Cuviosul Părinte Malh – 26 martie

În tinereţea sa, Malh a fost lucrător de pământ într-un sat aproape de Antiohia Siriei.
Părinţii lui voind, la vârsta cuvenită, să-l căsătorească, el le-a răspuns:
– Voiesc să fiu monah…
Tatăl, cu îngroziri, iar mama cu îmbunări îl sileau spre însurare, însă el a fugit pe ascuns şi a lăsat toate pentru Dumnezeu.
Ducându-se în pustie, a aflat, între Imo şi Viria, o mănăstire în care s-a făcut monah, ducând nevoinţele pustniceşti şi omorându-şi patimile trupeşti prin osteneli şi posturi.
După o vreme, aflând că tatăl său a murit şi că mama sa se află în lacrimi, a voit să plece spre ea s-o mângâie. Egumenul l-a oprit, spunându-i că acestea sunt ispite diavoleşti pentru un monah, dar Malh n-a voit să asculte şi a plecat.
Egumenul i-a spus la plecare:
– Fiule, te văd însemnat cu semnul Satanei… şi i-a părut rău de el.
Mergând pe un drum pe care ades năvăleau Saracinii, şi Malh fiind cu nişte călători, iată că în calea lor s-a arătat o mulţime de ismailiteni înfricoşaţi la chip, pe jumătate goi şi înarmaţi. Prinzându-i, i-au dus pe toţi în robie.

Căinţa lui Malh era târzie.
Împărţindu-şi robii, Malh dimpreună cu o femeie s-a cuvenit unui arab, care, punându-i pe-o cămilă, le-a poruncit să plece îndată.
Ajungând la casa arabului, Malh şi femeia s-au închinat stăpânei, după cum e obiceiul acolo. Ea a pus pe Malh să facă munci grele şi să umble cu oile în pustie. Mergând acolo, adesea el se gândea la neascultarea lui şi mereu se mâhnea. Dar mai pe urmă îşi aducea aminte de Iacov şi Moisi, care păşteau şi ei oile, şi asta îl mai scotea din mâhnirea lui. Stătea aşadar cu oile în pustie şi se ruga lui Dumnezeu.
Diavolul l-a aflat însă şi acolo.
Stăpânul, văzând că Malh e rob muncitor şi credincios, şi-a pus în gând să-l răsplătească şi i-a hărăzit lui de soţie pe roaba cu care venise pe cămilă.
Chemându-l aşadar, i-a zis aceasta, dar el n-a voit, spunând că nu se cade, el fiind creştin, iar ea având bărbat acolo de unde fusese adusă.
Mâniindu-se, arabul a scos sabia şi l-a ameninţat că-l omoară, iar mai pe urmă i-a silit să locuiască împreună într-o peşteră. Malh, supunându-se, a stătut cu ea acolo zicând:
– Până la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrâneţe să-mi pierd fecioria… Ce mi-au folosit toate de până acum dacă voi face asta? O, suflet al meu, întoarce sabia ta în tine!… şi se tânguia, cerând ajutorul lui Dumnezeu…
Atunci Malh a mai zis femeii:
– Rămâi cu bine, femeie, eu merg să mă arunc în prăpastia de-afară.
Femeia, care avea duh bun şi curat, i-a căzut în genunchi şi l-a rugat:
– Te rog, în numele Domnului Christos, să nu-ţi pierzi sufletul pentru sufletul meu… Ci, mai bine, frate duhovnicesc să-mi fii, cu părerea că-mi eşti bărbat… Să ne păstrăm amândoi curăţia trupului, iar stăpânii noştri să socotească, după înfăţişare, că suntem bărbat şi femeie…

Malh s-a spăimântat atunci, mirându-se de înţelepciunea femeii. Şi aroîndoi au întărit cuvânt ca să petreacă aroîndoi în curăţie.
Multe zile au petrecut ei astfel, fără gândul trupului, şi au fost foarte iubiţi de stăpânii lor. De multe ori, Malh pleca şi stătea câte o lună în pustie şi, nevăzând decât cerul şi pământul, a început în tăcere a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, pe când era în mănăstire cu fraţii şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Sfânta Scriptură şi care îl oprise să plece.
Astfel gândind, a văzut înaintea sa nişte furnici, tnişcându-se într-un loc strimt, unele duceau sarcini mai mari decât ele, altele trăgeau seminţe, unele scoteau pământul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele găteau hrană pentru iarnă, mărunţeau grăunţele în gură, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe morţii lor. Dar ceea ce era mai de mirare era că, atâta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără a se împiedica una pe alta, nici se împingeau, nici se strâmtorau, ci mai vârtos, dacă vedea pe vreuna ducând sarcina grea, îndată îi ajutau alteie.
Malh privind la ele şi-a adus aminte de vorbele lui Solomon, care zice: „Mergi la furnică, leneşule, şi râvneşte la lucrarea ei, pentru că ea îşi pregăteşte la vremea secerişului multă hrană…”
Şi Malh şi-a zis că întocmai ca furnicarul este şi mănăstirea, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său.
A început atunci a se întrista foarte tare, suspinând şi dorind să-şi vadă iar mănăstirea, vieţuind din nou în chilia sa.
Când s-a întors acasă, păruta lui nevastă, văzându-l asemenea de trist, l-a întrebat, iar el î-a răspuns că ar vrea să plece la mănăstirea de mai înainte. Femeia l-a îndemnat să fugă şi, luând-o şi pe ea, s-o lase la vreo mănăstire de femei.
Sfătuindu-se ei astfel, au început a se pregăti de fugă. Şi aşa, într-o noapte, luându-şi puţine lucruri de mâncare, au plecat, având nădejdea în Dumnezeu. Mergeau mai mult noaptea, de teama Saracinilor.
A treia zi, au văzut venind spre ei doi Saracini, care erau stăpânii lor. Rugându-se cu putere lui Dumnezeu să-i ajute, ei au văzut aproape o peşteră adâncă, în care s-au ascuns. Ajungându-i din urmă călăreţii, s-au dat jos de pe cai, iar unul din ei a intrat în peşteră ca să caute pe fugari. Atunci, un şarpe mare a ieşit din fundul peşterii şi s-a repezit spre Saracini. Ei s-au spăimântat şi au fugit. Şi aşa, apăraţi de-o fiară, trimisă de Dumnezeu la vremea potrivită, Malh şi femeia au scăpat de cei care voiau să-i ducă din nou în robie. Căzând în rugăciune, au adus slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Nesupăraţi, pe urmă, au mers prin pustie până ce au ajuns la oştile greceşti, care le-au îngăduit să-şi caute de drum, acolo unde le era dorinţa.
Deci, cuviosul Malh a dus pe fericita femeia aceea la o mănăstire, iar el s-a întors la al său lăcaş, unde trăise mai înainte. Părintele egumen murise. Şi a spus fraţilor săi toate cele întâmplate, după care a început viaţa cea deobşte, dorită atât de mult de el în vremea robiei la arab.
Vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale cu plăcere în Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsând după dânsul chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie cei ce aveau să vie că întreaga înţelepciune nici de robie, nici de pustietate, nici de boală nu se biruieşte. Pentru că acel ce se dă pe sine lui Christos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l însuşi Domnul Iisus Christos, căruia se cade slavă în veci. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. III