23 decembrie – Preziua Ajunului, Sfinţii 10 Mucenici din Creta; Cuv. Pavel; Sf. Naum

Preziua Ajunului, sau, mai bine spus, ajunul Ajunului, declanşează un ciclu de trei zile de sărbătoare (23-25 decembrie) de o deosebită importanţă pentru calendarul agricol. Primele două zile abundă în practici de propiţiere, prin care se încerca influenţarea recoltei viitoare (colindele piţărăilor, Semănatul, actele magice), la care se adaugă cele privitoare la sănătatea şi sporul casnicilor în anul ce vine. Având toate coordonatele unui An Nou (a cărui primă zi o constituia ziua de 25 decembrie), ajunurile sunt în acelaşi timp sărbători ale morţilor, care vin pe pământ în aşteptarea ofrandelor specifice.

Sfinţii 10 mucenici din Creta. Ţinând Decie sceptrul împărăţiei Romei, ighemonul a poruncit să caute în ostrovul Critului pe toţi cei ce cred în Hristos. Deci se aducea la dânsul cei tari în credinţă, pre cari, după multe ispitiri şi munci, cu felurite morţi îi pierdea. Într-acea vreme zece bărbaţi prea aleşi au fost prinşi şi aduşi la muncitor, fiind conduşi de Teodul (Vieţile sfinţilor, IV, pp. 1137-1138).
Cuv. Pavel, arhiepiscopul Neocezareii. Cel între sfinţi părintele nostru Pavel era aşa de vestit pentru virtuţile sale, că vestea de el a ajuns şi la urechile lui Liciniu, care împărăţea în Nicomidia, care l-a supus la grele munci, apoi l-a surghiunit. A fost rechemat din surghiun de marele împărat Constantin (Mineiele, IV, p. 404).
Sf. Naum. Sfântul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Naum, făcătorul de minuni, luminătorul şi predicătorul Bulgariei (Mineiele, IV, p. 405).

Obiceiuri: După miezul nopţii se face Masa de Ajun, masă festivă pentru sufletele morţilor, încărcată cu alimente de post (grâu fiert, turtă, pâine, fasole scăzută, prune fierte), vin ş.a., pentru ospătarea spiritelor morţilor. După sfinţirea Mesei de Ajun, în dimineaţa zilei de 24 decembrie alimentele sunt împărţite membrilor familiei şi vecinilor (Ghinoiu, 1997, p. 118). 4 În seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până la ziuă, se obişnuieşte să meargă cetele de copii cu colinda, Moş-Ajunul, bună-dimineaţa la Moş-Ajun, Neaţaluş. Pleacă toţi, strigând pe la ferestrele locuitorilor: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!/ Ne daţi, ori nu ne daţi?”. Stăpânul casei le dă covrigi, mere, nuci sau colindeţe. În Transilvania, colindătorii (piţărăi) sunt consideraţi aducători de noroc şi de fericire. Cum intră în casă, e datină să scormonească focul în vatră cu beţele pe care le poartă în mâini (colindele). Toate darurile primite de colindători sunt păstrate şi mai apoi sunt date vacilor, spre a făta viţei mulţi – cât de mulţi sunt şi piţărăii. În unele părţi din Oltenia, copiii fac un steag dintr-o prăjină lungă, împestriţată la fum, în vârful căreia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc şi puţină tămâie. La fiecare casă urează:

– Bună dimineaţa la Moş-Ajun, Că-i într-un ceas bun!
În acest timp, unul din casă iese afară cu o farfurie pe care sunt boabe de grâu, fasole şi porumb, din care colindătorii, luând câte puţin, aruncă prin casă, zicând:
Grâul atât,
Spicul atât,
Pita cât masa,
Fuioarele
Cât răşchitoarele,
Mănuşele
Cât mătuşele!
Ce-i afară să izvorască,
Stăpânii să stăpânească
Sănătoşi
(Pamfile, 1997, pp. 271, 272).
În seara Moş Ajunului toţi copiii cer să li se facă opinci, să li se dea obiele şi alte haine noi. Îşi pregătesc fiecare ciomege de alun, pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum spre a ieşi pestriţe. Mama atunci începe a le povesti: „Vedeţi voi, mamă, în timpul acesta Iuda roade la furca pe care stă pământul, un an de zile aproape, încât e gata să se rupă şi pământul să cadă. Dar Maica Domnului la Crăciun îşi arată boatele (ciomegele) pestriţe şi la Paşti ouăle roşii şi Iuda, până a se uita la ele, uită furca şi stă din ros, iar Maica Domnului drege furca la loc şi aşa îl înşală” (…). Şi aşa gătiţi cu trăişti după gât, cu ciomege în mână, bine încălţaţi şi bine îmbrăcaţi, cum începe să se însereze pleacă cârduri, de se strâng la marginea satului, la o cârciumă sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stau până la miezul nopţii, când începe cântatul cocoşului. Aici adunaţi fac focuri, se încălzesc, alţii cântă cu fluiere, cu cimpoi ori cu vioara, alţii fac hore şi joacă, alţii spun basme şi alte poveşti, ca să le treacă mai iute vremea. Cum aud cântatul cocoşilor, cel mai în vârstă din colindători, care se numeşte vătaf, şi de care ascultă ca un şef toată ceata colindătorilor, dă ordin de se strâng toţi ciopor în curtea gazdei şi încep a cânta colindele obişnuite în localitate: „Buna dimineaţa la Moş Ajun” sau „Bun Ajunul lui Crăciun”. Gazda iese afară cu sacul plin cu colindeţi, mere, pere, nuci, după obiceiul locului, şi împarte colindătorilor. Vătafului îi dă totdeauna îndoit, ca să poarte grijă de ceată (…). Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu „colindelele” lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte până la ziuă. Apoi pleacă, lăsând paie, surcele etc. în casa omului, cărora le zice „pui”. Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentru darurile primite cu aceste cuvinte: „Noi ieşim şi Dumnezeu intră”. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului „în colindeţe” şi fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos. Copilul, când merge pentru întâiaşi dată în colindeţe, să păstreze de-o parte cel dintâi colindeţe ce a căpătat şi apoi să-l puie bine în ladă, mulţi ani, spre norocul lui. Colindeţele ce-l capătă întâi în fiecare an este cu noroc, de aceea îl păstrezi în casă peste tot anul. Când vrei să mergi la târg, ca să vinzi vreo vită, speli acest colindeţe cu apă neîncepută, şi apoi cu acea apă stropeşti vita ce vrei să vinzi, zicând aşa din gură: „Cum se strâng copiii la colindeţe, aşa să se strângă negustorii la vita mea”. Şi vita aceea se va vinde cu preţ şi fără de multă zăbavă. Nucile ce se capătă întâi în colindeţe se păstrează peste tot anul. Când ţi se fură ceva, iei o oală nouă, bagi nucile acestea în ea, mai iei un ciob cu foc şi tămâie, mergi cu ele la locul unde fusese pus obiectul furat, tămâiezi locul şi zornăieşti nucile în oală, zicând aşa: „Cum zornăiesc nucile în oala mea şi cum fac gălăgie copiii la colindeţe, aşa să iasă vorbele pentru hoţul care mi-a furat cutare lucru”. Faci aşa în trei dimineţi pe nemâncate şi de-a rândul şi numaidecât se va dovedi hoţul (Teodor Bălăşel, „Şezătoarea”, an XXIV, nr. 3-4, 1916, pp. 43-47).
Bună dimineaţa! Daţi-ne colindeaţa. Bună dimineaţa La Moş Ajun! Daţi-ne un colac bun.
Bună dimineaţa La Moş Ajun! Ne dai,
Ori nu ne dai? Dă-mi un covrig, Că mor de frig; Dă-mi o nucă,
Că mă dau cu capul de ulucă; Dă-mi o pară,
Că mă dau cu capul de scară; Dă-mi un măr, Că mă trag de păr.
Bună dimineaţa La Moş Ajun! Bună dimineaţa La Moş Crăciun! Daţi-ne câte un covrig, Că tremurăm de frig; Daţi-ne câte o nucă, Că vă dăm de ulucă; Daţi-ne câte un măr, Că vă luăm de păr; Daţi-ne câte o pară, Că vă lovim de scară; Daţi-ne câte un şorici, Că nu plecăm de-aici;

Daţi-ne măcar parale, Că luăm uşa-n spinare. Ne daţi, ori nu ne daţi? Că de noi nu vă scăpaţi (Gheorgheasa, p. 13).
În seara de ajun flăcăii umblă cu brezaia. Brezaia este un fel de mască cu cap de animal şi mai ales de barză. Dintr-o scoarţă vărgată ori dintr-un macat de lână fac un fel de haină, pe care o ia pe el unul din flăcăi, iar în cap aşează masca. Unul din flăcăi cântă din fluier, iar brezaia clămpăneşte mereu cu fălcile („Ion Creangă”, an I, nr. 5, 1908, p. 146).

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Gospodarii, înainte de răsăritul soarelui, se scoală şi pun mâna pe toate lucrurile (instrumentele) din ogradă, ca să le fie drag să se folosească de ele la munca ţarinei. La fel fac şi femeile, ca să aibă spor peste an (Pamfile, 1997, p. 280). 4 În vasul cu apă, din care se toarnă apă pentru spălat, se pun nuci, ca să fie oamenii sănătoşi peste an. Alţi gospodari pun o potcoavă în cofa cu apă şi după ea beau apă şi adapă vitele, ca să fie sănătoşi şi tari ca fierul (Pamfile, 1997, p. 281).

Apărător de rele şi durere: Unele femei se scoală înainte de răsăritul soarelui şi aruncă spre răsărit mâncare păsărilor din curte, socotind că, făcând astfel, păsările nu vor mai strica semănăturile din grădină, la primăvară. Alte femei iau o poală de paie din stratul porcilor, cu ochii închişi, o duc în casă şi se aşează pe ea, ca să le stea peste vară cloştile la clocit (Pamfile, 1997, p. 280).

Oracular: Spre Ajunul Crăciunului e bine ca ţăranii să se gândească la păpuşoi, ca să-i viseze peste noapte. Cum îi vor visa, aşa vor fi păpuşoii peste an (Pamfile, 1997, p. 280). ♦ În seara din ajunul Crăciunului se face calendarul de pâine: se unge un cuţit mare cu suc de ceapă, se freacă cu ceapă, apoi întreg tăişul cuţitului se bagă într-o pâine şi îl laşi aşa cam trei-patru ceasuri, apoi se scoate şi se examinează ce culoare a căpătat. Dacă o faţă a cuţitului va fi mai mult roşie, atunci în vară va fi mult grâu şi peste tot spicoase; dacă va fi de culoare vânătă-negrie, va fi fân mult, iar dacă va fi albastră-gălbâie, va fi mălai (cucuruz) mult (Gherman-5, p. 141). ♦ În unele locuri calendarul de ceapă îl fac în seara din ajunul Crăciunului şi îl explică astfel: precum se arată în călindar, aşa vor fi zilele dintre Crăciun şi Bobotează, şi cum vor fi zilele acestea, aşa vor fi şi lunile anului (Gherman-5, p. 140). ♦ Pe lângă călindariul de ceapă, care proroceşte mersul vremii pe anul întreg, în unele ţinuturi fac şi un calendar special, pentru lunile de vară, ca să afle că oare va bate grindina sau nu. Anume, de se va preface în murătoare sarea din vreo coajă de ceapă în luna pe care o închipuieşte, de bună seamă va bate gheaţa (grindina; Gherman-5, p. 140).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român