Sfânta Cruce – Altarul dragostei lui Dumnezeu

„Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău. Binecuvinteaz-o și
o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tău, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit”. (Părintele Constantin Galeriu)
Sfânta Cruce leagă cerul și pământul prin iubire nesfârșită si netrecătoare a lui Hristos pentru lume.
Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp „semnul lui Hristos“ și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură : „Semnul Fiului Omului“.
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” spune Mântuitorul însuși (Matei 24, 30).
Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, „semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Ieșire 4, 8-18), care e o preînchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tău – adică al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iezechiel 9, 4).
Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale/misiune de urmat.
a. Crucea ca obiect.
Toate locurile şi obiectele care au intrat în legătură cu viaţa pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Fiinţa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieţii şi activităţii Sale au dat naştere la biserici şi mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credinţă şi credincioşi de rând, au preţuit întotdeauna locurile şi obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit
de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Ţara Sfântă!). La sfinţirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălţat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 sept.).
Împărăteasa Elena era trecută la cele veşnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit şi ei bucuria vederii din ceruri a minunatei privelişti… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creştine şi casele credincioşilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor şi chiar purtată la gât de creştinii evlavioşi. În anumite ţări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forţată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înţeleasă în anumite locuri, dar în ţara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creştin să poarte o cruciuliţă la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru şi discret, nu ca pe o podoabă oarecare şi nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul „obiect” intră şi troiţele, de mare frumuseţe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curţile bisericilor şi ale oamenilor, în munţi şi pe dealuri etc. Trebuie cultivată şi această tradiţie, cu grija ca troiţele să fie confecţionate cu acelaşi bun gust ca şi celelalte cruci şi cruciuliţe.
b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii şi păgânii care intrau în creştinism prin Taina Botezului şi a Mirungerii erau însemnaţi/pecetluiţi cruciş pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul şi cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu şi Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim „În numele Tatălui” şi ne însemnăm la frunte; „şi al Fiului” şi ne însemnăm la piept;
„şi al Sfântului Duh”, însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; „Amin” – lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare şi când ne sculăm, înainte şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când suntem ispitiţi sau speriaţi de un duh rău etc. Pe scurt, „la fiecare pas şi la fiecare faptă” – cum spune Tertulian, un scriitor creştin din secolul al III-lea (De corona militis). Este „semnul prin care ne despărţim cei credincioşi de necredincioşi şi ne recunoaştem” (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocşii se închină de la dreapta la stânga şi catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiţii diferite, datorită schismei.
Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicaţii detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfinteicruci).
Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiţia noastră. Detaliile închinării au importanţa lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu
credinţă, nădejde, evlavie, smerenie etc.
c. Crucea – cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. „Crucea vieţii” nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi „misiunea vieţii personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.
Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau „uşa tainelor” – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului,
Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteşte: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…”. Înţelegem, astfel, că Mântuitorul Iisus Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.
Așadar, Sfânta Cruce înseamnă recunoştinţă faţă de Jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credinţă în puterea ei de mântuire şi prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creştină: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” (Înălţarea Sfintei Cruci, Laude).

Diac. Dimitriu Sîrghie Daniel-Parohia „Înălțarea Domnului”- Pașcani