Să fim prieteni solidari, iubitori, curajoşi şi credincioşi, precum prietenii slăbănogului din Capernaum!

„Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Şi atunci ai intrat deja în Rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.” (Costion Nicolescu)

Cum ar fi omul fără prieteni, cum ar fi lumea fără prietenie?
Cum ar fi oare lumea aceasta fără prietenie, fără solidaritate, fără comuniune, fără rugăciune, fără credinţă, fără iubire, fără curaj, fără nădejde, fără Hristos? Ar fi o lume săracă, ar fi o lume fără lumină, o lume de gheaţă, o lume fără speranţă, o lume egoistă, o lume debusolată, o lume fără bucurie, o lume amorţiţă şi orbită spiritual, o lume a păcatului ce o îndepărtează de Hristos, o lume iad.
Există oare cineva în lumea aceasta care să nu aibă măcar un prieten bun, un prieten sincer şi devotat, perechea sufletului său? Cine nu are măcar un prieten cu al cărui suflet, sufletul său dansează pe un minunat cântec de iubire, solidaritate, comuniune şi rugăciune? Există oare cineva care nu a fost purtat pe „targa rugăciunii” de măcar un prieten cu care împarte bucuriile, speranţele, succesele, visurile, durerile, necazurile, căderile, încercările vieţii?
M-aş întrista dacă aş şti că există în această lume un om atât de singur, fără măcar un prieten, în afară de Dumnezeu. M-aş întrista fiindcă aş şti că acesta e lipsit de bucuria ce îţi dă aripi atunci când te simţi iubit necondiţionat, chiar dacă nu meriţi acest lucru. M-aş întrista fiindcă aş şti că este lipsit de un umăr pe care ar putea pune capul când este obosit, de un umăr pe care ar putea plânge când se simte doborât de greutăţile vieţii. M-aş întrista fiindcă aş şti că nu ar avea cine să îl poarte pe „targa rugăciunii” pentru a-l lăsa la picioarele Mântuitorului, Care l-ar îmbrăca în mantia iubirii, iertării, milostivirii, vindecării trupeşti şi sufleteşti. M-aş întrista fiindcă aş şti că nu ar avea cine să îi zâmbească cu un surâs sincer şi curat, nu ar avea cine să îl îmbrăţişeze strâns, strâns şi cald, nu ar avea cine să îi dea un sfat, atunci când nu ştie pe ce drum să o apuce la o răscruce din viaţa sa. M-aş întrista fiindcă aş şti că nu ar cunoaşte ce înseamnă o critică constructivă, o critică care îndreaptă şi nu răneşte. M-aş întrista fiindcă nu ar şti ce înseamnă dorul de o persoană dragă inimii, de care eşti despărţit uneori pe cărarea vieţii şi nu ar cunoaşte bucuria reîntâlnirii cu aceasta, bucurie care îţi încălzeşte inima şi o face să tresalte de emoţie şi fericire. M-aş întrista fiindcă aş şti că s-ar simţi de multe ori singur, trist, plictisit, fiindcă nu ar avea cu cine împărtăşi secretele, visurile, bucuriile, succesele, sau tristeţea, deznădejdea, necazurile, durerea, boala. M-aş întrista fiindcă nu ar avea cu cine vorbi despre Mântuitorul Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinţi, prietenii noştri şi ai lui Dumnezeu, despre îngerii cu aripi de lumină şi iubire. Nu ar avea cu cine se plimba prin natură, darul lui Dumnezeu pentru noi, nu ar avea cu cine privi răsăritul şi apusul de soare, stelele si luna, nu ar avea cu cine privi spre orizont, nu ar avea cu cine asculta un concert de păsărele. Nu ar avea cui spune fratele sau sora mea întru Hristos. Nu ar avea cine să îl ajute să îşi înmulţească talanţii primiţi în dar de la Bunul Dumnezeu. M-aş întrista fiindcă nu ar avea cine să îl ajute să-şi poarte pe umeri Crucea spirituală, când este doborât sub greutatea ei. Refuz să cred, însă, că poate fi un om lipsit de darurile şi frumuseţea prieteniei sincere şi curate, refuz să cred că există un om care să nu fie prietenul cuiva şi care să nu fie iubit necondiţionat, măcar de un semen.
Ca să ne bucurăm de darurile unei prietenii adevărate trebuie să fim şi noi prieteni autentici
„Dăruind primeşti”, spune o vorbă înţeleaptă din popor. Şi în relaţiile de prietenie e la fel. Dacă dăruieşti iubire, primeşti iubire, dacă dăruieşti bucurie, primeşti bucurie. Zâmbeşti, ţi se întoarce zâmbetul, îmbrăţişezi, eşti îmbrăţişat, te rogi pentru prietenul tău şi el va simţi aceasta, se va ruga şi el când vei avea nevoie să fii înălţat pe aripa rugăciunii spre Cer. Eşti solidar cu prietenul aflat în suferinţă şi el va fi solidar cu durerea ta. Eşti sincer, vei fi tratat cu sinceritate. Vei apăra pe cel oropsit şi nedreptăţit, vei fi şi tu apărat când cineva te va nedreptăţi. Vei dărui din timpul tău, ţi se va oferi timp. Vei mângâia, alina, îmbărbăta, vei fi mângâiat, alinat, îmbărbătat. Uneori mai sunt şi mici excepţii de la această regulă, dar de obicei, când dăruieşti, primeşti ceea ce ai oferit. Să fim prieteni buni ca să fim binecuvântaţi cu prieteni buni, pe care ne putem baza oricând avem nevoie de sprijinul şi ajutorul lor.
Să fim prieteni solidari, iubitori, curajoşi şi credincioşi, precum prietenii slăbănogului din Capernaum!
Prietenia oamenilor credincioşi şi iubitori este o binecuvântare, să ne dorim să fim, aşadar, binecuvântare! Prietenia autentică este comuniune duhovnicească, este împletirea sufletelor cu firele iubirii, cu firele rugăciunii, cu firele compasiunii, cu firele solidarităţii, cu firele credinţei, cu firele dăruirii şi slujirii.
Să fim şi noi purtători de targă, precum cei patru prieteni ai slăbănogului din Capernaum, să purtăm şi noi în braţele iubirii noastre, în braţele rugăciunii noastre, pe prietenii bolnavi trupeşte şi sufleteşte, să îi purtăm în braţe până la picioarele Mântuitorului şi să-L rugăm cu curaj şi cu credinţa care mută şi munţii din loc: Doamne, nu plec de la picioarele Tale până nu-i vindeci pe prietenii mei! Doamne, nu Te las până nu îi ridici pe aceştia din patul suferinţei, nu Te las până nu îi vindeci, ca un Doctor bun şi milostiv ce eşti! Nu Te las până nu îi vindeci de toată neputinţa, nu Te las până nu le ierţi toate păcatele, fiindcă numai aşa se pot apropia de Tine, numai aşa Te vor putea cunoaşte, numai aşa vor deveni prietenii Tăi, numai aşa vor şti ce înseamnă să trăieşti cu adevărat! Nu Te las până nu-i vindeci de toată boala fiindcă altfel vor crede că am fost o mincinoasă când le-am spus că Tu îi iubeşti, că nu poţi rămâne indiferent la suferinţa lor, că îi vei vindeca cu multă iubire şi milostivire! Doamne, pentru mine nu îţi cer nimic, îţi cer pentru fraţii mei vindecare, pentru fraţii pe care îi iubesc ca pe mine însămi! Doamne, nu Te las până nu îi vindeci, fiindcă altfel nu voi mai crede în puterea rugăciunii unora pentru alţii, fiindcă atunci nu voi mai crede în cuvintele Tale: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Noi venim la Tine cu sfântă îndrăzneală, fiindcă ne doare suferinţa fraţilor noştri, fiindcă numai Tu eşti singurul Vindecător, fiindcă numai Tu le poţi ierta păcatele ce le-au paralizat trupurile şi sufletele! Doamne, noi avem credinţa puternică, că îi vei izbăvi de toată boala şi vom stărui în rugăciunea noastră până vei face o minune cu sufletul lor, ca să se poată vindeca şi trupeşte! Doamne, noi am împlinit porunca iubirii pentru aproapele, împlineşte şi Tu ce le-ai zis ucenicilor Tăi: „Sâ presupunem câ cineva dintre voi, având un prieten, se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: prietene, împrumută-mi trei pâini, că a venit un prieten din cale şi nu am ce să-ipun înainte; iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: nu mă deranja, acum, uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine; nu pot să mă scol să-ţi dau! Zic vouă chiar dacă sculându-se nu i-ar da pentru că-i este prieten, pentru îndrazneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie” (Luca 11,5-8).
Doamne şi eu sunt păcătos/păcătoasă, nu sunt prietenul/prietena Ta, dar pentru îndrăzneala mea sfântă, dă-le prietenilor mei cât le trebuie!
Să ne dorim, aşadar, să fim prieteni cu o atât de mare şi puternică credinţă, cu un curajîn rugăciunea noastră stăruitoare pentru aproapele nostru, ce place Bunului Dumnezeu, ca să putem să înduplecăm pe Mântuitorul Hristos să vindece orice prieten al nostru, bolnav trupeşte şi sufleteşte, pentru iubirea noastră, pentru nădejdea noastră tare şi fierbinte în milostivirea nesfârşită a Lui, pentru convingerea noastră, că El este unicul Vindecător, că El este Dătătorul de viaţă, că El este Tămăduitorul inimilor şi al sufletelor tuturor credincioşilor.
Să ne rugăm cu inima plină de focul credinţei să fim prieteni autentici, ca să ne învrednicim de lucruri minunate, aşa cum s-au văzut în cetatea Capernaum, „cetatea mângâierii”, când slăbănogul adus la picioarele Mântuitorului pe targa purtată de cei patru prieteni solidari cu suferinţa lui a fost vindecat miraculos. Să ne rugăm neîncetat, crezând fără nicio îndoială şi ezitare în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Şi astfel va auzi Bunul Dumnezeu rugăciunile noastre şi ne va da nouă după mila şi iubirea Sa nemăsurată. Amin!

Cristina Toma