Oare orbirea sufletească nu este mai grea decât cea fizică?

„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).
Asistăm la orbirea spirituală a omului modern, care nu mai are capacitatea de a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de a crede în El şi a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii,  Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte. Omul orbit spiritual nu doreşte să se întâlnească cu Hristos, nu Îl caută pe Hristos, nu conştientizează că Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea, că Hristos este nădejdea noastră. Nu conştientizează că legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţa arzătoare după cele dumnezeieşti şi că: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu trebuie să o dăm”, aşa cum se spune la Sfânta Liturghie.
Mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală decât orbirea trupească sau fizică.
Mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei. Orbirea trupească împiedică pe cel care suferă de această boală să vadă frumuseţile acestei lumi pământeşti, să vadă un răsărit sau un apus de soare, să vadă frumuseţea de basm a cerului înstelat, să vadă verdele ca smaraldul al ierbii, să vadă grădinile desenate în pete de culori divine, să vadă câmpiile mănoase şi bogate, cu lanurile de aur unduindu-se în bătaia vântului şăgalnic, să vadă munţii falnici, cu vârfurile mângâiate de norii cerului albastru ca floarea de Nu-mă-uita, să vadă frumoasele păduri şi să le colinde la cules de fragi, mure, flori sau ciuperci, să vadă marea cu valurile ei înspumate, să vadă, aşadar, frumuseţea sălbatică a naturii cu care ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu, cu iubire şi dărnicie. Cel orb trupeşte nu va vedea niciodată zâmbetul drăgălaş al unui copil cu obrăjori bucălaţi, nu va vedea niciodată frumuseţea unui om cu suflet frumos, nu va vedea lumina pe care acesta o iradiază în jurul său, nu va putea vedea frumuseţea unei icoane, nu va putea citi din Sfânta Scriptură, nu va vedea întreaga zidire ce ne înconjoară. Dar oare, nu este mai rău să vedem şi să nu luăm aminte la toate acestea, fiindcă nu iubim pe Dumnezeu, fiindcă nu iubim întreaga Creaţie a Sa şi nu trăim în armonie cu ea, fiindcă nu vedem şi nu auzim cum Creaţia toată ne vorbeşte despre înţelepciunea şi bunătatea Divinului ei Creator?
Nu e oare mai rău când suntem orbi spiritual, când nu ne dăm seama cât suntem de binecuvântaţi că putem vedea, şi cu ochii trupeşti, frumuseţea naturii care îţi taie respiraţia, când nu Îl vedem pe Dumnezeu în fiecare fir de iarbă, în fiecare floare frumos colorată, în fiecare răsărit şi apus de soare, în fiecare bob de rouă, în fiecare strop de ploaie care mângâie pământul însetat de arşiţă, în fiecare curcubeu ce îmbrăţişează cerul după o ploaie ce spală şi curăţă pământul? Oare nu e mai rău, când am fost binecuvântaţi cu atâtea daruri minunate, şi nu dăruim măcar câteva clipe din timpul nostru ca să admirăm toate acestea, ca să ne încântăm privirea, să ne bucurăm sufletul şi să nu ne mai săturăm de frumuseţea întregii Creaţii, dăruită nouă cu multă iubire de Bunul Dumnezeu, şi alergăm mereu pe drumul vieţii doar să ne satisfacem plăcerile trecătoare ale lumii în care trăim? Nu e oare mai rău când, deşi vedem pe semenii noştri aflaţi în suferinţe şi nevoi, trecem ca nişte orbi pe lângă ei, fără să îi mângâiem sufleteşte cu un zâmbet, cu o îmbrăţişare, cu un sfat, cu o rugăciune, cu o îmbărbătare?
Oare nu e mai rău când bezna indiferenţei şi a împietririi sufletelor noastre ne face mai orbi decât orbii care nu au văzut niciodată? Oare aceşti orbi nu au fost de multe ori mai milostivi cu semenii lor, mai solidari în suferinţe şi nevoi decât noi? Oare aceşti orbi nu s-au rugat mai mult decât noi pentru cei din jurul lor? Oare înţelepciunea cu care au fost înzestraţi de Bunul Dumnezeu şi alte daruri pe care le-au avut, nu le-au pus în slujba Domnului şi aproapelui?
Oare aceşti orbi nu au oferit mai mult timp din viaţa lor rugăciunii sincere şi curate către Dumnezeu, în comparaţie cu noi, rugăciunii de mulţumire prin care îşi exprimau recunoştinţa faţă de Dumnezeu, fiindcă le-a mai dăruit o nouă zi de viaţă, fiindcă i-a binecuvântat cu alte simţuri mai dezvoltate, cu alţi talanţi pe care îi pot înmulţi cu iubire şi cu credinţă?
Oare orbirea sufletească nu este mai grea, pentru că ea periclitează mântuirea, ne îndepărtează de Rai şi de viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor, ne aşează în spaţiul morţii şi ne alungă din spaţiul Învierii lui Hristos?
Oare orbii din naştere nu au fost mai mult decât noi: dascăli, misionari, învăţători, adevăraţi şi vrednici următori ai lui Hristos, fiindcă infirmitatea fizică a unui om nu împiedică lucrarea harului lui Dumnezeu, nu îl împiedică pe acesta să devină un om luminat, care a părăsit întunericul şi trăieşte în spaţiul Învierii şi luminii lui Hristos?
Cu siguranţă, da, fiindcă dacă e să dăm doar un singur exemplu de adevărat următor al lui Hristos, orb din naştere, Părintele Teofil Părăian, putem spune fără să greşim că Harul Sfânt a fost mereu prezent în sufletul său, că întunericul ochilor săi trupeşti a fost împrăştiat de lumina orbitoare a sufletului său, de lumina blândeţii, bunătăţii şi iubirii sale de Dumnezeu şi semeni, de lumina mărturisirii lui Dumnezeu, atât prin cuvinte de folos, adevărate mărgăritare duhovniceşti pentru suflet, cât și prin faptele credinţei sale roditoare.
De multe ori, aceşti orbi din naştere reuşesc să dea multe lecţii de viaţă celor care se bucură de vederea trupească, reuşesc să dea lecţii de iubire, de curaj, de răbdare, de credinţă, de optimism, de lăsare în mila şi voia lui Dumnezeu, de voinţă necesară pentru a-şi împlini un vis, care celor văzători li se pare irealizabil. Ne dau nouă, celor văzători trupeşte dar orbi fizic, lecţii de supravieţuire, lecţii de demnitate în faţa bolii, lecţii de acceptare a Crucii spirituale, lecţii ce ar trebui să ne facă să ne fie ruşine pentru handicapul nostru sufletesc, pentru adormirea noastră spirituală, care ne împiedică să ne folosim de toţi talanţii noştri,
care ne împiedică să vedem cât de binecuvântaţi suntem şi cât de nerecunoscători şi nemulţumitori suntem faţă de Dumnezeu.
Dacă orbii din naştere nu văd niciodată soarele de pe cer, orbirea duhovnicească împiedică pe cel stăpânit de ea să-L vadă pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, pe Hristos Domnul Care a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12) şi „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5).
Evanghelia Orbului din naştere ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală, decât orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei, fiindcă uneori mult mai uşor Îl mărturisesc orbii din naștere pe Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, decât cei care, deşi văd cu ochii trupeşti, nu cred în El.
Mai greu se vindecă orbirea duhovnicească, pentru că cei mai mulţi dintre noi fugim adesea doar după minuni parţiale care să ne ofere sănătate trupească, belşug şi prosperitate. Și nu ne dorim să ne învrednicim de minuni autentice, care să ne vindece sufleteşte, care să ne cureţe sufletul de mâlul gros al patimilor, care să ne transforme în oameni noi, în oameni care s-au curăţit de necredinţă şi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi aproapele, în oameni care s-au vindecat de necunoaşterea şi neprimirea în viaţa lor a Domnului Luminii şi care Îl caută pe Hristos în orice clipă, care Îl mărturisesc cu iubire, curaj şi credinţă, care însetează de iubirea Lui, care tânjesc după dulceaţa Harului Sfânt în inima lor, în oameni care îşi spală cu baia pocăinţei toată necurăţia inimii şi dezrobiţi de urâciosul diavol, cu inima curată şi inundată de iubirea dumnezeiască, se învrednicesc să Îl vadă pe Dumnezeu, să-şi lumineze şi înnoiască sufletul, unindu-se cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie.

Cristina Toma