Viaţa cuviosului părinte Nicolae, egumenul studiţilor – 4 februarie

Cuviosul părinte Nicolae s-a născut în ostrovul Cretului, în satul zis Chidonia. Părinţii săi fiind creştini, l au îndrumat de mic în învăţătura sfintei Scripturi, iar când copilul s-a mai ridicat, l-au trimis la Constantinopol la unchiul său, fericitul Teofan, care, mai pe urmă, l-a încredinţat cuviosului Teodor, egumenul Studiţilor. Fericitul Teodor a văzut mai dinainte cu duhul că acest copil avea să fie un vas de bună trebuinţă a lui Dumnezeu, şi-l îndruma necontenit spre acest sfârşit. Când a venit vremea, egumenul l-a tuns monah, iar mai pe urmă l-a silit să primească şi preoţia.
În una din zile, pe când fericitul Nicolae slujea Domnului în mănăstire, a venit la el un frate al său, Tit, şi cu amar i-a povestit că nişte sarazini cruzi şi prădalnici au venit şi au robit pe părinţii lor. Atunci Nicolae i-a zis:
— Aceasta-i voia lui Dumnezeu. Se cade să ne supunem ei. Lui trebuie să-i aruncăm grijile noastre, — ci mai degrabă să ne îngrijim de noi înşine, ca să nu fim robiţi de păcate.
Şi fratele Tit, mângâiat de aceste înţelepte vorbe, a căzut în umilinţă şi s-a făcut şi el monah.
În vremea aceea, împărăţia era sub puterea rău-credinciosului Leon Armeanul, care tulbura Biserica lui Christos cu eresul luptării împotriva sfintelor icoane.
Sfântul Teodor Studitul nevoind a fi de partea rătăcitului împărat, a fost surghiunit de el, dimpreună cu ucenicul său, fericitul Nicolae, în hotarele Apoloniadei, în cetatea zisă Mezopa.
Acolo, au stat închişi vreme de un an de zile, — dar nu degeaba, căci pe mulţi din cei ce se găseau în temniţă ei i-au îndemnat să nu primească eresul lui Leon. Aflând acesta de isprava celor întemniţaţi, a poruncit să fie scoşi de acolo şi surghiuniţi mai departe, tocmai în părţile răsăritului, la un loc zis Zorint, iar acolo puse să fie necontenit păziţi, ca să nu vorbească cu nimeni. Dar ei nu s-au lăsat nici aşa, ci prin scrisori îndemnau pe cei credincioşi, ca pnn nişte trâmbiţi cu mari glasuri, să nu se lase cuprinşi de eresul împotriva sfintelor icoane.
Când a auzit şi de acestea împăratul, a trimis la ei pe un ostaş crud care i-a bătut cu nemilostivire, sfărâmându-le trupurile sub lovituri. Pe urmă, i-a aruncat din nou în temniţă şi i-a supus chinului foamei şi setei.
Şi aşa, i-a asuprit vreme de trei ani, nedându-le decât la trei-patru zile puţină pâine şi apă.
Dar duhul lor era necontenit viu. Cu grele trude, au izbutit să trimită împăratului o scrisoare în care îl mustrau pentru răutatea lui, arătându-i şi rătăcirea în care se afla.
Citind această scrisoare, rău-credinciosul împărat Leon s-a umplut de mare mânie şi, răcnind ca o fiară, a trimis de îndată pe un călău ca să-i bată până la cea din urmă suflare. Ajungând la ei, i-a dezbrăcat Ia piele şi i-a bătut cu mare cruzime, umplându-i de răni. Pe urmă, i-a lăsat goi în frig.
Dar fericitul Nicolae răbda chinurile, mulţumind lui Dumnezeu. Străjerii cuprinşi de milă le-au adus untdelemn cu care să-şi ungă rănile.
Nouăzeci de zile au pătimit ei astfel, până ce crudul împărat a poruncit să-i ducă spre hotarele Smirnei.
Dar Dumnezeu auzind rugăciunile robilor săi, a trimis asupra lui Leon moarte năpraznică, fiind ucis în biserică de chiar ostaşii săi.
După Leon, a venit la tron Mihail, zis şi Valvos, care, cu toate că nu era drept credincios, n-a prigonit pe creştini.
Atunci fericitul Nicolae cu marele Teodor fiind liberaţi, s-au întors în Halchedon, la patriarhul Nichifor, care s-a bucurat nespus de mult de venirea lor şi-i cinstea ca pe nişte sfinţi mucenici, văzând rănile de pe trupurile lor.
După aceea, au purces la împăratul ca să-l sfătuiască să se lase de rătăcirea prigonirii sfintelor icoane, dar n-au izbutit, fiind împietrită inima lui.
Ajungând în ostrovul Acriton, marele Teodor s-a mutat către Dumnezeu, iar fericitul Nicolae a rămas să poarte mai departe nevoinţa monahicească întru izbăvirea dreptei credinţe.
Iar când a venit la tron drept credincioasa împărăteasa Teodora, cu nevârstnicul ei fiu Mihail, pacea s-a aşezat din nou în Biserica lui Christos, patriarh în Constantinopole fiind sfântul Metodic .
În vremea aceea, fericitul Nicolae a venit în mănăstirea Studiţilor, unde a fost ales egumen.
Dar n-a trecut mult şi iar s-a făcut tulburare în Biserică, întru aceea că ajungând vârstnic, Mihail a izgonit din palatul împărătesc pe mama sa Teodora, silind-o să se tundă în una din mănăstirile de fecioare.
Văzând aceste neorânduieli, fericitul Nicolae şi-a lăsat mănăstirea şi luând şi pe fratele său, Tit, au mers într-un sat mănăstiresc, zis Prenet, unde vieţuia în linişte, nevrând nici să audă de fărădelegile împăratului.
Dar într-o zi, împăratul plutind cu corabia prin părţile acelea şi ştiind că fericitul Nicolae se bucură de slăvire pentru viaţa curată ce ducea, a venit şi l-a văzut, vrând cu înşelăciune să-l facă părtaş nelegiuirii sale. Dar fericitul Nicolae nu numai că n-a lăudat asemenea fapte rele, dar chiar i-a prorocit împăratului că de nu se va pocăi, va pieri de moarte rea.
Atunci, cuprins de mânie, împăratul a poruncit să fie izgonit din locurile acelea, luându-i şi egumenia Studiţilor.
Şi aşa, fericitul Nicolae chinuindu-şi bătrâneţile, umbla din loc în loc. Pe urmă, a fost prins şi băgat din nou în temniţă.
Împlinindu-se prorocia cuviosului Nicolae şi împăratul pierind de moarte rea, a venit la tron drept credinciosul Împărat Vasile, care l-a scos din temniţă şi l-a silit să fie din nou întâiul stătător al mănăstirii Studiţilor. Împăratul ades îl chema la sine şi-şi îndestula sufletul cu vorbele lui pline de credinţă şi de înţelepciune.
Dumnezeu i-a mai dat sfântului Nicolae şi darul tămăduirii bolilor.
Aşa, într-o vreme, Evdochia, credincioasa soţie a împăratului Vasile, a căzut într-o cumplită boală şi, necăpâtând niciun ajutor de la doftori, se deznădăjduise şi îşi aştepta moartea. Împăratul, din pricina aceasta, se mâhnise foarte tare.
Adormind puţin, împărăteasa a văzut în vis pe un monah bătrân în mare slavă, zicându-i:
— Vei lua tămăduire şi vei fi sănătoasă. Nădăjduieşte în Dumnezeu.
Sculându-se din somn, a spus bărbatului vedenia şi l-a rugat să pună să caute, pe la toate mănăstirile Constantinopolului, pe monahii cei mai preţuiţi pentru evlavia lor.
Şi au venit o samă de monahi, printre care şi fericitul Nicolae, având faţă plină de lumină ca a lui Moise. Văzându-l împărăteasa, de îndată l-a asemănat cu cel din vis — şi a zis: „Acesta îmi va aduce tămăduirea!…” I s-a închinat, — şi de îndată, s-a făcut desăvârşit sănătoasă.
Şi tot aşa s-a petrecut însănătoşirea Elenei, femeia lui Manuil, mare dregător de la curtea împăratului.
Îmbolnăvindu-se apoi şi Manuil, acesta a chemat de asemenea la sine pe fericitul Nicolae şi i-a zis:
— Mai înainte de a mă sfârşi, rogu-te să mă îmbraci în chipul cel îngeresc al monahilor…
Iar Nicolae l-a liniştit, zicându-i:
— Dumnezeu te va tămădui degrabă, şi numai după aceea te voi tunde în chip monahicesc, ca să purcezi în lume să faci faptele cele plăcute lui Dumnezeu.
Şi aşa a fost. Manuil s-a făcut sănătos degrabă şi rostuindu-şi bine dregătoriile, a trecut la Domnul sfârşindu-se în pace, după ce fericitul Nicolae l-a tuns în monahism.
Alt dregător, cu numele Teofil Melisianu, era în mare necaz, dimpreună cu soţia sa, din pricină că toţi copiii ce li se năşteau mureau de mici. Căpătând încă un copil, şi tatăl având credinţa că rugăciunile cuviosului Nicolae îl vor scăpa de la moarte, l-au adus la el şi i-au cerut să se roage spre acest sfârşit. Atunci, fericitul Nicolae s-a rugat şi le-a zis: „Duhul Sfânt grăieşte că vie va fi fiica voastră şi va trăi cu sănătate, iar voi veţi vedea fiii ei”.
Copila s-a făcut sănătoasă, şi a fost aşa precum a prorocit fericitul Nicolae: la cuvenită vreme s-a însoţit cu bărbatul şi a avut copii.
Iar când sfântul s-a îmbolnăvit şi şi-a simţit sfârşitul aproape, a adunat în jurul său pe fraţi, şi cu duh de dragoste i-a întrebat:
-Ce lipsă aveţi voi şi care-i nevoia voastră?
Iar ei i-au răspuns:
– N-avem grâu, părinte, şi el le-a dat cuvânt:
– Dumnezeu, care a hrănit pe Israel în pustie, va avea grijă şi de voi. A treia zi după ducerea mea, veţi avea îndestulată lipsa voastră…
Pe urmă, a rânduit egumen pe Clement, după care s-a odihnit în Domnul, fiind îngropat cu cinste de fraţi.
Şi a treia zi, după cum le prorocise sfântul, iată ca a venit la mănăstire o corabie trimisă de împăratul Vasile, plină de grâu.
Clement a strigat atunci:
-Iată, părinţilor şi fraţilor, cuviosul Nicolae şi-a împlinit făgăduinţa, trimiţându-ne grâu din destul.
Se afla atunci în mănăstire un monah, Antonie, care avea o grea boală, cu vărsare de sânge de mulţi ani, care-l apropiase de moarte. Văzându-l sfârşit, Clement egumenul l-a trimis să se sfârşească în chiliuţa fericitului Nicolae.
Intrând în ea şi culcându-se, Antonie a văzut pe sfântul Nicolae, zicându-i:
-Nu te teme, vei fi sănătos.
Deşteptându-se din vis, a avut în faţa sa chiar arătarea sfântului, iar în chiliuţă plutea o mireasmă bună şi plăcută.
Şi, de îndată, s-a simţit cu totul sănătos, trăind astfel în bună sănătate, încă patruzeci de ani.
Aşa că, şi după strămutarea lui, sfântul Nicolae, prin rugăciunile sale a putut să izbăvească din boală pe un frate aflat în grea suferinţă.
Şaptezeci şi cinci de ani a trăit cuviosul Nicolae, nedepărtat câtuşi de puţin de învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, făptuind spre placul lui şi ajutând altora prin rugăciunile sale.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I