Viaţa Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (6 aprilie)

Ţara Frigiei şi satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria Sfântului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o biserică mare în numele Sfinţilor patruzeci de Mucenici şi a făcut acolo locaş de rugăciune pentru călugări, care petreceau viaţa îngerească în rânduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci şi cu lucrul să fie satul acela dumnezeiesc şi s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sârguinţa sfântului. Părinţii lui au fost Alexandru, ostaş şi Sinezia, fiica unui cinstit şi îmbunătăţit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei. Sinezia, când purta în pântece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind şi s-a înspăimântat, apoi gândea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovniceşti, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieşi din pântecele maicii sale, l-a sfinţit şi l-a însemnat să fie mare Arhiereu şi lumina lumii. Şi s-a botezat pruncul de moşul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, şi l-a dat la învăţătura cărţii, căci se arătau din copilăreasca lui vârstă semnele rânduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulţi învăţau la prezbiteriul acela, jucându-se şi scriindu-şi numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alţii cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc şi-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca şi cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu. Când era de doisprezece ani, a fost trimis de părinţi şi de moşul lui la Constantinopol pentru învăţătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înţelepciunea cea din afară, pe mulţi covârşindu-i, s-a convins că înţelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfântului Apostol Iacov; ci pământească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăţi pământeşti, slujind poftelor în simţirile trupeşti, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, şi urmând mândriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înţelepciunea cea de sus este curată mai întâi, după aceea paşnică, blândă, bineascultătoare, plină de milă şi de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei. Deci, înţelepciunea care se coboară de sus, căutând-o acest binecunoscător tânăr cu sârguinţă şi cu minte bărbătească, apoi aflând-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci, ajungând la vârsta şi la anii bărbatului desăvârşit la călugărie gândind în minte cu neschimbat scop, i s-a întîmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, puţină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rânduiala mona-hicească. Aceasta s-a întîmplat astfel: Mitropolitul cetăţii Amasia şi alţi oarecare din cei cinstiţi au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar şi fără de călugărie să primească episcopia cetăţii Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunându-se voii mitropolitului şi celorlalţi ca lui Dumnezeu, s-a dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la Constantinopol pentru oarecare trebuinţe bisericeşti şi luându-l l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul, căci fusese ridicată cândva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar când se tundea el, din întîmplare i-au căzut toţi perii în sfânta apă din cristelniţă şi grăiau cu mirare cei ce erau de faţă, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească naştere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie, primind într-însa perii lui. După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieţii sale. Şi acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rânduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat şi s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Sfântul Eutihie, având scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei şi s-a îmbrăcat în călugăreasca rânduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinţii bărbaţi Meletie, Uranie şi Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia şi în sfinţenia lor au odihnit întru Domnul, dând din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Şi se povesteşte de acel mare Selevchie, că în viaţa sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzând ţara aceea o foamete mare şi alergând la Sfântul Selevchie, pentru hrană, mulţime fără număr de săraci şi scăpătaţi, el şi-a deşertat toate hambarele. Împărţitorul de grâu nemaiavând ce să împartă la cei ce cereau şi nesuferind supărările de la dânşii, s-a dus la sfântul şi i-a dat cheile. Iar el luând cheile, le-a pus pe patul său şi toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mână.
A doua zi s-a găsit hambarul atât de plin de grâu, încât nici uşile nu erau cu putinţă a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cât le trebuia şi cât putea să ia şi, luându-se din grâu, nu se împuţina. Şi cîţi luau cu măsură şi cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare, (adică o sută de mii de măsuri) din grâul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulţise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfântul Selevchie. Iar mormântul Sfântului Uranie, care a împodobit odată scaunul în Iberia şi s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dând tămăduiri de toate neputinţele. De nişte bărbaţi ca aceştia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, şi-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei şi ales povăţuitor al călugărilor. În acea vreme împărăţea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemaţi arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Şi se întîmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală şi l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt şi avea pe el o biserică de rugăciune a Sfântului mucenic Talaleu. Deci, arătând degetul lui Dumnezeu înălţimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicând către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”. Deşteptându-se din somn, se minuna de vedenia aceea şi nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfinţitul patriarh Mina, fiind bătrân şi aproape de sfârşit, văzând pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dânsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dânsul şi i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhiceşti şi cu dragoste vorbea cu dânsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire şi despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întîmplare era în ceasul acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfântului despre dogmele credinţei şi n-au putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?” Adică grăiau că asupra acelora care după moarte au fost cunoscuţi ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfântul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade şi după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Şi a adus din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morţi, după mulţi ani le-a scos din morminte şi le-a ars cu foc. Deci, asemenea şi pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat şi de toţi cinstit şi lăudat. În acea vreme Sinodul încă neadunându-se, s-a îmbolnăvit preasfinţitul patriarh Mina, fiind plin de zile, şi s-a dus către Domnul. Mulţi din duhovniceasca rânduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri şi cu mijlociri. Împăratul, a cărui inimă era în mâinile lui Dumnezeu, gândea la Fericitul Eutihie şi a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfântului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare şi prealuminoasă şi într-însa era un pat aşternut cu podoabe de mare preţ. Şi şedea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care chemându-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperământul casei plin de zăpadă şi pe un prunc care stătea în zăpadă cu numele Soteric care era gata să alunece şi să cadă jos de pe acoperământ. Iar eu, apucându-l, l-am coborît de pe acoperământ, l-am izbăvit din zăpadă şi l-am salvat de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.
Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decât Sfânta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeştile lucruri în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperământ, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare şi cădere, având trebuinţă de grabnicul ajutor al bunului păstor. Şi împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale şi la tot clerul Bisericii celei mari, zicând cu jurământ: „Fiind eu în biserica Sfântului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat şi am văzut pe verhovnicul Apostol arătând cu mâna spre Eutihie, zicând către mine: „Acesta să se aşeze episcop la voi””. Aceasta auzind-o toţi, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!” Şi Sfântul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului după voirea şi descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieţii sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunându-se Sfinţii Părinţi în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfinţitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au întărit dreapta credinţă dând anatemei pe eretici şi a lor socotinţă rău credincioasă. Deci, îndreptând bine Sfântul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici şi slujitorii săi. Pentru că, după cîţiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de nişte eretici, fiind amăgit în taină de dânşii şi, sub chipul dreptei credinţe, a început a semăna eresul aftartodochiţilor, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicând că trupul lui Hristos, şi mai înainte de moarte şi de învierea Sa, a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneştilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dânsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toţi ca să creadă ca dânsul şi să mărturisească. Şi se împotrivea lui preasfinţitul Patriarh Eutihie, spunându-i că o învăţătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Şi dovedea din dumnezeieştile Scripturi şi din Sfinţii Părinţi, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, şi se afla sub pătimire. Pentru că, născându-se din Preacurata Fecioară, S-a înfăşat în scutece şi cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit şi în toată viaţa Sa de pe pământ avea trebuinţă de hrană şi de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios şi nesupus la patimi, piroane şi suliţă pentru noi? Numai prin aceasta cunoaştem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului şi în mormânt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învăţătura credincioasă a patriarhului, dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotinţă, dar nevrând patriarhul să încuviinţeze credinţa aceea a împăratului, s-a mâniat asupra lui foarte tare. Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amândouă părţile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici şi mai ales de eparhii Eterie şi Adeia, a strâns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gând cu ei, şi a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Şi, purtând clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat şi sfânt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă şi a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfânt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios şi clevetitor de oameni. Iar Sfântul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea Sfântului Apostol Timotei, a fost scos de mâinile ostaşilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergând cu arme şi cu săbii ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfântul şi singur l-a dezbrăcat de arhiereştile veşminte şi l-a trimis la izgonire în ţara Amasiei. Apoi nici el însuşi n-a scăpat de dumnezeiasca izbândire; căci la vreme, el împreună cu cel de un gând şi de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogăţii şi de viaţă. Deci, într-o zi amândoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă judecată au fost osîndiţi la moarte pentru răutăţile lor şi cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părţile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post şi rugăciuni şi făcea multe minuni, tămăduind neputinţele omeneşti cu darul lui Hristos, dintre care unele se pomenesc aici. Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Androghin, împreună cu soţia sa erau în mare mîhnire, că li se năşteau copiii morţi. Adică mai înainte de a ieşi din pântecele maicei, cel ce se năştea, murea. Deci, a alergat cu rugăminte şi cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecând Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, că doar şi-ar vedea viu rodul însoţirii lor. Iar el, ungându-i cu sfânt untdelemn de la făcătoarea de viaţă cruce şi de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pântece – căci femeia era îngreunată -, să-i puneţi numele Petru şi va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lângă dânsul – scriitorul vieţii acestuia -, a zis: „Dar de se va naşte parte femeiască, cum se va numi?”, iar sfântul, proorocind, grăia că parte bărbătească se va naşte şi Petru să se numească.
După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească şi l-a numit Petru, care a fost viu şi a crescut, şi a mai născut după aceea şi alt fiu, pe care, ducându-l în braţe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfântului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră”. Şi au ajuns acei prunci în vârstă bărbătească şi moştenitori ai părinţilor lor. Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut şi surd, cu numele Nunehie, iar sfântul, ungându-l cu sfânt untdelemn, i-a deschis auzul şi i-a dezlegat limba, făcându-l a auzi şi a vorbi. Un oarecare din clericii bisericeşti, cu numele Chiril, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut şi jumătate mort. Şi pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos şi grăitor. Iarăşi din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavând decât oase şi pielea, care nu putea să mănânce altceva decât sugea puţin de la pieptul maicei. Şi acela s-a tămăduit prin mâinile sfântului, fiind uns cu untdelemn sfânt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meşter din Amasia, căzând într-o boală năpraznică şi fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porţile morţii, prin rugăciunile Sfântului Eutihie, plăcutul lui Hristos şi cu ungerea sfântului untdelemn. O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuinţa sa, cu fiul său de şapte ani, împreună cu alţi oameni, dar, atingându-l vicleanul diavol, a rănit pe prunc la picioare şi se tăvălea pe pământ, neputând nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luându-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mâini în mănăstire la fericitul patriarh, rugându-se cu lacrimi, să se milostivească pentru dânsa şi să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obişnuita lui doctorie, prin rugăciune şi prin sfântul untdelemn l-a făcut sănătos, încât umbla bine ca şi mai înainte. Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfântul o fecioară tânără, care nu putea să se împărtăşească cu Tainele dumnezeieşti. Căci atunci când venea vremea Împărtăşirii, îndată năvălea asupra ei frică şi cutremur şi striga, întorcându-se şi fugind de sfintele Taine. Iar dacă cândva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcând pentru dânsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara, dobândind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtăşire, din mâinile arhiereului. Un tânăr care ştia bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetăţean al Amasiei, şi care, luând de pe pereţi zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de ruşine, şi când a început a o şterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mâna cu o boală cumplită, care se numeşte cancer. Şi mâna lui era o rană netămăduită, încât toţi cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tânărul fiind în durerea aceea şi în mîhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tânguire, cerând ajutor sănătăţii sale. Sfântul, făcând rugăciune către Dumnezeu pentru el şi ungându-i mâna cu untdelemn sfinţit, în trei zile l-a tămăduit desăvârşit şi l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mână tămăduită, tânărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ştergând asemănarea zeiţei celei fără de ruşine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfinţitul Patriarh Eutihie. Asemenea şi mâna altui tânăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfântul. Iarăşi, pe un îndrăcit l-au dus la sfântul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi i-a uns fruntea cu sfântul untdelemn, rănind puterea drăcească ca şi cu o suliţă de foc şi a început cu un glas înfricoşat a răcni, scrîşnind cu dinţii, încât se vedea că tânărul acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulţi. După aceea, înţepenind, zăcea la pământ ca un mort şi după puţin timp pătimea la fel de cumplit mai multe zile. Sfântul se minuna, pentru ce atât de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tânărul acela, şi a poruncit lui Eustatie, preotul său şi scriitorul vieţii acestuia, ca să întrebe pe acel tânăr, cine şi de unde este, ce fel îi este petrecerea şi faptele lui şi cum i s-a întîmplat îndrăcirea aceea”.
Deci, fiind întrebat tânărul de toate cele despre sine cu de-a-mănuntul, le-a mărturisit, zicând: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfântului Ioan din Acropoli, şi am lepădat de pe mine rânduiala monahicească şi m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeţi, iar voi, dacă puteţi ceva, ajuta-ţi-mă”. Aceasta auzind-o sfântul şi făcând pentru dânsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel tânăr să se întoarcă iarăşi în mănăstirea sa, la monahiceasca rânduială. După ce tânărul a făgăduit cu hotărîre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie. Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerând tămăduire, şi a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducându-se cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbândirea lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzându-şi vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, şi ducându-l alţii, a mers cu pocăinţă la acel făcător de minuni, mărturisindu-şi păcatul său şi căuta tămăduire de boala sufletească şi de cea trupească. Şi le-a câştigat pe amândouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, şi s-a dus întru ale sale, văzând cu ochii ca mai înainte. Apoi o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, pătimind de felurite boli, alergau la acest bun doctor şi toţi câştigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui. În timpul năvălirii perşilor, mulţi oameni din cetăţile de primprejur pustiite şi robite, adunându-se la Amasia, fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, iconomii au spus sfântului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci şi singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grâul şi făina s-au sfârşit. El intrând în hambar şi lipsa aceea cu totul văzând-o, s-a rugat lui Dumnezeu şi mângâind pe fraţi, zicea: „Nădăjduiţi şi credeţi spre Dumnezeu, că cele ce daţi celor ce au trebuinţă, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, aşa şi la noi acum nu vor lipsi cele de trebuinţă; ci vor mânca toţi, se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”. Şi a fost aşa după credinţa şi după cuvântul sfântului. Că pâinile, împărţindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuţinau, ci şi mai mult se înmulţeau. Şi cu cât mai mult se cheltuia mâncarea la cei ce veneau, cu atât mai mult toate se înmulţeau în hambar şi în cămară. Deci toţi străinii şi casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame. Încă şi de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întîmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat. Şi ducându-se la slujba împărătească undeva, pe acela luându-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă domnule Curopalate, deşi eu sunt păcătos, însă sunt rob şi preot al Dumnezeului meu, Care m-a înştiinţat că tu vei împărăţi după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletniceşti în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvârşirea voii Domnului degrabă”. Auzind aceasta, Iustin a mulţumit lui Dumnezeu şi cerea de la sfântul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă şi lui Tiberie comitul, care avea să împărăţească după Iustin, i-a făcut înştiinţare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dânsul pe când era în Asiria: „Acum ţi-a dat ţie Dumnezeu povăţuirea poporului şi fără zăbavă îţi va încredinţa şi ocârmuirile împărăţiei”. Acest lucru s-a împlinit îndată. Murind împăratul Iustinian şi venind la împărăţie nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului, sfârşindu-şi viaţa, preasfinţitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani şi opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întîmpinându-l toţi pe mare şi pe uscat şi strigând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” Şi şi-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmaşii lui cei mai sus amintiţi, eparhii Eterie şi Adeia, au fost pedepsiţi cu moartea.
Şi a petrecut celelalte zile ale vieţii sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învăţături şi cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce era, cu rugăciunea l-a potolit şi pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea şi el singur vrând să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească, la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos şi a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă după dânsul se va sfârşi, lucru care s-a şi împlinit. Că, îmbolnăvindu-se preasfinţitul Eutihie în săptămâna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot clerul său şi dându-le pace, binecuvântare şi cea din urmă sărutare, după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morţii celei vremelnice întru Domnul. Iar sfântul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată şi veşnică la sfinţii ierarhi. A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani şi şase luni, iar toţi anii de la naşterea sa au fost şaptezeci. Şi a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaştele sfinţilor apostoli Andrei, Timotei şi Luca. După mutarea preasfinţitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberie a trăit numai patru luni şi trei zile şi s-a săvârşit cu pace, după proorocia sfântului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin. Notă – Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian când era să moară, urmând marelui împărat Constantin – care fiind aproape de sfârşitul său, şi-a făcut testament, ca preasfinţitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; aşa a făcut şi Iustinian, poruncind cu aşezământ lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăţia după dânsul, ca pe preasfinţitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci este şi aceasta de crezut, că înaintea sfârşitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres şi s-a sfârşit în dreapta credinţă. De aceea cu cei dreptcredincioşi împăraţi pe acela îl pomeneşte Biserica şi întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe şi bune ale lui, pentru osârdia către Dumnezeu şi pentru pocăinţa lui.

Vieţile Sfinţilor, aprilie