5 iulie

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Atanasie cel din Aton, şi cei împreuna cu dânsul, şase ucenici ai lui.
Acest luceafăr strălucind pe firmamentul Sfinţilor Părinţi s-a născut prin anul 930 la Trapezunt, din părinţi de bun neam şi fu numit Avramie la Sfântul Botez. Rămas orfan de mama şi de tata la puţină vreme după naşterea sa, a fost primit de o rudă a mamei sale, soţia unuia dintre notabilii Trapezuntului. Când era copil nu era atras de jocuri gălăgioase, ci îşi conducea mai degrabă prietenii în pădure sau în apropierea unei peşteri şi juca rolul de egumen. Progresele rapide pe care le făcea în studiile sale îi atrăgeau admiraţia celor apropiaţi şi, abia ajuns la vârsta adolescentei, fu remarcat de un înalt funcţionar imperial în misiune în acel oraş, care se ataşă de el şi îl luă cu el la Constantinopol. Primit în casa conducătorului militar Zefinezer (acesta din urmă era rudă cu cei din familia Foca şi din familia Maleinos. Fiul său se căsătorise cu verişoara şi prietena din copilărie a lui Atanasie), el îşi continua studiile sub îndrumarea unui învăţător remarcabil, Atanasie, şi chiar fu avansat curând ca profesor adjunct, în ciuda vârstei sale tinere.
Înclinaţia pe care o manifestă în domeniul Literelor nu îl făcea să neglijeze viaţa ascetică, care îi plăcuse încă din copilărie; se arata călugăr înainte de vreme şi luptător înainte de a intra în arenă. Se eschivă de la masa îmbelşugata a generalului şi îşi dădea merindele, ce îi erau aduse de doi servitori, în schimbul unei pâini de orz, pe care o mânca o dată la două zile. Nu se întindea pentru a dormi şi lupta împotriva somnului stropindu-şi fata cu apă rece. Cât priveşte veşmintele, le împărţea săracilor, iar când nu mai avea nimic de dat, se retrăgea într-un colţ pentru a se lepăda până şi de lenjeria de corp.
Elevii veneau din toate părţile la Avramie, iar alţii părăseau şcoala învăţătorului sau, nu numai din cauza ştiinţei lui şi capacităţilor de a îi învaţa pe ceilalţi, ci mai ales pentru amabilitatea lui, viaţa să sfânta şi aspectul său dumnezeiesc. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul îl transfera într-o altă instituţie de învăţământ, dar cum discipolii se ataşau de el mai abitir decât iedera de stejar, pentru a nu fi cauza unui scandal şi a rivalităţii cu fostul său învăţător, Avramie – căruia îi era ruşine de laude – se hotărî să renunţe la cariera de profesor şi cu ea la toate grijile secolului.
Revenit la Constantinopol, după un sejur de trei ani în regiunea Mării Egee, în compania conducătorului militar, acesta îi făcu cunoştinţă cu rudă lui, Sfântul Mihai Maleinos (cf. 12 iulie), egumenul Lavrei de la Muntele Kyminas, care

era bine cunoscut de toţi oamenii de vază. Cucerit de acest om dumnezeiesc, tânărul îi dezvălui dorinţa sa de a îmbrăţişa viaţa monahală. Spre sfârşitul discuţiei, se prezentă la Sfântul Mihai nepotul său, Nichifor Foca, pe atunci conducător militar al Anatoliilor, care nutri imediat o mare afecţiune, amestecată cu admiraţie, pentru Avramie.
Acesta, găsindu-şi tatăl spiritual aşa cum şi-l dorea inima sa, îl urmă pe Sfântul Mihai la Muntele Kyminas, unde primi curând Schima cea mică sub numele de Atanasie. Bătrânul, dându-şi seama că tânărul său discipol era deja înaintat în practică ascezei şi dorind să facă din el un ostaş al lui Hristos călit în taina supunerii, îi refuza îngăduinţa de a mânca o dată pe săptămână, permiţându-i să o facă o dată la trei zile şi îi porunci să doarmă pe o rogojină şi nu pe un scaun, aşa cum obişnuia. Atanasie, care fu însărcinat în calitate de copist şi de ajutor de paracliser, se supunea fără crâcnire la tot ceea ce se împotrivea voinţei sale, într-atât încât ceilalţi discipoli de o seamă cu el îl numeau „fiul ascultării”. Dovedi un asemenea zel încât în mai puţin de patru ani ajunse la curăţia minţii şi, înzestrat de Dumnezeu cu arvuna contemplaţiei, fu socotit demn de a trece la stadiul isihiei. Mihai îi permise să se retragă într-o chilie de sihastru, la în jur de o milă de mănăstire, să se hrănească doar cu pâine uscată şi apa, o dată la două zile, şi să îşi petreacă întreaga noapte în priveghere. Astfel retras îl găsi Nichifor Focas, în vizită la Kyminas, când veni să îl vadă şi îi dezvălui intenţia sa de a deveni călugăr în compania lui, îndată ce împrejurările o vor permite.
La puţină vreme, cum Sfântul Mihai lăsase să se înţeleagă printre cei apropiaţi lui că Atanasie ar deveni moştenitorul sau în ale harului şi ale sufletului, unii călugări, crezând că el voia să îl facă succesor ca egumen, începură să deranjeze pe tânărul ascet cu tot felul de măguliri. Topit în dragostea isihiei şi respingând orice onoruri, Sfântul alese şi de data aceasta să se eclipseze şi, luându-şi doar hainele cu el, două cărţi şi culionul părintelui său spiritual, se duse de-a dreptul la Muntele Athos, pe care îl admirase din insula Lemnos cu ocazia sejurului sau la Marea Egee, şi unde nu trăiau pe atunci decât sihastri, locuind în colibe de crengi şi care, străini de orice grijă, nu deţineau nimic şi nu lucrau pământul. După ce le admira modul de viaţă cu ocazia unei scurte vizite, se puse sub ascultarea unui bătrân cu totul simplu, care locuia în partea de nord a peninsulei, Zygos, dându-se drept un marinar victima unui naufragiu, cu numele Barnaba ; pentru a îndepărta orice bănuială asupra originii sale, se prefăcu a fi neşcolit şi incapabil să înveţe măcar alfabetul.
Între timp, Nichifor Foca primise deja titlul de chef al armatelor şi îl cauta peste tot pe Atanasie. El scrise chiar judecătorului din Tesalonic, cerându-i să ancheteze la Muntele Aţos. Acesta se adresa protosinghelului Ştefan care îi răspunse că nu avea cunoştinţă de existenţa acestui călugăr. În ziua Naşterii Domnului, cu ocazia privegherii la care erau adunaţi toţi atonitii în micuţa biserica Protaton din Karyes, protosinghelul recunoscu în alura plină de nobleţe a tânărului Barnaba pe călugărul care îi fusese descris şi îi porunci să citească predica Sfântului Grigorie Teologul. Atanasie începu să îngâne ca un copil, dar protosinghelul îi porunci să citească „aşa cum ştia”; nemaiputând să se ascundă, începu să citească în aşa fel încât toţi călugării veniră să se prosterneze plini de admiraţie în faţa lui. Cel mai de vază dintre ei, Paul din Xiropotamu (cf. 28 iulie) prezise ca acela care venise mai târziu decât ei pe Munte avea să fie înaintea lor în Împărăţia lui Dumnezeu şi că toţi călugării aveau să se supună lui. Protosinghelul îl luă deoparte pe Atanasie şi, aflând adevărul, îi promise să nu îl trădeze şi îi atribui o chilie singuratică, la trei stadii de Karyes, unde putea fără tulburare să stea de vorba doar cu
Dumnezeu. Acolo Sfântul îşi asigură existenţa copiind cărţi şi dovedi asemenea dexteritate în această activitate încât copia, cu o caligrafie eleganta şi îngrijită, o Psaltire pe săptămână.
Dar lumina nu putea sta ascunsă multă vreme pe Munte şi când fratele lui Nichifor, Leon Foca, veni în pelerinaj la Athos pentru a aduce rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu după un război victorios împotriva barbarilor, reuşi să îl descopere pe Atanasie. Călugării atoniti, constatând că acest călugăr era atât de îndrăgit de personaje de rang înalt, îl rugară să mijlocească la Leon pentru că biserica Protaton să fie refăcută şi construită mai mare. Atanasie obţinu imediat ceea ce a cerut şi după ce şi-a luat rămas bun de la prietenul său de vază, reveni în singurătatea sa. Dar cum călugării veneau neîncetat să îi ceară sfatul, el se eclipsa din nou, în căutarea isihiei, şi se retrase în partea de sud a Muntelui, într-un loc pustiu, bătut de vânturi, Melana. Acolo fu crâncen ispitit de demon care îşi vădi faţă de ascet toate uneltirile lui şi mai ales „războiul acediei”, încercarea specifică sihaştrilor. Vrăjmaşul îi provoca o asemenea uscăciune spirituală încât, ajuns aproape la descurajarea totală, Atanasie îşi dorea să părăsească acel loc ; dar într-un ultim efort hotăra să rabde până la sfârşitul anului. În ultima zi, pe când se pregătea să părăsească Melana, cum nu găsise nici un fel de linişte în această încercare, o lumină dumnezeiasca îl străbătu dintr-odată, umplându-l de o bucurie de nedescris şi aducându-i darul lacrimilor, pe care le varsa de atunci, fără nici un efort, până la sfârşitul zilelor sale ; de aceea locul îi deveni atât de drag pe cât îi fusese de urât mai înainte.
Tocmai atunci Nichifor Foca primise comanda întregii armate bizantine pentru a elibera Creta de arabi, care înspăimântau toate ţărmurile prin incursiunile lor în scopul de a jefui;el trimise soli în centrele manăstireşti din acele timpuri – cu deosebire la Athos, căci aflase de la fratele său că Atanasie se găsea acolo – cerând să îi fie trimişi călugări în stare să îl ajute prin rugăciunile lor. Părinţii din Sfântul Munte reuşiră să învingă toată rezistenţa iubitorului isihiei, amintindu-i că mai mulţi călugări se aflau prizonieri în mâinile arabilor şi astfel Atanasie sosi în Creta în compania unui călugăr mai în vârsta, la puţin timp de la izbânda lui Nichifor (961). Purtat pe valurile bucuriei de a-şi fi regăsit părintele spiritual, acesta îi confirmă că încă avea intenţia de a se retrage din lume şi îl imploră să pună bazele unei mănăstiri în apropierea sihăstriei sale pentru a se adăposti amândoi. Omul lui Dumnezeu, considerând că a lucra pentru propria mântuire era deja o sarcină prea grea şi evitând orice ocazie care i-ar fi adus grijă şi împrăştiere, refuza această propunere şi se întoarse la Athos. Nichifor trimise după el pe unul din cei apropiaţi lui, Metodie care deveni apoi egumen la Kyminas şi acesta din urmă reuşi să îl convingă pe Atanasie să întreprindă construcţia mănăstirii.
Cu aurul oferit de Nichifor, un paraclis fu construit în scurt timp şi fu închinat Înaintemergătorului cu chilii de sihastru pentru Atanasie şi Nechifor (acesta chilie exista încă, la cinci minute de Lavra) ; după plecarea lui Metodie se începu construcţia unei mari biserici a Maicii Domnului şi a Lavrei, numită „din Melana” (numită Lavra, în amintirea manăstirilor aproape-sihastre de altădată, fundaţia era dintru început destinată unei mănăstiri cenobitice), pe locul unde Atanasie fusese izbăvit din acedie prin viziunea luminii dumnezeieşti. Atanasie alunga prin rugăciune demonul care îi paraliză pe muncitori, aceştia hotărâră să devină călugări şi fură tunşi de către Sfânt care, înainte de a-i accepta ca discipoli, se duse să primească schima cea mare monahicească din mâinile unui sihastru din împrejurimi, Isaia.
În acel an (962-963), o foamete cumplită lovi întregul Imperiu încât aprovizionarea Lavrei fu întrerupta. Hotărând să meargă să ceară sfatul
bătrânilor din Karyes, Atanasie întâlni pe drum pe Maica Domnului, care făcu să ţâşnească în faţa lui un izvor cu apa din abundenţă (pe locul actual al Aghismei Sfântului Atanasie. Acest episod nu apare în Viaţa Sfântului , dar a fost transmis prin tradiţia orală) şi Ea îi ceru să nu fie neliniştit căci ea avea să ocupe pentru restul vremii sarcina de econom al Mănăstirii (de aceea, până astăzi, nu exista econom la Lavra, doar sub-econom şi este venerată icoana Maicii Domnului Economita). Iar când Sfântul se întoarse la Mănăstire, Prea Sfânta îi arata hambarele pline. Prin harul lui Dumnezeu şi rugăciunea Sfântului, lucrările înaintară cu repeziciune, în ciuda marilor greutăţi datorate terenului accidentat, plin de pietre şi hăţişuri. La biserică, dotată cu două strane în formă de cruce (prima biserică de acest tip, zisa „atonita”, care se generaliza apoi în întreg Imperiul), fu adăugata o sală de mese (cu 21 de mese din marmură dintr-o singură bucată, care există şi astăzi la Lavra, asemeni altor numeroase obiecte din epoca Sfântului, îndeosebi cârja să pastorala şi crucea cea grea din fier pe care o purta), camere de oaspeţi, un spital dotat cu baie, un apeduct, o moară şi tot ceea ce era necesar vieţii într-o mare mănăstire. Numărul călugărilor crescu repede iar Sfântul veghea la organizarea comunităţii, ocupându-se în cele mai mici detalii atât de Sfintele Liturghii cât şi de treburile zilnice, după modelul mănăstirii Studion : în aşa fel încât totul să fie îndeplinit cu demnitate şi în ordine iar călugării, eliberaţi de toate bunurile şi de propria voinţă, să poată persevera într-o singură inima şi fără grijă în slăvirea neîntrerupta a lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Atanasie, viaţa mănăstirii consta în „a privi împreuna scopul vieţii, adică mântuirea, şi a forma în viaţa cenobitică o singură inima şi o singură voinţă. Pentru că într-o singură dorinţă toate frăţiile să constituie un singur trup cu mai multe membre” (Tipicul Sfântului Atanasie, editura Meyer pagina 115).
Totul părea să decurgă cât se poate de bine, când iată că sosi vestea încoronării lui Nichifor pe tronul împărătesc (963). Descumpănit în faţa a ceea ce el considera că o trădare, Atanasie, sub pretextul unui drum la Constantinopol, se îmbarca pe data împreuna cu trei discipoli. Dar abia îndepărtându-se de ţărm, îl trimise pe unul dintre ei după suveran, cu o scrisoare anunţându-şi demisia ; îl însărcina pe al doilea, Teodot, să ducă această veste Lavrei şi împreuna cu al treilea, Antonie, se îndrepta spre insula Cipru. Acolo se prezentară la mănăstirea „Preoţilor”, dându-se drept pelerini care, renunţând să mai meargă până în Tara Sfânta, ocupată de saracini, voiau să trăiască în impreujurimi ca asceţi. Bucuria lui Nichifor când îl întâmpina pe trimisul părintelui său spiritual se întuneca repede când îi citi scrisoarea şi imediat ceru să fie căutat Atanasie. În acest timp Lavra, lipsită de părintele său, cădea în ruine iar călugării orfani nu îşi putea găsi nici consolare nici armonie.
Când cei doi fugari aflară că egumenul fusese informat că împăratul cauta doi călugări corespunzând semnalmentelor lor, părăsiră locurile unde se aflau. Vânturile îi împinseseră până la litoralul Asiei Mici, lângă Attalia iar Atanasie avu o viziune cu starea părăginită în care se afla Lavra şi anunţându-i că sub conducerea lui i se predestina un viitor strălucit. Numai ce se hotărâseră să ia drumul întoarcerii ca providenţa îi făcu să îl reîntâlnească pe Teodot, care era în drum spre Cipru în căutarea Sfântului ca să îl informeze de situaţia de la Athos. La întoarcerea sa în mănăstire, Atanasie fu primit de către călugări precum Hristos la Ierusalim iar Lavra se trezi din nou la viaţă. La scurtă vreme Atanasie se duse la Constantinopol. Împăratul Nichifor, confuz, nu îndrăznea să îl primească în fastul în care o făcea de obicei şi îmbrăcat cât se poate de simplu lua pe Sfânt deoparte, în camera sa, pentru a-şi cere scuze şi să îl convingă să rabde până când circumstanţele îi vor permite să îşi
tina promisiunea. Lui Atanasie îi revelase Dumnezeu ca Nichifor avea să moară pe tron, aşa că îl încuraja la dreptate şi blândeţe, apoi îşi luă la revedere, având cu el un hrisov care acordă Lavrei titlul de Mănăstire Imperială, cu o rentă anuală considerabilă şi îi ceda mănăstirea Sfântul Andrei din Peristera în regiunea Tesalonic, ca anexa metoc (această mănăstire fusese creată în secolul anterior de către Sfântul Eftimie cel Tânăr – cf. 15 octombrie. După unii Jean Tzimiskis e cel care dărui această mănăstire Marii Lavre).
întors la Athos, Sfântul prelua din nou conducerea lucrărilor. În cursul amenajării portului, fu grav rănit la picior şi trebui să rămână la pat trei ani, dar profita de această imobilizare pentru a se consacra mai mult lui Dumnezeu şi conducerii spirituale a fraţilor.
La moartea lui Nichifor Foca, asasinat de Jean Tzimiskis care urcă pe tron (969-976), cum noul suveran nu îl agrea prea mult pe Sfânt din cauza ataşamentului sau pentru suveranul precedent, unii dintre sihastrii atoniti, oameni simpli legaţi de vechiul lor mod de viaţă, îl acuzară pe Atanasie că transforma Sfântul Munte într-un loc monden prin construcţiile sale, plantaţiile şi constituirea unei mari mănăstiri. Împăratul îl convocă pe Atanasie la Constantinopol, dar Sfântul îşi lasă asupra lui o amprentă atât de puternică încât Tzimiskis îşi schimba complet atitudinea şi îi dubla renta printr-un hrisov. Apoi îl trimise la Athos pe Eftimie din Studion, cu misiunea de a calma conflictul provocat de diavol şi pentru a da Sfântului Munte prima sa organizare oficială (972). [Actul, numit „Tragos”, semnat de împărat, Atanasie şi 57 de egumeni şi călugări, care a atestat de această misiune, e păstrat la Karyes. Nu este expus, în prezenţa Sfintei Comunităţi, decât cu rare ocazii.] Din acel moment, manăstirile cenobitice au înlocuit chiliile (atunci fura construite printre altele manăstirile Vatoped, Iviron şi Dochiariu), iar sihastrii se reconciliară cu cenobiţii făcând între ei schimburi de bunuri : unii ofereau cenobiţilor grija lor pentru isihie şi pentru rugăciunea neîncetata, ceilalţi procurau sihaştrilor ordinea şi armonia sub diriguirea egumenului, plasat în centrul comunităţii precum chipul lui Hristos.
Sihaştri puteau fi văzuţi abandonându-şi pustia, egumeni renunţând la mănăstirea lor şi chiar Episcopi demisionând pentru a veni sub conducerea lui Atanasie. Discipoli nenumăraţi alergau spre muntele Athos , veniţi din Italia, din Calabria, din Arnalfi (Mănăstirea Amalfitanilor, cea mai importantă dintre cele trei mănăstiri italiene cunoscute la Athos şi care urma probabil regulile Sfântului Benedict, rămase în activitate până în secolul XIII), din Iberia / Georgia (Cf vieţii Sfinţilor Ioan şi Eftimie, la 13 mai. Sfântul Atanasie avea o asemenea afecţiune pentru Ioan Ibericul încât îl numi în Testamentul său epitrop al Marii Lavre, însărcinat să supravegheze disciplina monahiceasca şi să vegheze la numirea Egumenului căci se plângea ca în zadar şi-a căutat un succesor. Sfântul Ioan era decedat la moartea Sfântului Atanasie, fiul sau Sfântul Eftimie fu numit epitrop dar nu putu să se achite normal de această sarcină din cauza disensiunilor dintre greci şi georgieni care apăruseră la Iviron. Cele două mănăstiri au întreţinut totuşi întotdeauna relaţii privilegiate, şi în fiecare an Egumenul de la Iviron prezidează sărbătoarea Sfântului Atanasie) şi din Armenia.
Şi chiar pustnici renumiţi, precum preafericitul Nichifor cel Gol (în urma unei revelaţii a Sfântului Fantin ei au plecat împreuna din Calabria , cf. 30 august. La moartea sa, din trupul lui Nichifor a curs mir. Nu este menţionat în sinaxare dar este în orice caz diferit de Nichifor menţionat la 4 mai), preferau
să renunţe la austeritatea lor pentru a se bucura de învăţătura Sfântului Egumen şi pentru a găsi desăvârşirea prin asceza umilinţei şi a ascultării.
Rugăciunea Sfântului era atât de puternică impotriiva diavolilor încât aceştia din urmă înconjurau Muntele în mod nevăzut, fără a putea să se atingă de călugări, dar continuau să îl atace pe Atanasie. Într-o zi ei ispitiră pe un călugăr neatent – care nu aprecia tensiunea ascetică a Sfântului – să atenteze la viaţa acestuia. El se duse noaptea la uşa chiliei Egumenului dar îndată ce Atanasie ieşi şi îl îmbrăţişa părinteşte, nefericitul lasa să-i cadă spada şi, cazând la picioarele lui, îşi mărturisi intenţia necurată. Sfântul îl ierta imediat şi îi arata de atunci o afecţiune mai mare decât celorlalţi discipoli.
Făcându-se totul pentru toţi, călugări ai cenobiei, asceţi din împrejurimi sau pelerini veniţi din toate părţile pentru a găsi la Lavra vindecarea sufletului său a trupului, Sfântul Atanasie nu îşi încetă totuşi conversaţia sa permanentă cu Dumnezeu şi nici luptele sale ascetice. În perioada postului nu mânca nimic toată săptămâna iar în timp normal regimul sau era cel al călugărilor supuşi celor mai aspre canoane. Când participă la masă, îşi împărţea partea lui în aşa fel încât, fără ca cineva să îşi dea seama, el nu mânca mai nimic în afara anafurei împărţite după sfânta Liturghie. Toată vremea pe care nu şi-o petrecea învăţându-i sau spovedindu-i pe discipolii săi, o consacra rugăciunii, întotdeauna scăldată în lacrimi iar batista sa, care era întotdeauna înmuiata, a vindecat bolnavi în mai multe rânduri. Conducător şi îndrumător cu o autoritate incontestabilă, el se făcea, asemeni lui Hristos, slujitorul tuturor şi acordă o atenţie deosebită bolnavilor, ocupându-se el însuşi de sarcinile care îi dezgustau pe ceilalţi călugări. Îi considera pe leproşi drept cea mai mare comoară a Lavrei şi îi dădea în grija discipolilor celor mai încercaţi. Când unul din călugări murea, Sfântul se ducea lângă trupul lui şi izbucnea în plâns – nu hohote de emoţie ci lacrimi de mijlocire pentru mântuirea celui plecat – iar când se ridică, având faţa înroşita ca de foc, îl slăvea pe Dumnezeu pentru faptul de a-i fi oferit pe discipolul său ca sacrificiu plăcut.
Comunitatea, mai întâi limitată de către împărat la 80 de călugări ajunse la 120 la sfârşitul vieţii lui Atanasie şi ea nu înceta să crească (ea va număra 700 în secolul XI.). Sfântul rămânea însă pentru fiecare ca un părinte. Îşi încuraja călugării să lucreze cu mâinile lor pentru a evita trândăvia, mama a tuturor viciilor şi le dădea exemplul fiind întâiul în lucrările cele mai dificile, care nu erau lipsite de cântecul psalmilor şi de sarea Cuvântului dumnezeiesc. Îi învaţa că scopul vieţii călugăreşti, în cenobie, rămânea acelaşi ca şi pentru sihastri : „a se pregăti pentru iluminarea de către Duhul Sfânt, prin curăţirea minţii, sufletului şi trupului” (Tipicul, p.102). Într-o zi, călugărul Gherasim se duse la o chilie unde se retrăsese Sfântul şi îi văzu faţa arzând ca o vatră. Mai întâi se dădu înapoi înspăimântat dar când se apropie din nou, îl contempla radiind şi înconjurat de o aură îngereasca. Pentru că ţipând îşi trăda prezenţa, Atanasie îi ceru să jure că nu va vădi nimănui ceea ce văzuse.
Aceasta familiaritate cu Dumnezeu îi procura Sfântului o înţelepciune divină atât în învăţarea comunităţii cât şi în corectarea greşelilor călugărilor. Atunci când impunea fraţilor un canon, îl urmă şi el şi chiar dacă în public avea o atitudine austeră şi magistrala, când se afla cu discipolii, în particular sau pentru o muncă în afară, era întotdeauna simplu, hazliu şi de o mare blândeţe.
A vindecat pe mulţi bolnavi, după ce le-a aplicat plante medicinale pentru a ascunde puterea rugăciunii sale. Şi mulţi dintre cei care veneau să îi mărturisească păcate ce dăinuiau, precum mânia sau invidia, plecau de la el eliberaţi după ce Sfântul îi atingea cu cârja să pastorala spunându-i fiecăruia : „Du-te în pace, nu mai suferi de nici un rău!”.
Pentru a răspunde nevoilor comunităţii, se întreprinse extinderrea bisericii iar lucrările înaintară repede datorită donaţiilor imperiale şi ale prietenilor lui Hristos, nu mai rămânea de terminat decât cupola. Sfântul, care primise de la Dumnezeu revelaţia sfârşitului sau, după ce şi-a încurajat discipolii într-o ultimă cateheza, îşi îmbraca hainele de sărbătoare, îşi punea culionul Sfântului Mihai Malein, pe care nu îl purta decât la marile ocazii, şi urcă pe schelărie pentru a inspecta lucrariile (5 iulile 1001). Dintr-odată cupola se prăbuşi, antrenând pe Sfânt şi pe cei şase călugări care îl însoţeau. Cinci dintre ei muriră pe loc, doar Atanasie şi zidarul Daniel rămaseră în viaţă, striviţi sub dărâmături. Timp de trei ore vocea sfântului a putut fi auzită : „Slavă ţie Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu!”. Când călugării cuprinşi de spaimă reuşiră să îl elibereze, îl găsiră mort, cu mâinile în cruce pe piept, neavând decât o rană la picior. Trupul său rămase intact şi ca adormit timp de trei zile, până când toţi atonitii, în număr de aproape trei mii, se adunară pentru a sărbători funeraliile Părintelui şi patriarhului lor. Din rana sa se scurse atunci sânge proaspăt, care fu luat cu grabă şi care făcu multe vindecări. Mai târziu, Sfântul Atanasie nu a încetat să mijlocească în mod miraculos pentru cei care veneau să se închine la mormântul său, în faţa căruia arde veşnic o candelă.
Când Marea Lavră sărbători întoarcerea sa la viaţa cenobitică, la 5 iulie 1981, după mai multe secole petrecute în idioritmie un lichid parfumat se prelinse dintr-odată pe sticla ce proteja icoană care acoperă mormântul, manifestând mulţumirea Sfântului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru
Lampadie.
Acest sfânt din pruncie dându-se pe sine spre viaţa sihăstreasca, şi Duhului supunându-şi trupul prin înfrânarea poftelor şi prin dese rugăciuni, a strălucit ca soarele, şi a luminat pe cei ce erau întunecaţi cu demonice înşelăciuni. Şi trăind a făcut multe minuni, precum şi după ce s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea nevoinţei Sfântului Mucenic Vasile, şi a celor împreuna cu dânsul 70 de mucenici, ce au mărturisit în Schitopoli.
Tot în aceasta zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului
Mucenic Iulian, ce este lângă târg.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului cuvios Mucenic Chiprian, care în Constantinopol la anul 1679 de sabie s-a săvârşit.