Viaţa Sfântului Bonifatie Milostivul, Episcopul Ferentiei (19 decembrie)

Pământul Italiei, stăpânirea Tuschiei, era patria acestui Sfânt Bonifatie, care încă din vîrstă tânără s-a arătat iubitor de săraci. Căci, de i se întîmpla să vadă pe cineva gol, se dezbrăca de haina sa şi-l îmbrăca pe acel om şi se întorcea acasă, uneori fără cămaşă, alteori fără dulamă, încât adeseori se mânia maica sa asupra lui, fiind văduvă săracă şi zicea: „Nu este cu dreptate fiule, ca fiind însuţi sărac, a îmbrăca pe cei săraci”. Odată, intrând maică-sa în magazia sa, în care pregătise hrană pentru tot anul, a aflat-o deşartă, căci fiul ei, Bonifatie, dăduse toate săracilor în taină; şi a început maică-sa a plânge, bătându-se peste faţa sa şi zicând: „Vai mie, de unde voi lua hrană peste tot anul? Cu ce mă voi hrăni pe mine şi toată casa?” Iar el, venind la dânsa şi văzând că nu poate să o mângîie cu cuvântul, a rugat-o să iasă puţin de acolo. Şi ieşind ea, Bonifatie a închis uşile magaziei după dânsul şi a căzut la pământ rugându-se lui Dumnezeu; îndată s-a umplut magazia de grâu, iar Bonifatie, mulţumind lui Dumnezeu, a chemat pe maică-sa. Iar ea, văzând magazia plină cu grâu, s-a mângâiat foarte şi a preamărit pe Dumnezeu. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzând credinţa lui cea mare, căci nu se împuţina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.
Apoi, avea maică-sa găini, din care o vulpe, dintr-un munte ce era acolo aproape, venind adeseori, lua câte una şi făcea văduvei mare supărare. Odată, copilul Bonifatie stând în uşă, a văzut venind vulpea, ca de obicei şi, răpind o găină, a fugit în munte. Lui, fiindu-i jale de supărarea mamei sale, a alergat la biserică, a căzut la pământ şi se jeluia în rugăciune asupra vulpii înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu nu pot gusta din osteneala maicii mele, iar vulpea venind, răpeşte şi înghite hrana noastră”. După rugăciune, întorcându-se acasă, a văzut aceeaşi vulpe venind în goana mare în ograda lor, aducând în gură găina pe care o răpise. Apoi, slobozind-o vie, înaintea lui Bonifatie, a căzut vulpea şi a murit. Astfel ascultă Dumnezeu, chiar în lucrurile cele mici, pe cei ce nădăjduiesc într-însul, având mare purtare de grijă pentru noi, ca primind de la El pe cele mici, să aşteptăm a primi cu înlesnire şi cele mari.
Sfântul Bonifatie a fost ales episcop al cetăţii Ferentiei, iar Gavdentie, preotul care a fost sluga sfântului, spunea de minunile lui multe, că el a văzut cu ochii săi cele ce se făceau de dânsul. Biserica Ferentiei era în mare sărăcie (care celor cu minte bună li se făcea pildă de smerenie), pentru că episcopul nu avea pentru hrana sa mai mult venit bisericesc decât numai o vie.
Într-un an, căzând din cer grindină mare, toată via a bătut-o, încât au rămas foarte puţini struguri mici. Apoi, intrând în vie Sfântul Bonifatie şi văzând nenorocirea, a dat mulţumire lui Dumnezeu, că într-o lipsă ca aceea a început a cunoaşte mai multă sărăcie. Când a venit vremea ca să se coacă strugurii, a pus pândari la vie după obicei, poruncind să păzească acei puţini struguri care mai rămăseseră. Apoi, într-una din zile a poruncit lui Constandie preotul, nepotul său, ca să spele şi să smolească vasele după obicei şi buţile cu vin, câte se află în episcopie. Preotul, auzind aceasta, s-a mirat foarte mult că, neavând struguri
mulţi, porunceşte ca să se pregătească toate vasele. Dar n-a îndrăznit să întrebe pentru ce să pregătească toate vasele ci, ascultând, le-a pregătit pe toate, după obicei.
Atunci omul lui Dumnezeu, Bonifatie, intrând în vie şi adunând strugurii câţi se aflau, i-au adus în călcătoare şi, poruncind tuturor să iasă de acolo, a rămas înăuntru numai el singur, cu un copil, căruia i-a poruncit să calce acei puţini struguri. Începând a curge din călcătoare puţin vin, arhiereul, luându-l într-un vas, a turnat prin toate vasele ce se pregătiseră, câte o mică măsură, pentru binecuvântare. Şi astfel, toate vasele, binecuvântându-le, a chemat pe preot şi i-a poruncit să adune pe săraci ca să vină după obicei să ia din vinul cel nou şi care acum rămăsese în buţi. Atunci a început a se înmulţi vinul în călcătoare, iar pivniţa încuind-o şi punând pecetea sa , a lăsat-o aşa încuiată cu tărie şi s-a dus în biserică.
După trei zile, chemând pe preotul cel mai sus pomenit, pe Constandie şi făcând rugăciune, a deschis pivniţa şi a aflat toate vasele şi buţile în care a turnat puţin vin pentru binecuvântare, pline cu vin fierbând, dând pe deasupra, adăpând şi pământul cu vin. Şi de-ar mai fi zăbovit puţin şi nu intrau în pivniţă, apoi toată faţa pivniţei s-ar fi acoperit cu tot vinul care se vărsa. Preotul, mirându-se mult şi spăimântându-se de aceasta, sfântul i-a poruncit să nu spună nimănui despre ceea ce văzuse, căci se temea de slava deşartă a lumii. Odată, sosind pomenirea Sfântului Mucenic Proclu, un bărbat de bun neam din aceeaşi cetate, cu numele Furtunat, a rugat pe arhiereul lui Dumnezeu, Bonifatie, ca, după ce va fi săvîrşit slujba sfântului mucenic, să vină în casa lui ca să-i dea binecuvântare. Şi nu s-a îndoit arhiereul, de vreme ce cu credinţă şi cu adevărată dragoste îl ruga Furtunat pentru aceasta. Deci, săvîrşind dumnezeiasca slujbă întru pomenirea sfântului mucenic, a venit către Furtunat la masă. Şi mai înainte, până a nu face el rugăciunea înaintea mesei, iată, un oarecare din aceia ce-şi câştigau hrana prin comedii, cu cântări şi scripcă şi cu deşertăciuni, a stat înaintea uşii cu maimuţa şi a glăsuit din chimvale.
Sfântul, auzind glasul chimvalelor, s-a mâniat şi a zis: „Vai, nenorocit este ticălosul acesta. Eu am venit să ospătez şi încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar el, apucând mai înainte cu maimuţa, a lovit în chimvale”. Apoi a adăugat acestea: „Mergeţi şi daţi lui să mănânce şi să bea şi vedeţi că este nenorocit”. Iar ticălosul acela de om, luând pâine şi vin, voia să iasă pe poartă, dar îndată a căzut o piatră mare din dos, care l-a lovit în cap şi a căzut pe jumătate mort, ducându-l pe mâini în coliba sa. A doua zi a murit, după judecata omului lui Dumnezeu. Pentru că înfricoşaţi sunt sfinţii lui Dumnezeu şi cu temere se cuvine a-i cinsti pe dânşii, de vreme ce ei sunt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu vieţuieşte într-înşii. Deci când se mânie sfântul, atunci se mânie şi Dumnezeu care vieţuieşte într-însul; şi atunci sfântul este puternic, numai cu un cuvânt să aducă mare pedeapsă asupra celui ce l-a amărât pe el.
Altă dată, acelaşi preot, Constandie, nepotul sfântului, vânzând un cal al său cu doisprezece galbeni, a pus preţul într-un sicriaş şi s-a dus la lucrul său. Şi s-a întîmplat a veni fără veste o mulţime de săraci la episcop, care fără de ruşine cereau ca să-i mângîie cu orice în sărăcia lor. Sfântul, neavând ce să le dea, se tulbura cu cugetul. Nevrând a lăsa mâhniţi pe săraci şi aducându-şi aminte de galbenii lui Constandie, ce-i luase pe cal, intrând în camera lui, unde era sicriaşul şi pentru această nevoie sfărîmând încuietorile, a luat galbenii şi i-a împărţit săracilor.
Întorcându-se preotul de la treburile lui, văzând sicriaşul deschis şi neaflând galbenii într-însul, s-a mâhnit foarte mult şi, făcând gîlceavă mare, cu multă mânie a strigat: „Nu-mi este cu putinţă a trăi aici”. Şi s-au adunat toţi cei ce erau în episcopie, venind şi episcopul care-l mângîia cu blândeţe, învăţîndu-l. Iar el cu dosădire a răspuns sfântului: „Toţi vieţuiesc bine la tine, numai eu singur nu am loc şi nu pot vieţui în odihnă; dă-mi galbenii mei ca să mă duc de la tine”. Iar sfântul episcop s-a dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, îmbrăcându-se cu felonul său, şi-a întins mâinile în sus şi ridicându-şi ochii se ruga ca să-i trimită lui Domnul, de unde ştie, atîţia galbeni câţi luase de la preot, ca să-i dea şi să-i potolească mânia lui.
Aşa rugându-se preotul, şi-a întors ochii deodată şi a văzut galbenii, în număr de doisprezece, în mâinile sale, pe care le avea ridicate în sus; iar galbenii luminau ca şi cum ar fi fost acum scoşi din foc. Deci îndată mulţumind lui Dumnezeu şi ieşind din biserică, i-a aruncat pe haina preotului, zicând: „Iată ai galbenii de care te-ai întristat, dar aceasta să-ţi fie întru ştiinţă cum că, după moartea mea, nu vei fi
episcopul bisericii acesteia, pentru zgîrcenia ta”. Căci era adevărat că preotul acela, pentru aceea strângea galbenii ca să dobândească episcopia.
Cuvântul care s-a grăit prin gura omului lui Dumnezeu n-a trecut; pentru că acel Constandie, fiind în rânduiala preoţiei, a primit sfîrşitul vieţii sale.
Odată, doi goţi, mergând în cetatea Ravenei, au fost primiţi cu iubire de străini în episcopie de către acest sfânt bărbat, apoi, petrecându-i când ieşeau, le-a dat cu mâna sa pentru drum spre binecuvântare un văscior de lemn plin cu vin. Şi era văsciorul acela aşa de mic, încât abia putea să le ajungă vin numai pentru o masă. Iar ei, luându-l, s-au dus şi în tot drumul au băut vin din vasul acela; dar vinul nu s-a împuţinat din vas nicidecum, ci totdeauna era plin. Mergând în Ravena şi zăbovind acolo câteva zile, întorcându-se, au trecut iarăşi pe la sfânt mulţumindu-i pentru acea binecuvântare, că i-a îndestulat cu vin. Iar vasul acela, cu acelaşi vin, l-au adus sfântului înapoi, spunându-i că în drum n-au gustat vin de nicăieri numai din vasul acela şi vasul nu a scăzut.
Nu se cuvine a nu arăta şi aceasta pe care a spus-o unul din clericii părţii aceleia, bărbat cinstit: „Intrând odată Sfântul Bonifatie în grădina sa, a văzut mulţime de omizi, care acoperiseră toată grădina, mâncând toate verdeţurile şi a zis sfântul către omizi: Vă jur cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă duceţi de aici şi să nu îndrăzniţi mai mult a mânca verdeţurile acestea. Şi îndată, cu cuvântul omului lui Dumnezeu, toată mulţimea omizilor a ieşit din grădină, nerămânând niciuna”. Astfel preamăreşte Domnul Dumnezeu pe sfinţii Săi, făcând voia celor ce se tem de El, ca să fie şi El slăvit întru dânşii, în veci. Amin.