26 octombrie, Sf. Dumitru, Sân-Medru, Ziua soroacelor, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Dacă Sf. Gheorghe reprezenta convenţional deschiderea pământului şi sosirea primăverii, Sf. Dumitru este asociat cu moartea naturii, cu sosirea iernii şi a frigului. Ca şi omologul său, este patronul păstorilor şi garantul soroacelor.

Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvoditorul de mir şi făcătorul de minuni. Sfântul marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de bun neam şi drept-credincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solonului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind lui. Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu ce începuse a lucra într-însul… Fiind întemniţat pentru mărturisirea lui Hristos, la douăzeci şi şase ale lunii octombrie au intrat ostaşii în temniţă şi, aflând pe sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pre el cu suliţele, şi întâia suliţă cu care l-au împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care au împuns şi pe Hristos pe cruce… (Vieţile sfinţilor, II, pp. 690, 693, 701).

Tradiţii: Sf. Dumitru este al patrulea sfânt făcut de Dumnezeu (Pamfile, 1997, p. 186). ♦ Sfântul Dumitru era un cioban ce-şi avea turma în mijlocul unui codru mare. El nu ştia că mai sunt oameni. Când se ruga lui Dumnezeu, se ducea la o cioată şi, sărind de trei ori peste dânsa, zicea: „Acestea sunt ale tale, Doamne” şi, mai sărind şi a patra oară, zicea: „Asta este a mea, Doamne”. Apoi se ducea după turmă. Într-o noapte a visat că mai sunt şi alţi oameni ca dânsul şi dimineaţa a pornit ca să vadă şi el pe ceilalţi oameni. Cum s-a întâmplat, era într-o sfântă duminică. El, mergând, dădea de-a dreptul: peste ape, peste râpe, fără să pice în fundul râpei şi fără măcar să se ude, când trecea peste ape. În sfârşit, a ajuns într-un sat. El, văzând că mai mulţi oameni se bagă într-o casă şi nu mai ies, a întrebat pe unul că ce casă-i aceea? Acela i-a răspuns că-i biserica. S-a dus şi el la biserică. Da el vedea la oameni un fel de gămuieţe (desagi) pe spate. Atunci şi-a umplut şi el un sac cu paie şi şi l-o pus în spate, pentru ca să fie şi el ca ceilalţi oameni. Ş-a intrat cu sacul în spate în biserică. Oamenii îi ziceau să lepede sacul, ş-apoi să intre în biserică; dar el îi întreba că ei de ce nu-i leapădă. Oamenii credeau că-i nebun. Ceea ce vedea ciobanul la oameni erau păcatele lor. El le vedea, dar oamenii nu, căci erau păcătoşi. Toţi oamenii şi toate femeile râdeau şi şopteau în biserică, afară de cioban, care şedea ca sfântul. Într-o strană şedea diavolul şi-i însemna pe toţi acei care râdeau şi şopteau în biserică. Da el, văzând că ciobanul nu face nimica şi n-are să-l poată însemna, o apucat cu dinţii de o piele de bivol şi, trăgând, odată scapă una… Nime n-o auzit şi nime n-o văzut: da ciobanul, văzând şi auzind, o râs. Atunci l-o însemnat şi pe dânsul diavolul, c-o râs în biserică. Când s-o întors înapoi şi trecea peste râpe, se cufunda până la genunchi, şi în apă intra până la glezne. El, văzând c-a greşit înaintea lui Dumnezeu, s-o hotărât să nu mai iasă la lume, că-i plină de păcate. După mai mulţi ani l-o găsit oamenii mort în stână, fără să fi putrezit. Apoi l-o îngropat şi în locul stânei s-o făcut o biserică; iar pe dânsul l-o cinstit ca pe sfânt, după cum este şi azi („Şezătoarea”, an V, nr. 8-10, 1899, pp. 148-149). ♦ Începerea iernii (Mangiuca, 1882, p. 29). ♦ Intră căldura în pământ şi gerilă începe a-şi arăta colţii (Ispirescu, f. 57). ♦ După cum Sf. Gheorghe are grijă ca la ziua lui să fie codrul înverzit, Sf. Dumitru are grijă să-l facă negru, adică să-l desfrunzească. Aceşti sfinţi şi-au hotărât aceasta între dânşii şi s-au învoit ca acel ce nu va urma întocmai să fie ucis de celălalt (Pamfile, 1997, p. 186). ♦ Începe „Vara Sâmedrului”, care ţine patru zile (Gherman-5, p. 141). 4 Bunu-i vinu, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa, este o vorbă şi-i cu drept spusă. Acu eu oi spune-o, n-oi spune-o, da părinţii ăştia din polojenia mea o spun în gura mare. Acu nu că erau beţivi – Doamne-fereşte – departe de mine de a zice aşa ceva despre sfinţiile lor, dar o săte îi omora, după cum înşişi ei se jăluiau. Nu se îmbătau doar aşa, de erau cum îi şăde omului mai bine, şi asta era rar de tot. Chiar ei ziceau:
– Bem şi noi azi ce mai bem, şi mâne, şi pe urmă, ehehei, tocmai poimâne dacă om mai cinsti.
Şi doar cum aflase Vlădica de năravul sfinţiilor lor şi-şi pusese în gând să se lese de băutură, numai dacă s-o lăsa ea de dânşii, da unde era chip, pesemne nu vrea să se lase băutura de ei cu nici un preţ. Ră boală! Merge azi, mâne, îi cheamă într-o bună ziuă Vlădica şi-i ia la dojană:
– Da şăde rău, bre, voi, preoţi, să vă îmbătaţi ca nişte netrebnici, vă faceţi de râsul lumii, gândiţi-vă că nu-i frumos, c-aveţi copii, că aşa, că una, alta, şi Vlădica îi cetea acolo, iar ei stăteau plouaţi.
– Dă, Prea Sfinte, am greşit, n-om mai face…
– Ştiţi una, părinţilor. Ia să cercaţi să vă lăsaţi de băutură. Faceţi şi voi o cercare. Să nu mai beţi nimic de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru. Aţi auzit? Să nu puneţi nimic în gură – să vedem, nu s-a putea să nu mă mai năcăjiţi? Vă prindeţi?
– Ne prindem, Prea Sfinţite, – ce era să zică ei?
– Aşa, bun. Şi, ca să fiu mai sigur, ia să şi juraţi. Îi pune şi jură preoţii noştri şi, după ce-i mai dojeni bietu Vlădică, le dădură drumul.
Da părinţii noştri, cum au ieşit de la Vlădică, se duc întins la biserica Sf. Gheorghe şi se închină, şi de acolo întins, fără să se abată nicăieri, până la biserica lui Sf. Dumitru, se închină acolo şi, când să iasă, amândoi bucuroşi c-or putut ţinea jurământul, nu ştiau încotro să apuce, că le venise parcă o sete…
– Nu bre, zise unul, ia să mai mergem noi oleacă şi de la Sf. Dumitru înainte. Mai bine să mai treacă mai mult de la noi decât să mai păţim cine ştie ce cu Vlădica. Şi mai merseră o bucată bună de drum, de la Sf. Dumitru înainte şi până ce nimeriseră într-o crâşmă, şi dă-i cu cinstea până ce-o pierdut ruşinea părinţii noştri!
Aude Vlădica, îi cheamă iar:
– Poi bine, ce-am vorbit noi, ce-aţi jurat, nemernicilor? Aşa vă ţineţi de cuvânt?
– S-avem iertare, Prea Sfinţite, că noi ne-am ţinut jurământul. N-am pus nimic în gură de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru.
– Ba încă, adăugă celalt, am mai mers şi de la Sf. Dumitru o bucată bună înainte, asta am mai lăsat să treacă de la noi…
– Bate-v-ar mama lui Dumnezeu, nepricopsiţilor, păi cum aţi înţeles voi?
Şi i-o lămurit bietul Vlădică, că, acu, în bunătatea lui, el se socotea vinovat că nu i-o lămurit bine, că el una le-o spus şi părinţii alta o înţeles.
Acu, de lămurit ştiu că i-o lămurit Vlădica pe părinţi, da nu ştiu dacă părinţii o ascultat pe Vlădica.
Eu unul mă tem că nu, că-i şi greu lucru („Ion Creangă”, an VII, nr. 7, 1914, pp. 219-220).

Obiceiuri: Sf. Dumitru este ziua soroacelor pentru slujbe şi felurite închirieri, încheiate cu şase luni în urmă, la Sângiorz. Învoielile noi aduc prilejuri de aldămaşuri şi de veselie (Pamfile, 1997, p. 187). ♦ Originea pastorală a obiceiului este dovedită atât de durata de şase luni a înţelegerilor, care se suprapune peste principalul sezon al crescătorilor de animale, văratul, deschis de Sângiorz şi închis la Sâmedru, cât şi de cunoscuta zicală: „La Sângiorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”, adică primăvara, când se formează turmele, se încaieră câinii, pentru că încă nu se cunosc; toamna, când se împart oile, se bat stăpânii, pentru că nu se respectă contractele încheiate la Sângiorz (Ghinoiu, 1999, p. 195).
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Se tunde coama cailor până la trei ani, ca să aibă păr frumos (Pop Reteganul-2, f. 157).
Apărător de rele şi durere: Cel ce va păzi cu sfinţenie această sărbătoare îi vor fi ferite vitele de stricăciunea lupilor sau oamenii vor fi feriţi de boli sau lovituri (Pamfile, 1997, p. 187). 4 De Sf. Dumitru nu se piaptănă, că-i primejdios de lupi (Gorovei, 1995, p. 194).

Despre muncile câmpului: Usturoiul, dacă nu-l sameni până la Sf. Dumitru, să nu-l mai sameni, că poţi să ai vreo pagubă; da de pui măcar câteva fire în pământ, poţi să sameni şi după Sf. Dumitru (Niculiţă-Voronca, I, p. 403). Usturoiul nu se pune după Sâmedru, ca nu cumva copiii să moară („Ion Creangă”, an II, nr. 6, 1909, p. 159).
Magie: La Sâmedru se fac oamenii morţi (în morminte) muroni, vârcolaci, strigoni etc. şi, ieşind pe pământ, nepăciuiesc pe cei vii (Mangiuca, 1882, p. 29).
Despre vreme: Cum e în ziua de Sâmedru, aşa va fi toată iarna (Gherman-4, p. 124). 4 Dacă la Sâmedru e vremea aspră, va fi iarna bună, iar alţii zic că de va fi la Sâmedru vremea bună, toamna va fi lungă şi frumoasă (Gherman-4, p. 124).
Oracular: Ciobanii care vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă îşi aştern dulama în mijlocul oilor şi se uită să vadă ce fel de oaie se va culca pe dânsa.
Dacă se va culca o oaie neagră, e semn că iarna va fi bună; dacă se va culca o oaie albă, iarna va fi aspră. De asemenea, dacă luna va fi plină şi cerul senin, iarna va fi bună; dacă, dimpotrivă, luna va fi plină şi cerul va fi acoperit de nori, dacă plouă sau dacă ninge, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele, iar gerul va fi straşnic (Pamfile, 1997, p. 187). ♦ Dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna se începe curând şi se gată iute, iar dacă e lună plină, iarna se începe curând şi se gată târziu, va fi iarnă grea. Dacă se gată luna la Sâmedru, şi iarna se gată iute şi va fi uşoară; de va fi însă lună plină, iarna va fi grea (Gherman-4, pp. 117-118). ♦ Ciobanii pândesc toată noaptea unde dorm oile şi, dacă dimineaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos (sud), iarna va fi grea; dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna va fi uşoară (Fochi, p. 242).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român