Cuviosul Părinte Auxentie – 14 februarie

Cuviosul părinte Axentie, fiul lui Ada Persul, a trăit în cetatea Constantinopolului pe vremea împăratului Teodosie cel tânăr, şi era un oştean iscusit în dumnezeiasca Scriptură, înţelept şi împodobit cu fapte bune
Cunoscind pe cuviosul Marcian şi pe Ioan monahul cel cu prea îmbunătăţită viaţă, trăitori pe lângă biserica sfântului Ioan înainte-mergătorul, a râvnit să trăiască întocmai ca dânşii. A lăsat aşadar deşertăciunea lumii, slava şi gâceava şi s-a făcut ostaş al împăratului ceresc Domnul Christos, luând chip monahicesc şi fiind rânduit mai întâi diacon, iar mai pe urmă preot.
Nu după multă vreme, cuviosul a părăsit cetatea cea plină de zgomotele deşarte ale lumii şi s-a tras spre Vitinia, dar nici acolo n-a stătut mult, ci, devreme a plecat spre un munte pustiu, chemat Oxia, nu departe de Halchidon. Stând pe stâncă, a adus laudă lui Dumnezeu, zicind. „Tu Doamne, m-ai sălăşluit mai osebit în nădejde ”
Şi a început a vieţui în acel munte, ducând trai de rugăciuni şi de postire. Dumnezcu l-a împodobit cu multe daruri.
Aşa, într-o zi, nişte păstori care-şi pierduseră turma, l-au întâlnit în sihăstria lui şi l-au rugat să le dea îndrumare să-şi afle turma. Ei s-a rugat şi pe urmă, călăuzit de duhul lui Dumnezeu, a luminat pe păstori arătându-le locul unde vor găsi turma. Şi ei mergând într-acolo, au găsit-o.
De-atunci numele cel bun al sfântului a mers peste tot locul, şi mulţi veneau la el spre îndrumare.
El mai căpătase şi darul tămăduirii.
Venind la el mai mulţi locuitori să-i mulţumească pentru binele ce le făcuse, i-au durat o chilie în vârful muntelui având o ferăstruie mică sus, la care sfântul se arăta când voia să sfătuiască sau să tămăduiască pe cei ce veneau la el.
Într-o zi, a fost adusă la el femeia unui dregător, care, din ce pricină nu se ştie, orbise. Femeia, rugându-l, i-a zis:
-Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu. Iar el a zis celor de faţă:
-Păcătos şi pătimaş sunt ca şi voi, dar dacă credeţi că cel ce a tămăduit pe orbul din naştere se va milostivi şi cu roaba lui, aceasta, — apoi toţi să ne rugăm cu putere întru acest sfârşit…
Şi toţi au căzut în rugăciune, după care sfântul a atins ochii oarbei şi a zis:
— Iisus Christos, lumina cea adevărată, te vindecă pe tine…
Şi de îndată femeia a văzut, iar cei de faţă au înălţat laudă lui Dumnezeu.
Apoi femeia a împărţit bogată milostenie la săracii ce se adunaseră acolo.
Stimul mai avea darul vederii înainte. Venind într-o zi la el doi oameni, unul credincios, celălalt făţarnic, şi sfântul, văzând în duhul lor, a stat de vorbă cu cel credincios, şi-a nesocotit pe cel făţarnic. Acesta, supărându-se, a plecat de la sfânt şi l-a defăimat la cei cu care se întâlnea în cale. Dar şi-a luat plata sa, căci mai înainte de a ajunge acasă,i-a ieşit înainte un copil care i-a spus că fiica lui a fost cuprinsă de-un diavol şi se munceşte rău. Cunoscându-şi păcatul şi având dreaptă şi zdrobitoare căinţă, omul a luat pe fiica sa şi a dus-o în faţa sfântului, rugându-l smerit s-o vindece pe ea, cum şi pe sine, de credinţa cea rea. Şi sfântul, prin rugăciuni, i-a tămăduit pe amândoi.
Altădată, au venit la el doi leproşi, cerându-i cu mare sfişiere să-i vindece. Sfântul i-a întrebat:
— Care sunt greşelile voastre întru care pătimiţi?, dar ei au tăcut.
Atunci sfântul le-a spus:
— Aceasta vă vine pentru că adesea v-aţi jurat şi v-aţi blestemat singuri, mâniind astfel pe Dumnezeu.
Leproşii s-au spăimântat când au văzut că sfântul le cunoaşte duhul şi, căzându-i în genunchi, se pocăiau.
Milostivindu-se de ei, cuviosul i-a uns cu untdelemn sfânt de la cap până la tălpi, zicând: „Nu eu păcătosul, ci Iisus Christos vă tămăduieşte…”
Îndată leproşii s-au curăţat, ntr-altă zi, a fost adus în faţa lui într-o căruţă un slăbănog. Părinţii lui, căzând în genunchi la sfântul, se jăluiau.
— Pentru mulţimea păcatelor noastre, fiul nostru a fost atins de slăbănogie.
Şi a zis sfântul şi acestora:
— Credeţi cu putere că poate fi tămăduit? Răspunseră ei:
— Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu… Sfântul a binecuvântat:
– Fie după credinţa voastră — după care a uns cu untdelemn sfinţit pe slăbănog.
Acela, de îndată s-a făcut sănătos.
Cuvântul nu ajunge a spune câte alte tămăduiri şi scoateri de draci a făcut sfântul Axentie, având de la Dumnezeu mare stăpânire asupra lor.
Fiind în acea vreme cel de-al patrulea sobor la Halchedon, Sfântul Axentie s-a nevoit cu mare rîvnă a lupta împotriva eresului lui Evtihie şi-al lui Nestorie. Pentru aceasta, credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult, iar sfinţii părinţi îl iubeau.
Pe urmă s-a întors iară în chilia sa, petrednd viaţa în rugăciuni şi tămăduind pe cei ce, cu credinţă, veneau la el.
În unul din ceasurile acelea, adunaţi fiind la el mai mulţi oameni, sfântul a deschis fereastra cea mică fără de veste şi-a strigat: „Bine este lăudat Domnul-Dumnezeu.”
Suspinând, şi-a plecat capul în pământ şi a grăit:
— Sfântul părinte Simeon stâlpnicul, temeiul şi întărirea adevărului, a răposat, iar curatul şi nevinovatul său duh nu s-a îngreţoşat a se închina mie, nevrednicul şi păcătosul.
Cei de faţă s-au spăimântat, iar mai pe urmă au însemnat ceasul în care cuviosul a rostit vorbele acestea. Şi după o vreme, a venit veste de la drept-credinciosul împărat Leon, cel ce-a urmat la tron după Marcian, că în udevăr în ceasul acela sfântul Simeon s-a dus la ceruri.
Îmbătrânind în cele plăcute Domnului, sfântul Axentie, după ce-a întemeiat mai multe mănăstiri, a plecat şi s-a aşezat cu pace în ceata sfinţilor lui Iisus Christos, pentru slava căruia trăise, tămăduise, scosese dracii, şi mucenicise în post şi rugăciuni.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I