Cum să dobândim credinţa şi să ne izbăvim de puţina credinţă?

Toţi au credinţă. Unii cred că Dumnezeu există, alţii cred că El nu există. Pentru a fi izbăvit de necredinţă, înlăuntrul omului trebuie să înceapă o viaţă morală. Omul trebuie să se pocăiască, iar când se va pocăi şi sc va ruga, îl va simţi pe Domnul lângă el sau chiar în el. De atunci omul nu se va mai îndoi vreodată de existenţa lui Dumnezeu şi de faptul că El trăieşte înlăuntrul lui. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8) – ne spune însuşi Hristos.

Credinţa este un dar divin. Hristos spune: „Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl”. Omul trebuie să meargă singur în întâmpinarea lui Dumnezeu, să lase obiceiurile rele de dragul Domnului. Atunci Domnul va fi foarte aproape. Iar Domnul nu ne lasă niciodată, noi suntem cei care îl părăsim. Sufletul nostru nu se pocăieşte, e păcătos şi pătimaş, trăieşte în întuneric; de aceea, nu vede pe Dumnezeu şi nici nu-l simte. Sufletul trebuie mai întâi curăţit…

C e este mândria?

Atunci când era înger apropiat de Dumnezeu, diavolul vroia să fie egal cu El. Numai că el era creatură a Domnului. Mândrindu-se cu darurile de la Dumnezeu, şi-a însuşit meritul de a şti şi a putea totul. La fel şi omul de azi, care are talanţi de la Domnul, se poate mândri. Să presupunem că un om are darul cuvântării (oratoriei) sau pe cel al memorării, darul puterii fizice sau alte aptitudini şi şi le atribuie sieşi, se laudă cu ele, se mândreşte. Trebuie să ne lăudăm şi să ne mândrim cu Domnul,  pentru că El ne-a dat asemenea talanţi.

Odată am discutat cu un om despre mândrie şi i-am arătat un ceas marinăresc. Am unul mare şi greu. I-am spus: „Vezi, acest ceas nu exista, apoi meşterul 1-a făcut. Eu l-am fixat, am încordat arcul şi acum merge o săptămână. Ceasul se poate mândri: «Vezi ce mare şi puternic sunt şi cum arăt vremea cu exactitate?!» Dar eu îi pot răspunde că e nătâng, fiindcă, dacă nu-i încordezi arcul, nu va mai putea arăta vremea. Iar dacă meşterul nu l-ar fi făcut, nici măcar nu ar fi existat. Cu ce se poate lăuda atunci?” La fel şi Domnul: ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă, ne-a dat trup, suflet, puteri. Iar când ne atribuim exclusiv aceste puteri, atunci ne mândrim prosteşte.

Toate acestea nu sunt ale noastre, ci ale Domnului.   L-am văzut pe mitropolitul Antonie (pe când eram ipodiacon la mitropolitul Juvenalie). Acesta venise din Anglia. Înainte de sosirea sa, ne-am hotărât să-l felicităm de ziua numelui. Corul trebuia să cânte „Mulţi ani trăiască!”, iar poporul, odată cu corul. Mitropolitul Juvenalie l-a lăudat: „Înalt Preasfinţia Voastră, vă mulţumim din partea întregii adunări pentru că aţi venit aici să vă rugaţi împreună cu noi, că nu vă cruţaţi puerile. Sănătatea vă este şubredă şi totuşi ne-aţi vizitat. Faceţi multe pentru noi, ne spuneţi cuvinte de duh…”; după care a ridicat mâna şi corul a început să cânte „Mulţi ani trăiască!” Interesant a fost că pe faţa mitropolitului Antonie nu s-au văzut niciun fel de sentimente – el Îi atribuia laudele lui Dumnezeu. Toate mulţumirile I-au fost aduse Domnului, puse la picioarele Sale. Mitropolitul a răspuns apoi: „Când eram mic, vroiam să mor. Aici aţi cântat „Mulţi ani…”, ceea ce înseamnă că vă rugaţi Domnului să-mi dea puteri să-mi duc crucea grea mai departe” (era rănit şi avea şuruburi metalice în coloană). Iată cum trebuie să se poarte omul când este lăudat: să-I atribuie toate meritele Domnului. Iar atunci când este înjurat, trebuie să primească şi asta cu bucurie, ca pe ceva meritat, şi să se roage pentru cei care îl înjură; trebuie să păstreze aceasta numai pentru el, să nu dezvăluie cuiva că a fost înjurat. La vămile văzduhului, îngerii vor considera aceasta de nepreţuit.

