Pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Haralambie, Episcopul cetăţii Magnesiei, şi a celor ce au pătimit cu dânsul (10 februarie) (După Sfîntul Simeon Metafrast)

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfântul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mântuirii şi le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrâneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut”.

Sfîntul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: „Jertfeşte zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfîntul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veşminte şi dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică”. Zicînd sfântul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâşnit din dinţi şi a zis către dânşii: „O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amândoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfântul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău”. Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgâni îi va pierde”.

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rânduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”.

Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s¬a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfîntul Botez, pe care l-a şi câştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: „O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie şi, punînd multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături”.

La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfântului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicând: „Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale”. Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mânia Hristos asupra ta!” Şi, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrâneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingându-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mâniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?” Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigând multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Ştii să înviezi morţii?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc
aici”.

Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum”. Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp şi schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pârliţi-i faţa”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?” Crisp zise cu mînie: „Diavole, mai înţelept eşti tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înţeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! cap rău, grăieşti împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc şi, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălţime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mâinile!”

Nişte hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins”. Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: „Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sunt asemenea ţie”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ţie să-mi spui tâlcul ei.

Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfânta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întâi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri”.

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite şi nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sunt nepricepute şi nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gât prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sârguieşti la rău, tot aşa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăşi Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfeşte zeilor, Galino!” Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voieşti, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor”. Deci vino şi tu, Haralambie, cu dânsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrând în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: „Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mântuitorii noştri, ca să nu se mânie şi să clatine cerul şi să răstoarne pământul”. Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?”. Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pămînt, s-a sfărâmat în trei bucăţi. Asemenea, apucând şi pe Apolon, i-a zis: „Şi tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf”.. Apoi a sfărâmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: „Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi”.

Slujitorii, cu sârguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrând în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: „Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi”. Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mânie, au spus iarăşi împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de faţă pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită”. Împăratul a zis: „Jertfeşte idolilor, sămânţă necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă şi îndată stâlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: „Ieşi de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat”.

A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânşii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul şi a crescut copac mare”. Şi, intrînd, găsiră pe sfânt şezând şi învăţând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertaţi-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne; cânta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis şi un alt psalm până în sfârşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfârşească nevoinţa, a zis: „Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta”. Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie”.

Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grâu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sunt trup şi sânge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei”.

Astfel rugându-se sfîntul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului şi, luându-l, l-a învelit în pânze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

„Vieţile Sfinţilor” apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie)