14 iulie

În Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca a scris laude pentru Sfântul Achila, pentru că, fiind acesta ucenic şi gazda al fericitului Pavel, a fost învăţat de acesta dumnezeieştile învăţături. Pentru aceasta şi scuipând rătăcirea lui Veliar, şi făcându-se preot şi mucenic al patimilor Domnului, a luat de la Dânsul cununa.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iust.
Acesta era din Roma, fiind ostaş sub Claudiu tribunul. Odată, întorcându-se de la războiul împotriva barbarilor, a văzut o cruce în chip de cristal, iar din cruce a ieşit un glas, care l-a învăţat taina dreptei credinţe. Pentru aceasta mergând la Roma, şi-a împărţit averea sa la săraci şi se bucura că a dobândit credinţa în Hristos. După ce i s-a descoperit tribunului Claudiu ca sfântul a crezut în Hristos, acela l-a sfătuit ca să aibă milă de tinereţile sale şi să se lepede de credinţa în Hristos. Şi de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta l-a trimis cu scrisoare la ighemonul Magnentie, care l-a chinuit în mod cumplit, în timpul cărora şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru şi făcătorului de minuni Onisim.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Achila şi Ilarie, care împroşcaţi cu pietre s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru cel Nou, căruia taindu-i-se picioarele s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iraclie, care, fiind bătut cu ciomege, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Nicodim Aghioritul.
Acest luceafăr strălucitor al Bisericii a răsărit în 1749, în insula Naxos din arhipelagul Cicladelor. Părinţii săi, pioşi şi cu frică de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez şi îl încredinţară preotului satului ca să-l înveţe să citească. Spre deosebire de ceilalţi copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase, dedicându-şi timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie ci şi cu o memorie ieşită din comun, care îi permitea să reţină pe dată tot ceea ce citea şi să repete apoi totul fără nici o greşeală. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învăţătura dascălului Ierotei la Scoala Evanghelică, se făcu plăcut tuturor, învăţător şi confraţi, pentru blândeţea sa şi rafinamentul deprinderilor sale.
În afara Literelor profane şi a diferitelor discipline ale ştiinţelor sacre mai învaţa latină, franceza şi ajunse să stăpânească greacă veche, ceea ce îi permise să îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu : să facă accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei
Bisericii.După patru ani de studii la Smirna, cum turcii îi omorau pe grecii din regiune în urma campaniei militare ruseşti el fu constrâns să se întoarcă la Naxos, patria sa. Îi întâlni acolo pe călugării Grigore, Nifon şi Arsenie, exilaţi din Sfântul Munte din cauza controversei „Colivelor”, iar aceştia îi treziră dragostea pentru viaţa monahală şi îl iniţiară în practică ascezei şi a rugăciunii interioare. Aceştia îl informară ca la Hidră locuia un om de o mare virtute, versat în doctrina Părinţilor Bisericii, Mitropolitul Macarie din Corint. Nicolae se duse la el, cum se duce cerbul însetat la izvorul apelor şi găsi în jurul Sfântulul Ierarh o mare comuniune de gândire şi de aspiraţii în ceea ce privea necesitatea de a edita de urgenţă şi de a traduce izvoarele tradiţiei bisericeşti. Acolo îl cunoscu şi pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o chilie retrasă nu departe de oraş. Acest om sfânt îi făcu elogiul plăcerii vieţii singuratiei cu asemenea ardoare încât Nicolae se hotăra să nu mai zăbovească şi să ia jugul uşor şi blând al lui Hristos. Luând scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, se îmbarca spre Muntele Athos (1775).
Intră mai întâi în Mănăstirea Dionisiu, unde repede ia haina monahicească sub numele de Nicodim. Numit secretar şi lector, deveni la scurt timp modelul tuturor fraţilor, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu supunere şi fără să crâcnească, precum şi în sârguinţă pe care o demonstra în rugăciune şi asceză. Se întindea cu fiecare zi tot mai înainte, făcând carnea trupului să se supună minţii şi pregătindu-se astfel luptelor vieţii isihaste. Trecuseră doi ani când, Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, îl însărcina pe Nicodim cu revizuirea şi pregătirea pentru editare a Filocaliei, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii şi a vieţii spirituale. Tânărul călugăr se retrase într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini această sarcină demnă de marii învăţători ai isihiei şi care cerea o cunoaştere profundă a ştiinţei sufletului. Făcu la fel pentru Everghetinos şi pentru Tratatul despre deasă Împărtăşire, redactat de Sfântul Macarie, dar pe care îl îmbogăţi în mod considerabil. După ce termină această lucrare, se întoarse la Dionisiu dar contactul cu Părinţii Filocaliei, precum şi exerciţiul intens al Rugăciunii lui Iisus, îi treziseră gustul de a i se dedică cu totul. Cum auzise vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski (cf 15 noiembrie), care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfânta activitate a minţii îndreptate către inima, el încerca să li se alăture. Dar prin pronia lui Dumnezeu o furtună îl împiedica să îşi atingă scopul. Revenit la Muntele Athos şi arzând de dorinţa de a se consacra rugăciunii în linişte totală, nu se mai întoarse la Dionisiu ci se retrase într-o chilie în apropiere de Karyes, apoi la schitul Kapsala, dependinţă a mănăstirii Pantocratorului, într-o sihăstrie închinata Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi acoperi nevoile de zi cu zi. Cum aici putea să se dedice zi şi noapte, fără să se împrăştie, rugăciunii şi meditaţiei Sfinţilor Părinţi, el urca repede treptele Scării spirituale. La puţin timp, bătrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe care îl cunoscuse la Naxos, putu să se întoarcă la Athos şi veni să se instaleze în schit. Nicodim renunţa atunci de bună voie la singurătatea sa, pentru a profita de binefacerile ascultării, şi deveni discipolul acestuia. Numai ce terminaseră construcţia unei noi chilii şi, tulburaţi în liniştea lor, ei hotărâră să se retragă în insulă pustie şi arida Skyropoula, în faţă de Eubea (1782). Dar în faţă dificultăţilor pentru a-şi asigura cele necesare existenţei, Arsenie pleca în altă parte, lăsându-l singur pe Nicodim. Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos , Sfântul redacta capodopera sa : Manualul sfaturilor celor bune, despre păstrarea simţurilor şi a gândurilor, şi despre activitatea minţii. În vârsta de numai 32 de ani, fără cărţi şi fără note, neavând ca sursa de inspiraţie decât comoara impresionantei sale memorii şi neîncetatul sau dialog cu Dumnezeu, el expuse în această lucrare esenţa întregii doctrine
spirituale a Părinţilor, ilustrata cu un mare număr de citate, însoţite de referinţele lor exacte. În această lucrare el ne învaţă cum să eliberăm inteligenta, mintea („nous”) de lanţul care o leagă de plăcerile simţurilor, pentru a-i permite să se înalţe, prin rugăciunea interioară (sau „rugăciunea inimii”), la „plăcerile” spirituale ale contemplaţiei. În timpul acestui sejur în insulă pustie, Sfântul înfrunta violente atacuri ale demonilor, care încercau să îl alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea sa temătoare din tinereţe, când nu îndrăznea să doarmă cu uşa închisă, acum când spiritele întunericului veneau să şoptească la fereastra lui, el nu îşi ridică privirea din carte decât pentru a râde de încercările lor neputincioase. După un an petrecut la Skyropoula se întoarse la Athos, primi acolo Marea Schima călugăreasca şi obţinu chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Acceptă să primească un discipol, Ierotei , şi se consacra mai mult ca niciodată scrierii şi învăţării fraţilor care veneau să se instaleze în împrejurimi pentru a profita de ştiinţa lui.
Cu ocazia unui nou sejur în Sfântul Munte, Sfântul Macarie îi încredinţa editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simion Noul Teolog. În introducerea la această lucrare, care conţine învăţături atât de profunde despre contemplaţie, Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărţi nu sânt făcute doar pentru călugări ci şi pentru mireni, căci toţi creştinii au fost chemaţi să trăiască desăvârşirea Evangheliei. El redacta apoi Manualul Duhovnicului (Această traducere poartă numele de Denis de Zagora dar e foarte probabil că Sfântul Nicodim să o fi revizuit în profunzime. El mai compuse şi o admirabilă Liturghie spre cinstirea Sfântului Simion, a cărui prăznuire a instituit-o la 12 octombrie.) şi adună într-o culegere unică, după cele opt tonuri şi pentru fiecare zi a săptămânii, canoanele închinate Maicii Domnului cântate la sfârşitul Vecerniei sau la Pavecerniţa în Mănăstiri. În afara altor numeroase compoziţii liturgice, el publică atunci doua lucrări, adaptate după renumite cărţi spirituale occidentale : Războiul nevăzut de Lorenzo Scuppoli (1589) (sfântul Nicodim se folosise de o traducere manuscrita din italiană, care se găseşte şi astăzi la mănăstirea Patmos, şi care îi fusese împrumutata fără îndoiala de Sfântul Macarie din Corint) şi Exerciţii spirituale (considerată ca o adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie din Loyola, această lucrare este de fapt inspirată din Exerciţiile spirituale, precum şi din alte opere, ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti), care au cunoscut până în zilele noastre un succes nedezminţit. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost profund restructurate şi adaptate de Sfântul isihast, care introduse o învăţătură fără cusur despre căinţă, asceza şi Rugăciunea lui Iisus. Între tiimp, cartea despre deasă Împărtăşire suscitase reacţii puternice printre călugării care apărau obiceiul, contrar Sfintelor Canoane şi tradiţiilor apostolice, împărtăşirii de numai trei sau patru ori pe an. Acuzată de erezie novatoare, cartea fu condamnată de Patriarhul Procopie. Dar odată cu instalarea lui Neofit VII (1789), interdicţia fu suspendată şi Colivazii fura recunoscuţi drept adevăraţii apărători ai Tradiţiei. Calomnii vulgare şi ridicole continuară însă să circule în anumite medii manăstireşti împotriva Sfântului Nicodim, mergând până la a-l acuza de a ascunde Sfânta Împărtăşanie în culionul sau pentru a putea să se împărtăşească mergând. Dar Sfântul prefera să tacă, neaşteptând decât de la Dumnezeu încuviinţare şi plângea rugându-se pentru convertirea celor care să găseau în greşeală în privinţa pomenirii morţilor duminică.
Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune Sfântului Nicodiim să reia ca să traducă o culegere a Sfintelor Canoane pe care el o pregătise şi să o îmbogăţească în comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viaţă, se puse
pe lucru cu îndârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la timp această culegere absolut necesară pe care o numi „Cârma” (Pidalion). El lucra zi şi noapte timp de doi ani, compilând, corectând textele greşite sau contradictorii, punând în paralel Canoanele Sinoadelor, cele ale Părinţilor şi decretele legislaţiei bizantine dar mai ales îmbogăţind opera cu un număr impresionant de note care furnizează criteriile pe care le asigura aplicarea Canoanelor sale la viaţa Bisericii (Pedalionul rămâne cartea canonica ortodoxă cea mai întrebuinţata iar notele sale sunt adesea considerate ca având autoritate echivalenta celei a Canoanelor). După ce a fost terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea aştepta multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi fu transmisă Ieremonahului Teodoret, care să găsea în România, pentru a fi editata printr-o subscripţie a tuturor călugărilor atoniti. Dar acesta din urmă, adversar al Colivazilor şi al Împărtăşirii dese, introduse corecturi proprii în Pidalion, trădând astfel gândirea autorului şi tradiţia Bisericii. Când Sfântul lua cunoştinţă de carte, apărută la Leipzig în 1800, fu profund supărat şi strigă : „Ar fi făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spadă decât să adauge sau să suprime ceva în această carte!”.
Cam în aceeaşi periioada, i se aduse la cunoştinţa faptul că manuscrisul operelor complete al Sfântului Grigore Palama (cf. 14 noiembrie) ce fuseseră adunate cu mari dificultăţi şi adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului Atanasie din Păros (cf 24 iunie) şi a Mitropolitului Leon din Heliopolis, fusese reţinut la tipograful sau din Viena şi distrus de austriecii aflaţi în căutarea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de către Napoleon Bonaparte. Această veste se adauga supărării sale şi îl făcu să plângă amarnic, nu numai pentru timpul consumat în această lucrare de neînlocuit ci mai ales pentru pierdera unei asemenea comori.
După ce a rămas câtva timp, în compania lui Silvestru din Cezareea, în chilia Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir (cf. 8 iulie), Nicodim îşi reluă viaţa singuratică şi îşi continua lucrarea apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi greoi, se consideră cel mai lipsit de însemnătate dintre toţi. Nu gătea niciodată şi mânca orez fiert sau miere diluată în apă, însoţită de câteva măsline şi de fasole muiată. Când era chinuit de o foame puternică, se ducea la vecinii săi la masă ; dar cel mai adesea, antrenat în discuţii, uita să mănânce. Nu era cunoscut să aibă alte activităţi în afară de rugăciune şi de studiu. La orice oră din zi sau din noapte, putea fi găsit fie aplecat asupra unei cărţi fie asupra mesei sale de lucru, fie cu bărbia înclinată spre partea superioară a trupului, pentru a face să coboare mintea sa în cele mai profunde părţi ale inimii şi să cheme cu ardoare Sfânt Numele lui Iisus. Devenise cu totul „rugăciune” şi prin această uniune intimă cu Hristos harul divin lăsase în inima să toată comoara Bisericii. Când scria era atât de cufundat în ceea ce făcea încât într-o zi un călugăr venit să îl viziteze şi găsindu-l la lucru îi puse în gură o bucată de pâine proaspătă. Când trecu din nou seară pe la el, îl găsi pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de nimic.
El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum şi comentariul Epistolelor Catolice, compuse de asemenea un comentariu la cele nouă ode scripturale intitulat Gradina Harului şi traduse comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabinos. La fel ca şi în toate celelalte opere de artă ale sale, Sfântul Nicodim depăşea cu mult sarcina unui simplu traducător. Plecând de la un comentator tradiţional, el îl completă cu note din abundenţă, pline de mărturii ale celorlalţi Părinţi ai Bisericii despre nenumărate subiecte. Izvor nesecătuit, el edita şi o selecţie a vieţilor Sfinţilor din vechime (Neon Eklogion) şi Noul Martirologiu: culegere a
vieţilor noilor Martiri, destinată să întărească credinţa Creştinilor asupriţi sub jugul otoman şi datorită căreia mulţi din cei ce negau existenţa lui Dumnezeu s-au convertit şi s-au adăugat la glorioasă armata a Martirilor. Plin de grijă ca întotdeauna faţă de educaţia poporului lui Dumnezeu, el compuse de asemenea un Manual al Bunelor Deprinderi creştine (Hristoteia), admirabil rezumat al învăţămintelor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Zilnic, toţi cei care fuseseră răniţi de păcat sau de apostazie (lepădarea de credinţă), neglijând să ceară ajutor de la Episcopi şi duhovnici, alergau spre ascetul din Kapsale pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletului lor. Şi nu numai călugări ci şi mireni veniţi de departe, astfel încât Sfântul se plângea că nu putea să se mai dedice rugăciunii aşa cum şi-o dorea şi ar fi vrut să plece din nou într-un loc pustiu şi necunoscut. Dar boala îl împiedica de la aceasta. În vârsta de numai 57 de ani, dar epuizat de asceză şi lucrările de editare, care ar putea umple o bibliotecă întreaga, el fu slăbit într-atât încât nici o sporire a hranei nu putea să îl vindece. Îşi părăsi atunci sihăstria de la Kapsala pentru a trăi o vreme în chilia prietenilor săi Skurtei la Karyes (acolo sunt păstrate Moaştele sale, în biserica recent ridicată în cinstea să) apoi la unul din vecinii lor, călugăr iconograf. Atunci a redactat el, cu preţul a doi ani de muncă, Sinaxarul. Această traducere a Sinaxarului de la Constantinopol, profund revizuita pe baza manuscriselor sale, are şi astăzi autoritate în Biserica greacă şi a folosit drept suport prezentului Sinaxar.
Se întoarse apoi în chilia sa de la Kapsala, unde redacta bogatul său comentariu al canoanelor sărbătorilor (Eortodromion) şi cel al xxx (Noua Scara) ce se cânta dimineaţa la Utrenie. Termină această ultimă lucrare în care se regăseşte întreaga să ştiinţa teologică şi seva sa spirituală, în timp ce era doborât de anemie, îşi pierduse dintii şi devenise aproape surd (1808).
Noi calomnii făcuseră că Atanasie din Păros şi alţi trei Colivazi să fie condamnaţi pe nedrept de către Patriarhul Grigore V. Sfântul Nicodim nu putu să îi apere dar se mulţumi să redacteze o Mărturie de credinţă. Starea sa de sănătate de altfel nu întârzie să să înrăutăţească. După ce a mai revăzut o dată comentariul său despre Anavathmoi, el spuse : „Doamne, scoate-mă de aici, m-am săturat de lumea aceasta!”. Din zi în zi hemiplegia i se întinse la toate membrele. El repetă cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-şi scuze de la fraţi că nu poate să o păstreze în secret. După ce s-a mărturisit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, el lua în mâinile sale Moaştele Sfânului Macarie din Corint şi Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu lacrimi, spuse : „Aţi plecat la ceruri şi vă odihniţi de virtuţile pe care le-aţi cultivat pe pământ, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele. De aceea, pe voi care sunteţi Părinţii mei, vă implor să mijlociţi pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de mine şi să mă facă demn de locul în care vă găsiţi voi”. În timpul nopţii strigă : „Mor, mor, aduceţi-mi Sfânta Împărtăşanie”. După ce s-a împărtăşit, îl cuprinse o asemenea pace şi, încrucişându-şi mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau dacă era la odihna : „L-am făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la odihnă ?”. Când se făcu ziuă, la 14 iulie 1809, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul din cei prezenţi strigă : „Era mai bine să fi murit azi o mie de Creştini decât Nicodim!”. Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica iar cărţile sale rămân o sursă inepuizabilă de învăţătură, de mângâiere şi de încurajare la plinătate a vieţii întru Hristos.