Cum putem lupta cu mândria?

Trebuie să ştim că trupul ne-a fost dat de Dumnezeu. Suf letul, puterile şi celelalte tot de la El sunt. Noi nu avem nimic al nostru şi deci nu avem cu ce să ne mândrim. Când aveam 47 de ani mi-am zis: „Am trăit 47 de ani şi nu m-au durut dinţii”. În acea noapte nu am putut dormi din cauza durerii de dinţi. Abia am rezistat până dimineaţă. Aşa că nu ne utem baza pe noi. Dacă te întreabă cineva: „Ai dinţii sănătoşi?”, să răspunzi: „Domnul m-a păzit până acum”.

Un preot mi-a povestit odată: „am slujit 20 de ani. Altora li s-a întâmplat să verse din Potir în timpul slujbei. La mine totul a mers bine. Dar numai cum am gândit astfel, în aceeaşi zi, am vărsat Sângele lui Hristos pe antimis…”. Suntem apăraţi doar de harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne punem în locul acestuia niciodată. Dacă Domnul îţi dă energie pentru a dace fapte bune, nu îţi asuma tu meritul pentru asta! „Nu eu, ci Domnul!” – aşa spunea Sfântul Apostol Pavel. „M –am ostenit mai mult decât ei toţi (apostolii). Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (I Corinteni 15, 10). Domnul ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Un monah bine-cinstitor, pentru a fi smerit în duh, şi-a scris pe perete cuvinte care să-i amintească despre asta. Atunci când diavolul îl ispitea, spunându-i: „Eşti desăvârşit!”, el se uita pe perete şi citea:  „Dar oare ai dragoste desăvârşită pentru Dumnezeu şi aproapele?” şi atunci începea să se învinovăţească: „Toate astea sunt minciuni. Nu iubeşti din tot sufletul tău, din toată inima ta  şi din tot cugetul tău pe Dumnezeu, pe aproapele sau pe duşmani. Nu ai dragoste desăvârşită”. Îi veni apoi un alt gând şi atunci citi: „Ai rugăciunea inimii? Te poţi ruga oare neîncetat, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel?” Atunci îşi spuse din nou: „Mincinosule, nu ai rugăciunea inimii!” Aşa avea el răspuns pentru gândurile de mândrie venite de la diavol, smerindu-se prin întrebările de pe perete. Oamenii care i se asemănau lui ajungeau la smerenie.

În Lavra Pecerska din Kiev trăia un monah care avea ascultare la bucătărie. El spunea, smerindu-se: „Doamne, toţi se vor mântui, doar eu voi pieri”. Se uita la focul din cuptor şi zicea: „Doar sufletul meu va arde în foc” şi plângea. Sfintele lui moaşte sunt acum în peşterile mănăstirii.

Alt monah i-a poruncit ucenicului său să stingă focul dintr-un cuptor mare. Acela a intrat în cuptor şi a început să stingă focul cu mantia fără a se arde, datorită ascultării de care dăduse dovadă.

Au mai fost altădată nişte oameni smeriţi pe care monahii i-au trimis să înoate într-un râu unde erau foarte mulţi crocodili. Ucenicii se închinau şi săreau în apă. Se aşezau pe crocodili şi înotau. Crocodilii nu se atingeau de ei, fiindcă făceau ascultare.

Odată s-a întâmplat ca un monah să-i dea ucenicului său un băţ uscat de viţă-de-vie şi să îi poruncească să îl înfigă în nisip la o distanţă de 5 kilometri şi să îl ude în fiecare zi până când va face roadă, după care să i-1 aducă înapoi. Ucenicul îl udă zile la rând şi, pentru că făcea ascultare, băţul înflori şi dădu roade…

Altădată doi ucenici au primit ascultare să sădească varză. Unuia dintre ei i s-a spus să o sădească în mod obişnuit, iar celuilalt cu capul în jos. Închipuiţi-vă că acum i s-ar da cuiva o astfel de ascultare. El ar spune: „Monahul a înnebunit de-a binelea. Ce e cu pretenţia asta, cum să o sădesc cu rădăcina în sus?” Dar ucenicii nu judecau aşa, pentru că mântuirea începe cu ascultarea. „Binecuvântaţi!” – spuneau ei, doar atât. Pentru ascultarea lor creşteau în virtute. Astfel de oameni atingeau repede desăvârşirea, deveneau sfinţi şi primeau fericirea veşnică în ceruri.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi