Dumitru Uţă- doctorul fără de arginţi

A fost unul dintre Sfinţii temniţelor româneşti, un adevărat doctor fără de arginţi, care a stat închis la Aiud 22 de ani; un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.
După ce l-a vindecat pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareş, de tifos, doctorul Uţă a devenit omul cel mai respectat din închisoare, chiar de către conducere. Avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi se întorcea de fiecare dată încărcat, cu sacii plini. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi funcţionarii îl chemau frecvent la ei acasă pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.
Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză. Veronica a fost atât de impresionată de acest om, încât l-a aşteptat douăzeci de ani să se elibereze. S-au căsătorit în 1967. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, doctorul Uţă nu se mai gândea la căsătorie. A făcut-o însă numai pentru a-i răsplăti Veronicăi aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum va spune ea singură mai târziu, un adevărat „părinte sufletesc”.
În închisoare doctorul Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uitând să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau… Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea sau vinerea.
La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare şi meritele medicale. Însă doctorul Uţă a răspuns: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”… Şi a rămas în închisoare.
Îşi fabricase tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care făcea intervenţii chirurgicale cu mult succes. S-au întâmplat cazuri cînd medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud să înveţe de la el practică medicală.
La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic într-un mic sat. Acolo îl găseai toată ziua la „spital”, pe care el singur îl dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit din toate satele din împrejurimi. Pentru munca lui nu primea nici o plată. Oamenii ar fi vrut mult să-i mulţumească, să-i arate recunoştinţa, numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic afară de fructe. Însă nici de acestea nu primea… În cele din urmă, sătenii au găsit totuşi o cale discretă de a-i dărui câte ceva: îi deşertau în grădină, pe neobservate, traiste pline cu fructe. Şi astfel, toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă.
Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase. S-a hotărât de sus ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă „aura”… Doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire şi competenţă, încât era numit de toţi „doctorul cel mare”. Aşa şi-a săvârşit „alergarea”, în smerenie, rugăciune şi slujirea oamenilor.
Prin pilda vieţii sale ne-a lăsat această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele totul, ca pentru Hristos.

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin