel şi-a dat Domnului sufletul său.
Macedonie iarăşi s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducând nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind şi ucigând pe cei dreptcredincioşi şi înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Având ajutător pe eparhul Filip, mulţi, în diferite feluri, au fost omorîţi, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dânsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sînii cu cuţitele, iar altora, deschizându-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtăşire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile şi urechile şi pe alţii îi pecetluiau cu fier roşu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioşi, vărsîndu-se fără cruţare sîngele creştinilor.
În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian şi pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel şi apărători ai bunei credinţe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins până la părţile Paflagoniei, auzind cum că sunt acolo mulţime de dreptcredincioşi. Deci, a trimis trei sute de ostaşi înarmaţi, şi în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioşi la unirea arienească.
Auzind credincioşii care vieţuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostaşilor trimişi de arieni, s-au aprins de rîvnă. Şi, adunându-se toţi la un loc, au apucat unii topoare, alţii coase, iar alţii drugi şi au alergat împotriva ostaşilor care se apropiau. Apoi făcându-se război între dânşii, a căzut mulţime mare de popor din amândouă părţile, încît puţini dintre ostaşi au scăpat vii, dar şi din cetăţeni nu puţini au fost ucişi. Acestei vărsări de sînge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar când, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pământ moaştele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare şi a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sînge, căci mulţi dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război şi ucidere între dânşii.
De aceasta auzind împăratul, s-a mîhnit asupra lui Macedonie şi asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cârmuire. Însă eresul lui Arie şi al lui Macedonie se lăţea şi a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, până la împărăţia lui Teodosie, când acesta, adunând sobor de Sfinţi Părinţi la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat buna credinţă şi a adus cu mare cinste moaştele Sfântului şi fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie