22 iunie

22 iunie

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Eusebie, episcopul Samosatelor (+ 380).
Acesta a trăit în zilele împăratului Constantie, fiul lui Constantin cel mare, şi era râvnitor fierbinte al drept-slăvitoarei credinţe, şi avea atâta vitejie a sufletului, şi atâta defăima lucrurile acestea trecătoare, şi se nevoia ca să se sporească dreapta credinţă şi Ortodoxia, măcar că împăratul avea gând împotrivă, fiindcă era arian; pentru aceasta atunci când îl înfricoşa şi îl înspăimânta Constantie că-i va tăia mâna dreaptă, de nu va scoate alegerea cea făcuta de marele Meletie, care era la dânsul, el a întins amândouă mâinile, primind cu bucurie mai degrabă tăierea lor, decât să dea alegerea cea cerută. Pe acest preacuvios părinte al nostru, în urma lui Constantie şi a lui Iulian, căzând Valens în boala relei credinţe ariene, l-a scos din scaunul său şi l-a osândit să fie izgonit la apa Dunării.

Dar după moartea lui Valens sa întors sfântul la Samosata, episcopia sa, care se afla în Siria, aproape de râul Eufratului, în Mitropolia Edesei. Apoi după multe lupte şi biruinţe ce făcuse în aceleaşi lupte, şi-a aflat sfârşitul mucenicesc, că aruncând o femeie făcătoare de rele şi ariană, cu o cărămidă, de sus de pe un acoperiş, lovi pe sfântul în cap, pe care încă mai înainte de a muri, sfântul a iertat-o, urmând Stăpânului său şi întâiului Mucenic Ştefan. Deci se face soborul şi praznicul lui în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de cea a Adrianilor.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Zinon şi Zinas, sluga lui (+ 304).
Aceştia erau din Filadelfia Arabiei, care din vechi se numea Eman. Zinon se afla ostaş cu rânduială, având pe Zinas slugă, şi aflând pe Maxim guvernatorul că jertfea idolilor, s-au declarat şi s-au arătat cine sunt; pentru care Zinon a fost bătut cu vine de bou, iar el stând aproape de jertfelnic, lovindu-l cu piciorul, l-a răsturnat. Pentru aceasta a fost cumplit chinuit, apoi fiind băgat în temniţă, i s-au pus picioarele în butuc, unde intrând Zinas şi fericind şi sărutând legăturile lui, a fost închis şi el din porunca guvernatorului.
După aceea au fost scoşi iarăşi la întrebare, şi nevrând a se lepăda de Hristos, au fost supuşi la nenumărate şi felurite chinuri, iar la urmă li s-au tăiat capetele cu sabia. Şi se face praznicul lor, în sfânta mucenicie a Sf. Gheorghe la Chiparisie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Pombian, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Galation, care în mare fiind aruncat s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenice Iuliani (Iuliana) şi Satornin fiul ei, care prin foc s-au săvârşit.
Sfânta Iuliana a fost aruncată în foc împreună cu copilul ei pentru vina de a fi fost creştină.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Paulin, episcop de Nola (Italia – regiunea Campania, provincia Napoli).

Sfântul nostru Părinte Paulin s-a născut la Bordeaux, în jurul anului 353, într-o familie din înalta aristocraţie romană, proprietară de terenuri întinse în Galia, în Campania şi în Spania. A primit o educaţie rafinată în anturajul lui Ausonius, cel mai mare orator al acelei vremi şi a excelat atât de mult în arta poetică încât este cinstit drept unul dintre cei mai mari poeţi ai creştinătăţii latine. Abia ajunsese la vârsta adultă că i-au şi fost încredinţate înalte sarcini politice: deveni membru al Senatului, primi demnitatea de consul şi chiar sarcina de guvernator al Campaniei (380). Instalat pentru ceva timp în Spania cu afaceri, s-a căsătorit cu bogata matroană Therasia, apoi reveni să se stabilească pe pământurile regiunii Acquitaine, împărţindu-şi timpul între administrarea afacerilor sale si activităţile literare. Întâlnirea cu Sfântul Victriciu de la Rouen (cf. 7 august) şi cu Sfântul Martin de la Tours (cf. 11 noiembrie), care îl vindecă de o boală la ochi, precum şi un pelerinaj la mormântul Sfântului Felix la Nola, în Campania, dar mai ales influenţa salutară a lui Delfin, Episcop al oraşului Bordeaux, îl făcură să conştientizeze zădărnicia vieţii sale mondene şi să se îndrepte către Dumnezeu. Botezat de Crăciun în anul 389 de către Delfin, începu de îndată să ducă o viaţă ascetică şi să se îndepărteze de bunurile acestei lumi.

Instalat în Spania timp de patru ani, a fost hirotonit preot împotriva voinţei sale, la Barcelona, în urma presiunilor poporului care îi admira virtuţile (393). În timpul acestei şederi, pierderea fiului său nou-născut îi spori şi mai adânc credinţa şi renunţarea sa la lume şi începu să îşi vândă averea pentru a câştiga bunurile cereşti.

„Cu ajutorul bogăţiilor mele, scrie el, am cumpărat dreptul de a-mi purta crucea ; cu toate bunurile mele pământeşti am plătit nădejdea cerului ; căci nădejdea şi credinţa valorează mai mult decât bogăţiile trupului”. Apoi, întorcându-se în Aquitaine, îşi eliberă sclavii, dădu săracilor recoltele din hambare iar banii obţinuţi din vânzarea pământurilor şi caselor sale îi folosi pentru a răscumpăra prizonieri şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

De acolo se duse la Milano unde îl întâlni pe Sfântul Ambrozie (cf. 7 decembrie), pe care îl considera ca un părinte spiritual, apoi la Roma, unde admiraţia pe care mulţi i-o purtau pentru încreştinarea lui atrase invidie din partea unor înalte feţe preoţeşti, însuşi Papa primindu-l cu răceala. Iar dintre membrii aristocraţiei, cei rămaşi păgâni îi considerau această viaţă în pocăinţă drept o extravaganţă, reproşând lui Paulin faptul de a fi lipsit Statul de serviciile sale.

În timp ce Sfântul era criticat de toţi oamenii epocii, el era lăudat de oamenii lui Dumnezeu : Sfântul Martin spunea despre el că era aproape singurul om din lume care să pună în aplicare toate preceptele evanghelice, iar Sfântul Ieronim îi scrise pentru a-i da sfaturi despre viaţa ascetică.

Sfântul Paulin se retrase atunci la Nola, unde organiză o comunitate de asceţi, pe lângă ospiciul pe care îl construise pentru pelerinii săraci cu ocazia primului său pelerinaj.

Soţia sa, cu care de când se convertise trăia ca frate şi soră, se instală în apropiere, ajutându-l în toate actele sale de milostenie. Lepădat de toate bunurile sale, purta un ciliciu de pocăinţă din păr de cămilă, mânca la căderea serii o bucată de pâine cu ierburi şi legume într-un vas de lut, dedându-se cu punctualitate rugăciunilor şi imnurilor, fie noapte fie zi. În fiecare an, de 14 ianuarie, mulţimi de pelerini veneau acolo pentru a cinsti sărbătoarea Sfântului Felix în marea bazilică pe care Paulin o construise, cu un loc destinat botezurilor şi cu numeroase clădiri pentru găzduire.

Dar renumele omului lui Dumnezeu atrăgea şi el tot atâţia vizitatori, aristocraţi evlavioşi sau asceţi, precum Sfânta Melania cea Bătrână şi apoi nepoata sa Sfânta Melania cea Tânără. Deşi retras şi ducând o viaţă de pocăinţă, Paulin nu îşi abandonă activitatea poetică şi continuă să întreţină o vastă corespondenţă cu marii oameni ai Bisericii din acea vreme : printre alţii Sfântul Augustin, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Sulpiciu Sever, precum şi cu înalte personalităţi din Galia şi de la Roma cărora le insufla virtuţile Evangheliei.

În anul 409 fu numit Episcop de Nola şi îşi îndeplini misiunea într-o perioadă deosebit de tulburată. În anul următor, după cucerirea Romei, barbarii intrară în Nola şi îl arestară pe Sfântul Episcop care, întărit printr-o viziune a Sfântului Felix, îi înfruntă cu mult curaj. În închisoare el înălţă această rugăciune : „Doamne, să nu fiu chinuit nici pentru aurul nici pentru arginţii mei, căci Tu ştii unde sunt toate bunurile mele”. Se spune că s-ar fi dat chiar sclav barbarilor pentru a răscumpăra pe tănărul fiu al unei văduve sărmane.

Rezumând activitatea sa de păstor de oameni, biograful său scrie : „Nu încercă să impună frică, ci se sili să se facă iubit de toată lumea. Cum insultele de care avea parte îl lăsau indiferent, nimic nu putea să îl mânieze. Nu separa niciodată mila de dreptate iar dacă era obligat să pedepsească, o făcea asemeni unui tată care educă. Viaţa sa era un model de operă de binefacere iar felul său de a-i primi era pentru cei încercaţi uşurare. Nu era nimeni dintre cei depărtaţi de el care să nu-şi doreasca să se apropie de dânsul şi nimeni nu trăia fericirea de a vorbi cu el fără să îşi dorească să nu se mai despartă niciodată de el”.

Înşişi împăraţii aveau o atât de mare consideraţie pentru el încât îl convocară la un Sinod ţinut la Ravenna, pentru ca el sa decidă între cei doi pretendenţi la succesiunea Papei Zosima (419).

Venind zilele din urmă ale preafericitului, pe când suferea de o boală gravă, Sfinţii Ianuarie si Martin i se arătară pentru a-i anunţa apropiata sa izbăvire. Sluji Dumnezeiasca Liturghie, pe un altar ridicat lângă patul său, împreună cu doi Episcopi ce veniseră sa-l viziteze şi chemă la Sfânta Împărtăşanie pe toţi penitenţii pe care îi îndepărtase de la ea apoi adresă o rugăciune fierbinte lui Dumnezeu, cu mâinile ridicate spre cer.

Datorită unei sume de bani aduse în mod providenţial de un preot, el rambursă datoria pe care o contractase pentru a face haine săracilor apoi, după ce şi-a luat rămas bun de la feţele bisericeşti rostind urări de pace, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, în noaptea de iunie 431. Sfintele sale moaşte se odihnesc astăzi în Catedrala de la Nola.