Pătimirea Sfintei muceniţe Agatia – 5 februarie

Pe timpul împărăţiei rău credinciosului Deciu şi pe când în Sicilia era dregător al său Chintian, s-a dat o poruncă păgânească peste tot, ca creştinii să fie ucişi.

În cetatea Panorumului se afla o fecioară mult frumoasă la trup şi la suflet, Agatia, fiică de oameni buni şi cu stare, care, auzind de-o asemenea poruncă, s-a aprins cu mare râvnă pentru Christos, căruia îi era mireasă prin curată feciorie. Nevoind să mai ţină în seamă nici averea, nici numele cel bun, nici bogăţia cea vremelnică şi nici vreo altă slavă a lumii acesteia, ea a început să se pregătească pentru dulcea pătimire a Mirelui său ceresc.

Mai marele Chintian, auzind de frumuseţea şi de averea ei, a fost cuprins de gândul necurat spre dânsa, şi aflând că e creştină, a pus să o cheme în faţa sa spre judecată.

Când au venit slujitorii aceluia s-o ridice de acasă, Agatia s-a tras mai întâi în odaia ei de fecioară şi, căzând în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului, s-a rugat în lacrimi aşa: „Doamne Iisuse Christoase, Tu cunoşti inima şi dragostea ce am către Tine. Fie-mi povăţuitor şi ajutor şi nu lăsa pe vrăjmaşul să-mi întineze trupul. Jertfă şi prinos îţi dau lacrimile mele, că Tu eşti Dumnezeu şi Ţie se cuvine toată slava acum şi pururi. Amin”.

Pe urmă a ieşit şi a mers dimpreună cu slujitorii dregătorului, având neclătinată vitejie în sufletul său.

Când a ajuns în cetatea Catana, dregătorul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, Afrodisia, care avea cinci fete tinere — şi cărora el le spusese să caute a o aduce pe Agatia să-şi schimbe gândurile de feciorie, îndemnând-o spre dragoste trupească şi spre jertfire la idoli. Dar cu nimic n-au putut să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii. Daruri scumpe, rochii frumoase, mâncăruri alese, danţuri, petreceri lumeşti, la toate Agatia nici nu voia să se uite, ci le spunea:

-Bine să ştiţi voi că mintea şi sufletul meu sunt întemeiate pe piatră şi nimic nu mă poate despărţi vreodată de dragostea lui Christos. Vorbele şi îndemnurile voastre spre cele ale lumii sunt ca vântul şi ca ploaia, care trec — şi nu pot face nimic aşezării mele.

Văzând acestea, Afrodisia a mers la Chintian şi i-a spus:

-Mai lesne e a înmuia piatra şi fierul, decât a înmuia sufletul acestei fecioare şi a o întoarce de la credinţa ei în Christos.

Mâniindu-se, Chintian a poruncit să fie adusă în faţa lui.

Plin de gânduri necurate, a întrebat-o:

-De ce neam eşti?

-Din neam bun şi cinstit.

-Atunci de ce porţi haină proastă?

-Pentru că sunt roabă a lui Christos!

-Cum mai zici atunci că eşti liberă şi de neam bun?

-Bunul meu neam şi libertatea mea sunt Domnul Christos şi slujirea Lui

-Au doară cei ce nu slujim lui Christos nu suntem liberi?

-Într-atâta robie aţi ajuns, încât nu numai robi păcatelor v-aţi dat, dar vă închinaţi şi cinstiţi piatra şi lemnul ca pe Dumnezeu.

-De ce te lepezi de zeii noştri?

-Pentru că sunt diavoli cu chip de aramă şi de marmoră.

-De nu te vei închina lor, te voi supune muncilor grele!…

-Nu mă tem de nimic, că de mă vei da fiarelor, ele se vor îmblânzi auzind de Christos, în foc de mă vei arunca, vor sări îngerii din ceruri şi-l vor stinge cu rouă, răni de-mi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, care nu mă va lăsa.

Lovind-o atunci peste obraz, Chintian a poruncit să fie aruncată în temniţă întunecoasă, iar sfânta mergea veselă şi cu faţa senină, încredinţându-se Domnului.

A doua zi au scos-o din nou la întrebări şi la cazne. Neputând căpăta nimic de la ea, Chintian a poruncit cu aspră mânie să fie dezgolită la piept, şi cu cleşte de fier să i-l rupă, ceea ce chinuitorii au şi făcut.

Dar muceniţa se ruga şi răbda în tăcere. Pe urmă, au aruncat-o din nou în temniţă.

La miezul nopţii s-a coborit din slavă la ea, însuşi Petru, apostolul, având chip bun şi cinstit. Înaintea lui mergea un tânâr frumos, purtând o făclie aprinsă.

Zis-a apostolul:

-Te-au bătut — şi ţi-au rupt pieptul cu cleştele, crezând că te pot birui —, dar tu i-ai biruit pe ei. Ci noi am venit să-ţi tămăduim rana…

Fecioara i-a răspuns:

– Tu eşti bărbat — şi eu sunt fecioară. Nu se cade să-mi golesc pieptul înaintea ta.

Bătrânul i-a spus:

-Dar cum te vei tămădui altfel?

-Eu am pe Domnul meu Iisus Christos, care tămăduieşte toate şi ridică pe cei căzuţi.

Apostolul, bucurându-se de-o credinţă atât de mare, i-a răspuns:

-Acela m-a trimis la tine, cinstită fecioară, că eu sunt apostolul Său. Fii, deci, chiar acum tămăduită. Şi s-a făcut nevăzut.

Atunci, sfânta muceniţă cunoscând pe cel ce i s-a arătat, a ridicat smerită mulţumire către Dumnezeu, iar când a privit la trupul său, a văzut că se tămăduise. Pe urmă, toată noaptea a stat asupra ei o lumină negrăită, ceea ce a înfricoşat pe străjeri şi i-a făcut să fugă, lăsând deschise uşile temniţei.

Cei care erau închişi acolo, au zis sfintei:

-Iată, porţile sunt deschise, ieşi şi fugi!… dar ea le-a răspuns:

-Nu vreau să duc în primejdie pe străjeri, ci ajutorul meu este Iisus Christos care m-a tămăduit şi cu El voi petrece până la sfârşit întru mărturisirea Lui.

Peste câteva zile, tiranul a adus-o iar la judecată, spunându-i:

-Până când te vei împotrivi poruncii împărăteşti nejertfind zeilor?

Sfânta a răspuns:

-Cuvintele tale sunt zadarnice — iar porunca împăratului tău e nedreaptă. Eu aduc laudă Celui care mi-a vindecat rănile.

Atunci tiranul a poruncit să-i dezgolească pieptul şi când l-a văzut întreg şi sănătos, cuprins de uimire, a întrebat-o:

-Cine te-a vindecat?

Cu îndrăznire, sfânta muceniţă i-a răspuns:

-Iisus Christos, Fiul Dumnezeului celui viu. Cuprins de furie oarbă, Chintian a poruncit călăilor să aştearnă pe pământ cioburi de sticlă, cuie arse în foc şi cărbuni aprinşi — şi pe ei să aşeze pe înfruntătoarea Agatia. Când au aşezat-o pe patul acesta de foc şi de durere, deodată s-a cutremurat întreaga cetate şi s-a crăpat pământul, înghiţind pe Vultia şi pe Teofil, prietenii lui Chintian, după sfaturile cărora el făcuse cruzimea aceasta.

Atunci poporul, cuprins de înfricoşare mare, a alergat în curtea lui Chintian şi au strigat cu putere către el să nu mai muncească pe nevinovata fecioară.

Chintian, de frica mulţimii şi de groaza semnului care se făcuse, a dat poruncă să înceteze cazna — trimiţând pe sfântă la temniţă din nou.

Acolo, sfânta Agatia, a căzut în genunchi şi, ridicând mâinile în sus, s-a rugat: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit să pătimesc pentru numele Tău cel Sfânt punând în locul firii vremelnice, răbdarea Ta. Rogu-te aşadar, în ceasul acesta, Doamne, să îngădui ca să las lumea aceasta şi să trec spre mila Ta cea bogată şi mare!”

Domnul a ascultat-o şi ea şi-a dat duhul în sfintele Lui mâini.

Aflând despre aceasta locuitorii cetăţii, au venit acolo şi, cu mare cinste, i-au luat trupul spre îngropare.

Pe când o însoţeau spre mormânt, s-a ivit în calea lor un tânăr foarte frumos, de nimeni ştiut, întovărăşit fiind de-un pâlc de tineri strălucit împodobiţi.

Petrecând până la groapă trupul sfântei, tânărul acela a pus în raclă o tăbliţă de piatră, pe care era scris aşa: „Laudă credinţei, cinste lui Dumnezeu şi oamenilor izbăvire”.

Şi de îndată s-au făcut nevăzuţi, iar poporul a cunoscut ca aceia fuseseră îngerii lui Dumnezeu.

Peste câtva timp Chintian a pierit de moarte năpraznică, sfâşiat fiind de armăsarii de la carul său şi căzând în apa unui râu, fără a mai fi găsit.

Iar slava sfântei Agatia, a început a se lăţi pretutindeni, pe mormântul ei înălţându-se o biserică.

Şi ori de câte ori muntele Etna, care se afla în preajmă, cerca să verse foc pustiitor peste aşezările oamenilor, ei luau din biserică haina ce fusese a sfintei şi, ridicând-o în dreptul balaurului de foc, îl opreau să vină asupra lor. Minunea aceasta văzând, ei dădeau laudă lui Dumnezeu — îi slăveau numele sfintei, care-i păzea atât de minunat.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I