Pătimirea Sfântului Teodor Mărturisitorul şi a fratelui său, Cuviosul Teofan (27 decembrie)

Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sunt unii care au suferit numai pentru credinţa creştinească, stând împotriva elinilor, care îşi apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alţii se nevoiau pentru dreapta- credinţă, împotriva chiar a creştinilor cu adevărat, însă a celor ce nu cred drept şi care, nu mai puţin decât cei dintîi, multe osteneli au suferit, pentru care au primit şi cununi deopotrivă ca şi aceia. Dintre ei unul este acest minunat şi mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvântul.
Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dând-o Dumnezeu lui Avraam ca moştenire, bine a numit-o pământul făgăduinţei, pentru că de acolo a ieşit ceata proorocilor şi a patriarhilor şi Însuşi Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit şi numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci şi pe acest luminător şi stîlp al dreptei-credinţe, aceeaşi latură l-a adus şi dat în lume.
Părinţii cuvioşilor acestora erau din Sfânta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăţie era numele de creştini. După ce au odrăslit acest rod sfânt, adică pe Teodor, îndată, din tânără vîrstă, a câştigat mare bogăţie de înţelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilăreşti sau la orice fel de privelişte, ci întotdeauna se îndeletnicea în locaşurile lui Dumnezeu. Nici o privelişte nu-i era lui mai plăcută, decât a privi spre obiceiurile cele frumoase şi cinstite şi aceasta era lauda lui, a se supune părinţilor lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor şi din odrăslirea sa cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.
Ajungând el în vîrstă, părinţii l-au dat în Mănăstirea Sfântului Sava, unui preot cu fapte bune ca să înveţe ştiinţa dumnezeieştilor Scripturi cum şi frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amândoi învăţau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuţit la minte, în puţină vreme a străbătut toată învăţătura cărţii. Dorind să se deprindă la învăţătură mai înaltă, a ieşit din mănăstire şi, aflând un bărbat bătrân împodobit cu viaţa şi cu înţelepciunea, s-a lipit de acela şi a învăţat de la el desăvîrşit filosofia cea din afară. Apoi şi pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povăţuit de dânsul a trece cu vederea lumea şi toate cele ce se află în lume.
Făcându-se desăvîrşit în amândouă filosofiile, iarăşi s-a întors în Mănăstirea Sfântului Sava şi s-a făcut monah, lucrând toate cele plăcute lui Dumnezeu, încât covîrşea pe alţii cu viaţa. Căci cine era acolo mai blând decât el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrânat şi cine păzea mai cu sârguinţă vremea vorbirii, a tăcerii şi a fiecărui lucru, mai mult decât el? Încât nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească să nu lipsească. Cine şi-a omorât aşa trupul? Cine şi-a oprit ochiul, limba şi năvălirile gândurilor, ca Teodor?
Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rânduiala lui Dumnezeu şi prin dorinţa tuturor fraţilor care erau acolo, s-a hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, şi aşa locaşul Sfântului Sava îl avea ca pe o albină harnică, care aduna cu sârguinţă mierea faptelor bune.
Se zice despre dânsul şi aceasta, că era într-însul ceva în aşa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a grăit: „Mai înainte de a te naşte te-am cunoscut; mai înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit”. Că fiind prunc şi învăţînd carte la preotul mai sus pomenit, în aceeaşi lavră a proorocit despre dânsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicând: „Acest copil frumos afară de alte nevoinţe ce va suferi pentru Hristos, cu sfîrşit mucenicesc se va duce din viaţa aceasta”. Aceasta mai pe urmă s-a şi împlinit după cum vom arăta.
În acea vreme se înnoise iarăşi eresul luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim şi a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică şi dat anatemei de Soborul al şaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina şi de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăşi răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se
pomeni aici. Acesta, în vremea împărăţiei lui Nichifor, era mai întîi începător al divanului Armeniei, apoi după câtăva vreme s-a ales patriciu şi voievod al oştilor răsăritului. După aceasta cu vicleşug s-a suit la împărăţie, izgonind pe bunul şi binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, şi l-a făcut de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact şi Ignatie, i-a castrat şi aşa l-a trimis în surghiun cu femeia şi cu copiii.
Când sfinţitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare şi îi punea coroana pe cap, a simţit durere ca de spini în mâini şi se părea acea coroană în mâinile arhiereului ca şi cum ar fi nişte spini ascuţiţi, ce îl înţepau cu durere; deci a cunoscut îndată sfinţitul partiarh că semnul acela era vestirea răutăţii celei mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său şi se arăta ca un dreptcredincios, până când a fost întărit în împărăţie. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor şi-a vărsat otrava răutăţii, arătându-se pe faţă că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:
Întorcându-se el de la războiul acela, şi-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise odată că are să fie împărat, ceea ce s-a şi întîmplat. Deci s-a gândit să-i mulţumească pentru acea proorocie şi i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri, vase de aur şi de argint, mâncăruri şi aromate de India. Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeaşi închisoare, vieţuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să primească darurile împărăteşti trimise stareţului său şi să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăţiei, pentru că cinsteşte icoanele, supunându-se dogmelor împărătesei Irina şi ale patriarhului Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina şi pe Sfântul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfântul, tulburător de popor. Apoi îngrozea şi pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, şi a împărăţiei şi a vieţii, de nu se va sârgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe nişte idoli.
Întorcându-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis monahul acela, aducându-i şi scrisoare de la dânsul în această pricină. împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea Cassiter şi s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane şi aştepta vreme prielnică pentru aceasta, ca să-şi mărturisescă credinţa lui cea rea. Acela a dat împăratului acest sfat: „În Mănăstirea Daghistei este un monah sfânt, făcător de minuni şi mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuinţă a ne sfătui şi sfatului lui a ne supune”.
Zicând acestea şi împăratul învoindu-se, Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei şi l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste, ca să vorbească despre credinţă şi despre alte lucruri de nevoie, ca să primească de la el sfat înţelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte şi să lepede idolii – că aşa numea, ticălosul, sfintele icoane – de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoşeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Iar de va asculta şi se va făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească viaţă îndelungată şi împărăţie cu multă norocire. Aşa sa sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credinţa lor cea rea pe împăratul care îşi avea inima lesne plecată spre cugetul lor.
Făcându-se noapte, împăratul, neştiind nimic de vicleşugul lui Teodot, s-a sculat şi s-a dus în haine proaste la acel necuvios prooroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.
Ajungând ei la monahul acela şi începând a vorbi, monahul stând aproape de împărat, ca şi cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: „Ce nedreptate ai făcut, o! împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat îndelung a fi noi înşelaţi de tine, ci ne-a descoperit că eşti împărat, iar nu om simplu”. Acestea auzind împăratul s-a spăimântat şi a crezut că este
sfânt făcător de minuni şi prooroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot şi la toate cele ce i se poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.
Primind sfatul cel vătămător de suflet şi plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos şi folositor de suflet, s-a făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învăţase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gând rău, ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos, ca un vifor cumplit. Întîi pe sfinţitul patriarh Nichifor, care n-a voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea şi pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe Sfântul Teodor Studitul şi pe alţi mulţi şi de Dumnezeu insuflaţi părinţi, care se împotriveau lui, i-a izgonit şi în laturi depărtate i-a surghiunit. Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului Hristos şi s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfânt.
Faţă de acel om fără de minte mâniindu-Se Dumnezeu şi pornindu-Se cu dreaptă mânie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam. Arabii, care vieţuiau prin pustietăţile de la răsărit, adunându-şi puterea lor, au pornit în stăpânirea grecească, pustiind multe laturi şi, robind sate, au năvălit şi asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum şi asupra lăcaşului Sfântului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viaţa monahicească. Auzind şi văzând aceasta sfinţitul patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului şi pricepând că este pedeapsă pentru păcat şi iuţime a mâniei lui Dumnezeu pentru ocara şi lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu râvnă şi căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela şi ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărîrile cele părinteşti şi aduceau altele noi. Aflând un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viaţa mărturisit şi cu înţelepciunea slăvit, plin de râvnă dumnezeiască şi cu bărbăţie neclintită întru dreapta credinţă, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea şi cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.
Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu numai multe osteneli, ci şi multe dureri pentru credinţa cea dreaptă şi sufletul său a-şi pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luând cu dânsul şi pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungând degrabă la împărăteasca cetate, mai întîi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănâncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti; fiindcă pierde pe cei ce îi paşte şi risipeşte biserica drepteicredinţe, zidind capişte urâtă a relei sale credinţe.
Apoi, stând chiar împotriva împăratului şi având pe buzele sale cuvântul lui Dumnezeu ca o sabie ascuţită, îl înfricoşă mustrându-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci şi pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleşug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe împărat ca să lase înţelegerea cea rău- credincioasă şi iarăşi să primească buna-credinţă: „Că doar aşa – zice el – îţi va fi milostiv bunul Dumnezeu şi nu vei întoarce toată mânia lui Dumnezeu asupră-ţi, spre a o bea ca o otravă”.
Împăratul, minunându-se de vorba cea slobodă a bărbatului aceluia şi de puterea cuvântului lui, de măsura curajului şi de îndrăzneala lui cea fără temere şi ruşinându-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu blândeţe. Apoi, chemându-l, a vorbit cu el prieteneşte, întrebându-l cine este, de unde vine şi ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunându-i că vine din Palestina, i-a arătat şi pricina venirii sale, văzând pe Împăratul ceresc ocărât prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credinţă, a venit la dânsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.
Astfel a zis: „Nu se cuvine a ne ruşina sau a ne teme de faţa împărătească, acolo unde se mânie Dumnezeu de către împăratul cel pământesc”. Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credinţe şi îl învăţa ca să dea totdeauna cinste dumnezeieştilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi şi al dragostei noastre către Hristos, al credinţei şi al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfânta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dânsul, grăind multe împotrivă din cele de credinţa lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul şi credinţa lui era neclintită ca un zid tare.
După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul cu cei de o înţelegere cu dânsul erau biruiţi şi ruşinaţi. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleşug, a clătina stîlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduinţe de cinste, momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrşit a auzit de la dânsul aceste cuvinte: „Ai uitat făgăduinţele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, când ţi-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruţă-ţi sufletul tău şi întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept şi tare”.
Atunci împăratul, schimbându-şi blândeţea cea vicleană în iuţimea cea din fire a lui şi a numelui său celui de fiară, a poruncit să bată mult şi tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor şi pe Teofan fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amândoi la marginea mării, poruncind ca nimeni să nu le dea mâncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdând sfinţii pentru icoanele lui Hristos, Domnul Dumnezeul izbândirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care şi numele şi iuţimea năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obşte a şi pierit ca o fiară înjunghiat, de al cărui sfîrşit vom povesti.
Nu cu mult înainte de sfîrşitul lui, s-a însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era văduvă de multă vreme şi vieţuia cu înfrânare. Ea a avut o vedenie într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne şi, intrând pe uşă, a întîmpinat-o o fecioară oarecare strălucită, înconjurată de mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe. Apoi a văzut toată biserica plină de sânge curgând ca un râu. Fecioara aceea a poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sânge şi să-l dea maicii împăratului celui păgân ca să bea.
Aceasta văzând maica împăratului, a zis cu spaimă: „Eu de mulţi ani nu mănânc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sângele acesta?” Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: „Dar pentru ce fiul tău nu încetează a se umple de sânge, căci cu aceea mă mânie pe mine şi pe Fiul şi Dumnezeul meu”. Şi îndată sa deşteptat maica împăratului plină de frică şi de cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane şi pentru dânsele a vărsa sânge creştinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului şi înşelătorul cel viclean.
Încă şi a doua vedenie înfricoşată i s-a arătat chiar lui, mai înainte cu şase zile de sfîrşitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfinţitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul şi care fusese patriarh în vremea împărăţiei Irinei şi a lui Constantin. Acela, arătându-i-se în vedenie, poruncea cu multă mânie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultând ceea ce i se poruncea, a lovit tare şi l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzând în vedenie însuşi împăratul şi deşteptându-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie şi crezând că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gândeşte la uciderea lui, îndată a trimis şi au adus pe monahii de acolo. Şi, cercetând pe toţi, a poruncit ca să-i ţină la închisoare, până când vor aduce înaintea lui pe cel ce se află între dânşii cu numele Mihail.
În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăţiei şi-i era credincios şi iubit, încât şi fiului său Leon i-a fost naş. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare pricină mâniindu- se, a schimbat prieteşugul său în vrajbă şi, de multe ori benchetuind cu prietenii săi şi îmbătându-se, grăia cele rele contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului, văzând vrăjmăşia lui, faţă de împărat, s-a apropiat către dânsul şi s-a înmulţit numărul lor.
Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat şi să ridice pe Mihail la împărăţie. Dar Mihail, fiind neînfrânat la limbă, nu a tăcut, lăudându-se la toţi, cum că are să fie împărat. Şi a ajuns cuvântul acesta până la împărat şi, prinzându-l, îndată l-a osândit să-l ardă de viu. Deci, legându-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea şi împăratul ca să vadă sigur sfîrşitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci şi patru, în ajunul Naşterii Domnului. De acest lucru înştiinţîndu-se soţia împăratului, cu numele Teodosia, a ieşit degrabă
din camera sa şi a început cu mânie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfântă nu o cinsteşte, având a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Împăratul, ascultând-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărând arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcându-se, a zis: „Aceasta am făcut precum ai poruncit, o! femeie, ascultând sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noştri”.
Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru sineşi, chiar nevrând, pentru că acum era lângă uşă sfîrşitul său. Pe Mihail ferecându-l, l-a încredinţat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie, iar cheia de la uşile celui ferecat a luat-o la el şi a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat, căci se mâhnea duhul lui, neştiind ce va face.
Sculându-se, singur s-a dus la cel osândit, să vadă dacă plânge şi se mâhneşte precum este obiceiul celor ce sunt osândiţi la moarte. Deschizând uşile cele închise în casa lui Papie a văzut un lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mâhnit şi întristat, pe acela l-a văzut odihnându-se cu somn adânc pe patul cel înalt şi frumos aşternut al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pământul gol. Atunci împăratul s-a spăimântat văzând pe cel legat şi osândit atît de cinstit şi fără întristare. După aceasta, s-a dus furios, ameninţînd că şi pe Papie îl va pierde alături de Mihail.
Simţînd aceasta una din slugile ce se odihneau acolo şi cunoscând pe împărat, au deşteptat pe Mihail şi pe Papie şi le-au spus că a fost acolo împăratul şi că-i va pierde pe amândoi; iar ei s-au înfricoşat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist – neoprindu-l la acesta Papie – către cei de un gând cu dânsul, zicând: „De nu veţi săvîrşi îndată lucrul ce v-aţi sfătuit cu noi, apoi de dimineaţă voi povesti totul împăratului şi vă voi descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să pier, ci şi voi”. Înfricoşîndu- se acei tovarăşi ai lui de asemenea cuvinte şi adunându-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail şi pe dânşii de nevoia şi de moartea ce sta asupra lor.
Fiind miezul nopţii, se începea în biserici obişnuita cântare a privegherii la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, sfătuindu-se, au luat arme pe sub hainele lor şi, venind la porţile palatului împărătesc, au intrat împreună cu dânşii în biserică, ca şi cum ar merge la priveghere, când a venit şi împăratul în biserică şi stătea în strana cea dintîi, după cum îi era obiceiul şi începea singur cântarea bisericească pentru că avea glas frumos.
Cântându-se canonul şi apropiindu-se de cântarea a şaptea, ucigaşii au zis încetişor între dânşii: „Ce stăm fără lucru, iată acum se va isprăvi cântarea şi noi ce facem?” În acel timp a început împăratul a cânta cu glas mare: „Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinşi tinerii…” şi, îndată unul din ostaşii aceia, scoţînd sabia de sub haină, a lovit pe împărat, dar a greşit, lovind pe un altul de lângă el.
Împăratul, văzând primejdia, a alergat în altar şi, luând o cruce mai mare, se apăra în uşă, oprind loviturile săbiilor ce veneau asupra lui de la ostaşi. Atunci iată a alergat un ostaş mare şi înfricoşat, pe care văzându- l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să nu-i facă rău; Iar acela a răspuns: „Acum nu este vremea jurământului, ci a uciderii” şi repezind sabia sa, l-a lovit tare, trecând prin cruce. Astfel l-a rănit foarte rău, tăindu-i mâna şi rupând chiar un braţ al crucii. Atunci şi ceilalţi ostaşi au început a-l tăia peste tot trupul şi căzând la pământ se tăvălea în sângele său, abia suflând. Unul din ostaşi văzându-l aşa, i-a tăiat capul şi aşa, ca o fiară înjunghiată, şi-a dat sufletul său, pe când se lumina de ziuă; fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la pământ icoana Mântuitorului, scuipând-o şi călcând-o cu picioarele. Acest împărat a împărăţit şapte ani şi cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai tiran ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui a fost dus în mijlocul cetăţii spre batjocură şi a zăcut toată ziua neîngropat şi nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se bucura.
Se mai povesteşte şi aceasta, că în acel ceas, când a fost ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas de bucurie, vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas auzindu-l nişte corăbieri, au însemnat ceasul şi după aceea s-au înştiinţat dacă în acel ceas a pierit cel cu numele şi cu obiceiul de fiară, băutorul de sânge. Fiilor săi, li s-a făcut îndoit rău, decât ceea ce făcuse el fiilor împăratului Mihail Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci şi pe cei patru feciori ai lui i-au castrat, adică
pe Savatie, pe Vasile, care se numea şi Constantin, şi era orânduit la împărăţie, pe Grigorie şi pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdând durerea, a murit şi l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se mai numea şi Constantin, dintr-o durere ca aceea a muţit, apoi i-au surghiunit pe toţi împreună cu maica sa. Deci, omorând pe Leon, în acelaşi ceas, alergând ostaşii la Mihail, l-au luat, având încă fiarele la picioarele lui – căci cheia, precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon – şi aşa l-au aşezat pe scaunul împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmând fiarele şi făcându-se ziuă, l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare şi a fost încoronat împărat în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar acum este vremea a ne întoarce la povestirea ce ne stă înainte, despre Sfântul Teodor şi Teofan fratele lui. Leon Armeanul a pierit cu sunet, iar Mihail, împărăţind după dânsul, s-au liberat toţi mărturisitorii lui Hristos de prin surghiunii şi fiecare fără frică s-a întors la ale sale. Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deşi nu era drept-credincios, căci se ţinea de acelaşi eres al luptării contra sfintelor icoane, însă nu era rău cu cei credincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă după a sa voie. El era om neînvăţat în cuvântul lui Dumnezeu şi nu lua seama cărţilor, ci se îndeletnicea numai cu grijile şi deşărtăciunile vieţii celei lumeşti. Fericitul Teodor, cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în Palestina, patria lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea propovăduirii lor, şi, propovăduind dreapta-credinţă, pe mulţi îi întorcea de la eresul luptării contra icoanelor.
Era atunci în Constantinopol un vrăjitor, cu numele de Ioan, având multă trecere la împărat. Acesta era atins de acelaşi eres, purtând îmbrăcăminte monahicească şi arătând cu făţărnicie, chip de fapte bune, care, nu numai pe împărat, ci şi pe mulţi alţii i-a înşelat, câţi îl ascultau şi se ţineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă acest vrăjitor s-a suit şi la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar şi el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credinţe, adică pe cuvioşii Teodor şi Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului, i-a dus în temniţă. Apoi i-a chemat la întrebare şi punându- le multe întrebări, nu i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească – pentru că acel vrăjitor era ca un dascăl împăratului şi cel dintîi sfătuitor – şi i-a trimis în surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioşilor mărturisitori era ţara cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau gata a pătimi pentru sfintele icoane ale lui Hristos.
După aceasta s-a sfîrşit şi împăratul Mihail, lăsând în scaun pe fiul său Teofil, care, mai mult decât alţii, cu mai multă osârdie lipindu-se de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăşi a ridicat prigoană asupra Bisericii. Deci iarăşi a început a se batjocori şi a se lepăda sfintele icoane; iarăşi s-au pregătit divanurile, judecăţile şi temniţele asupra celor drept-credincioşi şi iarăşi s-a înnoit tot felul de nedreaptă tiranie. Pentru că mulţi erau munciţi ca să se plece voinţei împărăteşti şi mulţi, înfricoşîndu-se de munci, s-au supus, deşi mai pe urmă s-au pocăit.
Atunci şi Sfântul Teodor, împreună cu fratele său, au început a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului înştiinţare despre dânsul, că este tare întru mărturisirea sa şi nebiruit în cuvinte şi, precum el singur cinsteşte icoanele, aşa şi pe alţii îi învaţă a face. Apoi îndată, prin poruncă împărătească, s-a dus la întrebare fericitul Teodor, împreună cu alţi drept-credincioşi, înaintea eparhului cetăţii, care după multe întrebări, momiri şi îngroziri ale eparhului şi după ce nu l-a putut îndupleca, l-a dezbrăcat şi l-a bătut tare cu nişte bice groase, mai mult timp. Şi, încetând de a-l mai bate muncitorii, stătea gol în divan cu totul însângerat, în privirea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu rănile cele primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă această goliciune a lui, sfântul a răspuns: „Eu sunt luptător şi am ieşit să mă lupt cu vrăjmaşul pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor este a ieşi goi la luptă. Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre credincioşi, care iau bătaie de la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun trupul meu în locul aceluia spre bătăi şi să împlinesc neajungerea răbdării aceluia, cu însuşi trupul meu”. O! bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului celui curajos! O! osârdie către Dumnezeu! După aceea iarăşi a fost trimis în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine va povesti pătimirile cele rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile, foamea, arşiţa soarelui, gerul nopţii, bântuielile, pornirile asupră-le, chinuirea cea din toate zilele? Şi iarăşi, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le va număra cu de-amănuntul? Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea cea îndelungată, le răbda cu mulţumire pentru Hristos.
După doi ani, prin porunca împăratului, iarăşi au fost aduşi la Constantinopol şi întrebaţi din nou de împărat, căci acesta voia foarte mult să-i înduplece şi să-i întoarcă la credinţa lui cea rea. Cât au răbdat în acea vreme se adevereşte din epistola lor cea scrisă mai pe urmă către Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: „Când am fost duşi la palat şi intram pe uşi, mergând înaintea noastră eparhul, s-a arătat nouă împăratul foarte înfricoşat, suflând cu mânie, iar mulţimea celor ce stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Şi, stând de departe ne-am închinat împăratului, iar el cu glas cumplit şi cu cuvânt înfricoşat ne-a poruncit să ne apropiem de dânsul şi ne-a întrebat: „În ce latură v-aţi născut?” Noi am răspuns: „În părţile Moaviei”. El a zis: „Pentru ce aţi venit aici?” Şi mai înainte, până a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste faţă, pălmuindu-ne aşa de greu, încât puţin a lipsit să nu cădem la pământ. Eu, a zis Teodor, de nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea aş fi căzut pe aşternutul picioarelor împărăteşti, dar ţinându-mă de hainele lui, am primit lovituri, nemişcându-mă.
Încetând de a ne mai bate ne-a întrebat împăratul: Pentru care pricină aţi venit aici? Iar noi, nerăsuflând încă de dureri după lovituri, am tăcut, căutând în jos. Iar el căutând către eparhul, care era acolo, a zis cu cuvinte de ruşine, cu mare mânie şi cu glas aspru: „Ia-i pe dânşii de aici şi, însemnând feţele lor, dă-i la doi saracini ca să-i ducă în ţinutul lor”. Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie în mână, pe care erau nişte stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a poruncit zicând a le citi: Deşi nu sunt frumoase, însă nu băga seama. Acela a răspuns: Destule sunt şi acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea înainte, a zis: Nici nu sunt vrednici de stihuri mai bune. Şi s-au citit stihurile care erau alcătuite astfel:
Toţi care vin către acea cetate,
Unde picioarele lui Dumnezeu au stat
Dând lumii uşurare,
Acolo şi aceştia s-au arătat
Vase prea rele ale rătăcirii.
Şi când au fost la multe păcate daţi,
Necredincioşi fiind, netrebnice mădulare,
Ca nişte tîlhari d-acolo s-au izgonit.
Iar ei către împărăteasca cetate de aici venind
N-au încetat rău a face pretutindeni.
Drept aceea cu semne feţele lor însemnând,
I-au izgonit rău iarăşi pe cei răi şi de aici.
Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne ducă în divan – grăiau sfinţii despre ei – şi ieşind noi ne-a ajuns un om, poruncind a ne întoarce înapoi cu grabă; şi iarăşi ne-a pus înaintea împăratului. Împăratul, văzându-ne, a zis: Mi se pare că ducându-vă de aici, aţi grăit între voi: Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc de voi şi după aceea vă voi libera. Acestea zicând, a poruncit să ne dezbrace pe amândoi. Mai întîi eu am fost bătut – grăieşte Teodor – ajutând însuşi împăratul celor ce mă băteau şi neîncetat strigând: Bateţi bine. Şi m-au bătut pe spate şi pe piept fără de cruţare şi milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam: Nimic n-am greşit împărăţiei tale. Şi iarăşi ziceam: Doamne miluieşte! Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele meu care striga de asemenea: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel
muncit! Doamne, Doamne, Care izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât dânsul, nu depărta ajutorul Tău de la noi! Astfel bătându-ne pe noi cât au vrut, a poruncit să ne ducă în divan”.
Acestea au scris însuşi vitejii pătimitori către episcopul Cizicului. După patru zile au fost aduşi înaintea eparhului, iar el, momindu-i, le-a zis: „Numai o dată împărtăşiţi-vă cu noi şi vă voi elibera, ca să mergeţi unde veţi vrea”. Fericitul Teodor a zis, rîzând: „Astfel grăieşti, domnule eparh, ca şi cum ar ruga cineva pe altul şi ar zice: Nimic nu cer de la tine, decât să-ţi tai capul numai o dată şi după aceea vei merge unde vei voi! Deci înţelege că celui ce voieşte a ne pleca către împărtăşirea voastră, mai lesne îi va fi a răsturna pământul şi cerul, încât pământul să fie sus şi cerul jos, decât să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credinţă”.
Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze feţele lor. Iar ei încă arzând de rănile care nu demult le primiseră şi de cumplite dureri fiind cuprinşi, i-a întins pe scânduri cu feţele în sus şi cu uneltele cele pregătite spre acea treabă au început a împunge frunţile lor şi obrajii, însemnând stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciţi, până ce, apunând soarele, au încetat de a mai împunge feţele lor. Plecând de la eparh, însemnaţii pătimitori au zis: „Să ştiţi toţi cei ce auziţi că heruvimul care păzeşte raiul, când va vedea această scrisoare pe feţele noastre se va depărta şi arma cea de văpaie va da dosul, dându-ne slobodă intrarea în rai. Această muncă ce aţi pus asupra noastră, n-a fost din veac şi desăvîrşit se vor afla însemnările acestea în faţa lui Hristos şi se va porunci a se citi vouă acestea căci grăieşte: De vreme ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie aţi făcut”.
După această nouă şi fără de omenie muncă ce au răbdat pentru sfintele icoane, încă curgându-le sângele, sfinţii au fost daţi în temniţă. Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care în vremea aceea era patriarh, iarăşi au fost trimişi în surghiun la Apamia Bitiniei. Şi a poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească îngropării omeneşti, ci ca pe nişte dobitoace să-i tîrască afară departe. Mergând ei în surghiun, s-a întîmplat a trece pe lângă ostrovul acela unde era surghiunit Sfântul Metodie – care mai pe urmă a fost patriarh al Constantinopolului – în aceeaşi vreme şi care asemenea şedea închis într-o groapă pentru sfintele icoane, împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un pescar. Deci din întîmplare s-au văzut cu acel pescar şi s-au înştiinţat de la dânsul despre toate cele pentru Sfântul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dânsul, pentru că erau cumpliţi cei care îi duceau, a scris către dânsul, prin acelaşi pescar aceste stihuri:
Către cel viu şi mort care şade în groapă
Către celpământesc care înconjură laturile de sus
cei ferecaţi;
Către cel ce poartă legături, scriu cei care au feţele însemnate.
Citind acestea Sfântul Metodie şi, înştiinţîndu-se din spusele pescarului aceluia despre cuvioşii răbdători de chinuri, s-a mângîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în asemenea nevoinţe; şi a scris şi el către dânşii tot stihuri, astfel:
Pe cei scrişi sus în cartea neuitării;
Care amândoi sunt însemnaţi în frunte;
Pe aceşti legaţi, cel ce-şi are viaţa îngropată mai
înainte de moarte, îi sărută legatul.
După aceea, cuvioşii, fiind duşi de ostaşi, au ajuns în Apamia, purtând pe frunţile lor semnul credinţei în Hristos şi acolo au fost închişi în temniţă, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile şi slăbind din multele
bătăi şi osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfântului Întîiului Mucenic Ştefan. Şi s-a dus la veşnica odihnă, lăsând în legături trupul lui cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui cel după trup şi după duh, Cuviosul Teofan, plângând pentru despărţirea fratelui lui şi cântând cele de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povesteşte că, în vremea mutării Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareţ oarecare, mare în fapte bune. Acesta a auzit din înălţime cântare îngerească, care a fost adeverirea suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a dăruit Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind dreptcredincioşi, au chemat pe toţi Sfinţii Părinţi din surghiun şi cu multe laude i-au fericit. Atunci, fiind liberat şi Sfântul Teofan din temniţă, a venit la Constantinopol împreună cu ceilalţi, purtând semnele biruinţei pe frunte asupra celor răucredincioşi şi era însemnat între Sfinţii Părinţi, ca un heruvim în mijlocul îngerilor. Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare prăznuire, în duminica cea dintîi a Sfântului şi Marelui Post, care s-a numit de atunci Duminica Ortodoxiei, în anul mântuirii 842, la care fericitul Teofan a scris un canon preafrumos, pe care l-a şi cântat. Apoi a fost ales mitropolit al cetăţii Niceea, prin punerea mâinilor Sfântului patriarh Metodie, acela care mai înainte fusese închis în groapă.
Aşa a strălucit lumina dreptei-credinţe, iar întunericul eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută douăzeci de ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburând şi întunecând Biserica lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos. După câtva timp, moaştele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost aduse din Apamia în Calcedon, dând multe tămăduiri, în slava lui Hristos Dumnezeu, ca Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie