Sfântul Mucenic Vadim din Persia (9 aprilie)

În vremea uciderii sfinţilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins şi Sfântul Vadim arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi, şi din porunca împăratului Savorie au fost închişi în temniţă. Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat şi, când a voit să se facă monah, toată bogăţia sa a împărţit-o săracilor. Apoi, zidindu-şi o mănăstire afară din cetate, vieţuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia cea sfântă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar şi de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu. Acest cuvios părinte, purtându-se cu înţelepciune dumnezeiască şi fiind desăvârşit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, şi a văzut faţa Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca nişte aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârşit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioşi s-au întărit în credinţă. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munţii aceia, care de la început au fost credincioşi, preot ales al lui Dumnezeu, povăţuind pe mulţi la calea mântuirii, care îşi pusese viteazul şi neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare rîvnă pentru Dumnezeul său. Şi atît de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme, încât chiar Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feţei lui, pentru că bogăţiile erau dispreţuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia şi blândeţile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul şi adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat şi de dânsul s-a bucurat, o întocmire şi o minte s-a sădit în el şi de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăţi erau într-însul; iar din roadele lui duhovniceşti toţi s-au săturat cu dulceaţă. Acesta a petrecut patru luni în temniţă, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăţie, pentru nădejdea şi adevărata credinţă, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetăţii, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creştin şi fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credinţă în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniţă. După aceea, slăbind prin împuţinarea sufletului şi înfricoşîndu-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârşit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viaţa aceasta de puţină vreme şi aşteptând deşarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viaţa cea dumnezeiască şi de cinstea cea veşnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a cîştigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puţină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veşnic şi ceresc. Şi a dat ştire despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.
Împăratul auzind, s-a bucurat foarte şi aducându-şi aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături şi să-l ducă din temniţă la palatul său. Şi a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături şi să ia el toate averile lui Vadim”. Şi i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărăteşti, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului.
Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan şi l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemişcată. Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Pînă într-atît a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci şi pe robul Lui voieşti a-l ucide? Vai ţie, tică-losule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoşatei judecăţi, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veşnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârşesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aş fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aş fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, ruşinându-se de cuvintele acelea şi neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-şi faţa ca piatra şi inima întărindu-şi ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigaşului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârşi tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Şi toţi necredincioşii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemişcat ca un stîlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigaşul acela îl batjocoreau ca pe un fricos şi ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigaşul acela şi-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăţi fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-şi ucigaş în a sa deznădejde. Sfântul Vadim s-a sfârşit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei şapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniţă, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârşitul aceluia s-au liberat cu pace şi li s-a poruncit să petreacă în a lor credinţă, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie