Viaţa Cuviosului Părinte Dositei, cel ce a fost ucenic al Cuviosului Dorotei – 19 februarie

Pe când prea fericitul părinte Dorotei, cel cu aleasă viaţă monahicească, se nevoia în pustnicie, în viaţa cea deobşte a lui Serida, iată că într-o zi, l-a chemat la sine acesta şi i-a zis:
— Cuvioase Dorotei, au poposit la noi nişte oameni din palaturile împărăteşti şi au adus cu ei pe un tânăr, frumos la chip, îmbrăcat ostăşeşte, ce zice că vrea să rămână în mănăstire. Mă tem ca nu carecumva să fie vreun fecior de bun neam, care să fi furat ceva, sau să fi făcut alt rău, iar căutătura lui nu-mi pare a unuia care vrea să se facă monah… Rogu-te, aşadar, cuvioase, mergi la el şi cercetându-l, adu-mi răspuns…
Cuviosul Dorotei a luat deoparte pe acel tânăr şi a aflat despre el că-i rudă cu un mare dregător. Într-o zi, nişte prieteni ai tatălui său vorbeau despre sfânta cetate a Ierusalimului şi tânărului i s-a năzărit un dor să meargă şi el să vadă acele locuri. Tatăl său l-a încredinţat unui prieten ce călătorea într-acolo. Mergând pe la acele locuri sfinte, tânărul a rămas întru uimire, dar nu ştia de Dumnezeu. Într-o zi, stând în grădina Ghetsimani, a văzut stând lângă el o femeie cu chip cuvios şi cinstit, îmbrăcată în porfiră, şi-i arăta închipuirea înfricoşatei judecăţi de mai pe urmă. Şi tânărul a întrebat-o: „Stăpână, ce trebuie să facă cineva ca să se izbăvească de aceste munci?” Şi femeia i-a răspuns: „Să posteşti şi să te rogi”. Pe urmă s-a făcut nevăzută. Căutând-o, n-a mai găsit-o, căci femeia aceea nu era alta decât însăşi Prea Sfânta Fecioară,
Născătoarea de Dumnezeu. De-atunci tânărul aceia a rămas smerit, păzind poruncile date de femeia din grădina Ghetsimani. Cei din jurul său văzându-l astfel, l-au sfătuit să iasă din lume şi să se ducă la mănăstire, şi el le-a răspuns: „Duceţi-mă unde ştiţi, că eu nu ştiu unde să mă duc”. Şi atunci, doi prieteni l-au adus la mănăstirea unde era egumen Serida.
Aflând cuviosul Dorotei acestea de la tânăr, i-a mai întrebat:
— Şi ce vrei acum?, iar el i-a răspuns:
— Vreau să mă mântuiesc.
A mers atunci cuviosul la egumen şi i-a spus:
— Primeşte-l, că nu are nimic rău. Egumenul i-a răspuns:
— Ia-i la tine, cuvioase şi îndrumează-1 în cele monahiceşti, ca prin tine, Dumnezeu să-l mântuiască.
Şi Dorotei l-a luat şi l-a dus în bolniţă, unde cuviosul se îndeletnicea cu îngrijirea bolnavilor.
Pe tânăr îl chema Dositei, şi era liniştit şi blând la tot locul. A început aşadar să îngrijească şi el de cei bolnavi după cuviinţă. Iar de se întâmpla să-şi piardă uneori cumpătul şi să intre în mânie cu vreun bolnav, atât de rău îi părea, că se ascundea în chilia sa şi cu lacrimi amare ispăşea greşala. Aşa că acuma toţi ştiau că atunci când Dositei sta închis în chilie, el ispăşea vreun cuvânt aspru sau vreo purtare mânioasă cu vreunul din bolnavi. Ziceau: „Dositei a greşit din nou”. Fericitul Dorotei intra la el şi-l zărea stând jos şi plângând cu amărăciune. Dojenindu-i cu blândeţe, îi spunea:
— Oare nu ştii, fiule, că acel împotriva căruia te mânii e chiar Domnul Christos?, iar Dositei primea toate cu credinţă şi cu dragoste de la părintele său, şi se întorcea la lucrul său, întărit şi cu faţa bucuroasă.
Când avea nevoie de haine, Dositei şi le făcea singur, lucrându-le frumos. Dar, ca să-l pună la încercare, ava Dorotei îi spunea:
— Ţi-ai făcut haine?
— Da, părinte…
-Du-te şi le dă celui ce acum s-a sculat de pe boală, şi Dositei mergea, în supunere, şi i le dădea.
Şi aşa îi făcea şi cu alte haine, şi Dositei le dădea şi pe acelea. Şi niciodată nu se mâhnea şi nici nu cârtea.
Odată, economul mănăstirei a adus în bolniţă un cuţit foarte frumos şi Dositei luându-l, s-a dus şi l-a arătat lui uva Dorotei, zicându-i:
— Iată că ne-au adus şi nouă un lucru frumos! căci ştiut era că în bolniţă lui Dorotei se aflau numai lucruri vechi.
Văzând ava Dorotei că ucenicul său are patimă pentru acest lucru, i-a zis:
— Îţi este, oare, Dositei, să fii rob acestui cuţit, sau rob lui Dumnezeu?
Ruşinându-se, ucenicul a tăcut, iar ava Dorotei l-a îndatorat să nu pună mâna niciodată pe acel cuţit. Şi aşa a făcut, fără ca măcar să se mîhnească întru ceva în duhul său, sau să ridice pâră asupra cuiva.
Şi aşa, a stat el mulţi ani în acea mănăstire, ducând viaţă monahicească mult îmbunătăţită, şi păzind o ascultare desâvârşită.
Aşa, într-o zi, s-a dus la cuviosul Dorotei să-l întrebe un cuvânt din sfânta Scriptură. Cuviosul vrând să-i cerce ascultarea, şi să-i mărească smerenia, nu i-a dat răspuns, ci i-a zis:
— Mergi şi întreabă pe părintele egumen, dar pe sub ascuns a trimis răspuns egumenului aşa: „De va veni Dositei, să nu-i dai nici un răspuns, ci să-l dojeneşti.”
Dositei a mers la egumen şi l-a întrebat. Egumenul i-a răspuns:
— Au îndrăzneşti tu să întrebi de acestea, în loc să îngrijeşti de necurăţia ta? Şi l-a trimis de la el, dându-i şi două palme pe obraz.
Dositei s-a întors la ava Dorotei şi i-a zis:
— Iată, am aflat ce-am căutat. Şi deloc n-a cârtit ci pe toate le-a primit cu credinţă şi cu supunere.
Şi aşa, o mulţime mare de ascultări de acestea săvârşea cuviosul Dositei fără ca nimeni să le afle.
A fost însă că s-a îmbolnăvit greu, dar nici atunci n-a cârtit, ci pe toate le-a primit cu dragoste şi cu supunere. Aflând că pentru tămăduirea boalei sale este bună o mâncare cu ouă, a mers la ava Dorotei şi i-a zis:
— Părinte, am auzit de-un lucru care i-ar fi de folos împotriva bolii mele. Ţi-l spun, dar nu ţi-l cer, ca nu cumva să nu mi se tulbure gândul. L-aş fi primit de mi l-ai fi dat mai dinainte de la tine, ştiind că-mi face bine, — dar acum, câ ai ştiut şi nu mi l-ai dat, rogu-te să nu mi-l mai dai…
Şi ava Dorotei a inţeles înfruntarea din sufletul ucenicului său şi i-a dat. Ci Dositei voia ca în toate să se facă voia lui Dumnezeu, tăindu-şi-o cu tărie pe a sa.
De-a pururea, în gura lui se afla rugăciunea: „Doamne lisuse Christoase, Dumnezeul meu, miluieşte-mă!” sau: „Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă!”
Îmbolnăvindu-se greu şi căzând la pat, ava Dorotei l-a întrebat:
— Cum îţi este rugăciunea?
— Tot aşa, părinte, cu ajutorul rugăciunilor tale. Venind boala şi mai grea, ava Dorotei l-a întrebat din nou:
— Cum îţi este rugăciunea, Dositei?, şi el i-a răspuns:
— Iartă-mă, părinte, dar de-acum rugaţi-vă voi pentru mine…
Muncit greu de boală, Dositei a chemat la sine pe egumen şi i-a zis:
— Slobozeşte-mă părinte, că de-acum s-a isprăvit viaţa mea aici pe pământ.
Egumenul i-a zis:
— Rabdă, fiule, căci mila lui Dumnezeu este aproape. Peste câteva zile, boala cuprinzându-l cu totul, cuviosul Dositei a grăit egumentului:
— Stăpâne al meu, eu plec…
Egumentul a dat atunci cuvânt mare:
— Mergi în pace, du-te în faţa Sfintei Treimi şi te roagă pentru noi.
Şi sufletul lui s-a dus către Domnul.
Auzind cuvântul mare ca acel grăit de egumen, fraţii au rămas în mâhnire, uimindu-se şi zicând că pentru ce fapte i s-a cuvenit lui Dositei un asemenea cuvânt, căci ei nu ştiau cele săvârşite de cel plecat spre Domnul.
Ei nu ştiau de sfânta ascultare a lui Dositei, pe care el o ascundea nu numai în faptele ce le făcea, dar nemaiştiind-o nici el însuşi. El o săvârşea din credinţă, fără prihană şi din dragostea lui Dumnezeu.
Într-o zi a venit un stareţ sfânt în acea mănăstire şi vrând să vadă pe sfinţii părinţi cei mai dinainte adormiţi în acea viaţă de obşte, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere. Şi a văzut atunci pe acei sfinţi părinţi stând ca într-o ceată, iar la mijloc se afla un tânăr cu faţa îmbucurată. Şi după ce-a avut acea vedenie, sfântul stareţ a întrebat pe egumen cine e acel tânăr, dându-i înfăţişările. Şi toţi au înţeles că acolo este Dositei, cel ce prin înfrângerea voii lui, a avut acea sfântă ascultare, care l-a făcut prea plăcut lui Dumnezeu, şi pentru care a fost primit în ceata sfinţilor, unde se roagă pentru noi — preamărind Sfânta Treime, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I