Pătimirea Sfântului Mucenic Artemon (13 aprilie)

În timpul împărăţiei lui Diocleţian a fost mare prigoană împotriva creştinilor; de vreme ce au fost trimişi muncitori prin toate cetăţile şi ţările stăpânirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor şi să silească pe creştini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască şi să-i ucidă. Deci, a mers în părţile Capadochiei un comit cu numele Patrichie, care săvârşea porunca împăratului. Dar mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflând că se apropia comitul, a luat pe Sfântul Artemon presbiterul şi pe oarecare din creştini şi s-a dus noaptea în capiştea Artemidei şi au sfărmat pe toţi idolii ce au fost acolo şi i-au ars cu foc. Apoi întorcându-se la biserica creştină, care era la cinci stadii de cetate, îşi săvârşeau obişnuitele rugăciuni şi-i întărea pe credincioşi, zicându-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrând să ucidă pe creştini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele şi nici un fel de moarte oricât de cumplită”. Iar după ce a intrat în cetate comitul Patrichie, a adus mai întâi o jertfă în capiştea lui Apolon şi a făcut în acea zi cercetare. Apoi îngrozirile împărăteşti le-a pus înainte şi s-au îndeletnicit cinci zile în cercetări şi în vânătoare. După aceea a intrat în capiştea Artemidei, vrând să săvârşească necurata jertfă şi negăsind pe idoli, întreba unde sunt. Iar oarecare din elini i-au spus că episcopul Sisinie cu preotul său Artemon şi cu alţi creştini au sfărîmat pe Artemida şi pe ceilalţi idoli ce au fost acolo. Deci, întrebînd comitul unde este episcopul şi creştinii, i-a răspuns că s-au adunat în biserica lor. Atunci comitul îndată încălecând pe cal, s-a dus cu ostaşi înarmaţi spre biserica creştină, ca să verse sângele celor credincioşi, iar pe Sisinie şi pe Artemon să-i taie bucăţi. După ce s-a apropiat el de biserică, când era ca de o stadie, deodată l-a cuprins nişte friguri mari, încât a căzut şi foc peste măsură l-a cuprins, încât pe năsălie l-au dus la o casă ce se afla acolo. După ce a înnoptat, ostaşii au stat cu lumânări pe lângă comi-tul cel bolnav, aşteptându-i moartea, iar comitul a zis către casnicii săi: „Creştinii m-au blestemat şi Dumnezeul lor mă munceşte”. Zis-au lui casnicii: „Puternicii zei şi luminata zeiţă Artemida, te vor face pe tine sănătos”. Bolind el greu şi simţind că moare, a zis către ostaşi: „Duceţi-vă în biserica creştină şi spuneţi episcopului Sisinie, că aşa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Deci, roagă-te către dânsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea şi-ţi voi face chipul tău din aur şi în mijlocul cetăţii îl voi pune”. Ducându-se ostaşii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Şi iarăşi a trimis comitul, zicând: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!” Deci, episcopul a făcut pentru dânsul rugăciune şi îndată comitul s-a sculat sănătos, neavând nicidecum boală trupească. După câteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii şi a întîmpinat pe Sfântul Artemon venind de la vânat. Pentru că, cu cuvântul lui Hristos, vâna fiare sălbatice şi îl urmau doi cerbi şi şase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi şi într-însa voia să aibă şi fiare sălbatice.

Deci, poruncind comitul să stea, a întrebat pe robul lui Dumnezeu Artemon, cum a vânat fiarele acelea. Iar el a răspuns: „Cu cuvântul Hristosului meu am vânat acestea!” Şi i-a zis comitul: „Bătrânule, mi se pare că eşti creştin”. Sfântul a răspuns: „Din tinereţe sunt creştin”. Atunci legându-l cu două lanţuri, l-a dat pe el la doi ostaşi, poruncind să-l ducă pe Artemon după dânsul, în cetatea Cezareei. Iar sfântul, fiind legat şi întorcându-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeţi la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus şi au stat lângă uşile ogrăzii bisericii şi episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?” Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luând glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit şi l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”. Episcopul s-a spăimântat de grăirea cerbului şi suspinând greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie şi i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunând, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit şi l-a dus în Cezareea legat. Şi m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului şi jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia câteva prescuri şi du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sunt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luând prescurile şi o slugă, rugându-se, s-a dus. Sosind în Cezareea, a aflat pe Sfântul Artemon şezând în temniţă şi închinându-se lui, a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel de sus şi păstor al oilor cuvântătoare, cum ne-ai lăsat şi ai căzut în mâinile tiranului, căci noi n-am ştiut? Ci una din fiarele sălbatice a vestit episcopului despre tine, vorbind omeneşte; de aceea m-a trimis episcopul aici, să văd dacă sunt adevărate cele grăite, pentru că greu se mîhneşte pentru tine”. Sfântul Artemon a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vesteşte stăpânului meu, sfântului episcop, că sunt prins la cazne pentru Hristos şi şed în temniţă. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos şi să mă învrednicesc a fi părtaş cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi şi-au dat sărutare unul altuia şi s-au despărţit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanţuri. Venind diaconul la episcop şi spunându-i cuvintele lui Artemon, episcopul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei şi pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăveşte şi pe robul tău Artemon de vrăjmaşul Patrichie şi fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia şi îl numără în ceata sfinţilor mucenici”. Într-una din zile comitul Patrichie, făcând cercetare în cetatea Cezareei, a poruncit să aducă înaintea sa pe Sfântul Artemon, presbiterul Laodichiei şi a zis către dânsul: „Bătrânule, spune-ne cum te numeşti!” El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu eşti cel care ai sfărîmat chipul cel cioplit al marii zeiţe?” Sfântul răspunse: „Eu sunt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrânule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruţat chipul acela şi cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blândă te-a lăsat să trăieşti încă”. Sfântul Artemon răspunse: „Şi pe tine te voi asupri, rugându-mă Dumnezeului meu, şi-ţi voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort şi mut cum n-aş fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numeşti Artemon, socoteam că eşti rob al zeiţei Artemida şi mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăieşti, pentru că eşti de un nume cu dânsa”. Sfântul răspunse: „Preanecuratule păgân, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voieşti să auzi de numele meu, înţelege că eu, fiind încă în pântecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinsteşte-ţi bătrâneţile, cruţă-ţi cărunteţile şi jertfeşte marelui Asclipios, zeul acestei cetăţi”. Sfântul răspunse: „Şaisprezece ani am fost citeţ, citind cărţile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci şi opt de ani am fost diacon, citind Sfânta Evanghelie şi treizeci şi trei de ani am împlinit în preoţie, învăţând pe oameni şi povăţuindu-i la calea mântuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi porunceşti să fiu asemenea ţie şi să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimţitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău şi să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă şi putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămâie cu rugăminte înaintea capiştei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau nişte balauri petrecători în capiştea lui Asclipios şi slujitorii le aduceau mâncăruri dulci odată pe an”. Sfântul zise: „Să mergem în capiştea lui Asclipios şi dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămâie!”

Mergând comitul şi poporul cu sfântul, apropiindu-se de capiştea aceea, balaurii şi mai ales necuratele duhuri dintr-înşii, nesuferind venirea mucenicului şi puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau şuierături înfricoşate în capişte şi tulburare, încât se clătina ca un copac de vânt, şi văzând aceea popoarele şi comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfânt: „Vezi cât de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dânsul fără tămâie?” Sfântul zise: „Porunceşte jertfitorului tău să-mi deschidă capiştea, căci eu voi intra”. Şi a poruncit comitul să deschidă capiştea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpânirii tale, nu pot deschide fără tămâie şi fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luând slujitorul tămâia, a adus-o după obiceiul său şi a deschis uşa cea încuiată, apoi a fugit îndată. Atunci comitul, stând departe, a zis către sfânt: „Bătrânule, dacă poţi să intri, intră”. Iar sfântul, apropiindu-se de uşă şi făcând semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală şi balaurii stăteau nemişcaţi. Sfântul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon şi ai ucis balaurul, tu şi acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceştia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfânt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze şi a ieşit cu dânşii afară. Iar poporul şi comitul, văzând cum ieşiseră balaurii din capiştea lui Asclipios, s-au spăimântat şi au început să fugă. Sfântul a strigat în urma lor: „De ce fugiţi? Nu vă temeţi! Staţi şi vedeţi cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceştia vor muri înaintea ochilor voştri!” Şi suflând asupra lor, îndată i-a lăsat morţi, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviţi ca de un tunet. Atunci Sfântul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiţi de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?” Iar comitul şi tot poporul s-au înspăimântat, văzând pe balauri ucişi fără fier, între care era unul foarte mare, având cinci coţi grosime, iar în lungime douăzeci şi cinci de coţi. Văzând aceasta Vitalie slujitorul, şi-a ridicat glasul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe aceşti balauri” Şi, căzând la picioarele sfântului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ţie, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvârşit, oaie a turmei tale. Pentru că până acum am fost în înşelăciune, uitându-mă la idoli şi la aceşti balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!” Iar păgânul comit, având ochii sufleteşti orbiţi, deşi vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii. Nesuferind ruşinea şi umplându-se de mânie pentru a sa ruşinare şi pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăşi să piardă pe sfântul mucenic şi să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăţi. Şi a zis cu mânie către sfântul: „Aşa mă jur pe zeiţa cea mare Artemida şi pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăţi te voi sfărîma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos şi cu ajutorul Sfântului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voştri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?” Zis-a sfântul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăţi şi moştenitorule al iadului, ai auzit şi încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplându-se de mânie, a ars o tigaie unde a pus pe sfântul mucenic, încă şi ţepi de fier a ars şi a poruncit ca să-l împungă şi cu alte fiare ascuţite să-i taie mădularele trupului. Şi zicea către dânsul: „Vezi, nesupusule bătrân, cum piere trupul tău în munci?” Iar pătimitorul, căutând la cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să râdă de mine robul Tău; căci ştii, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare până în sfârşit, să se ruşineze vrăjmaşul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău şi ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt minunate sub cer. Tu eşti Domn al tuturor şi nu este cel ce poate să se împotrivească Ţie. Deci cu mila Ta mântuieşte-mă, Doamne. Tu ai sfinţit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate şi junghiat fără vină. Tu ai îndreptat şi la înălţime ai rânduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe şi ai înălţat pentru binecuvântare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulţit neamul lui Iacov prin naşterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot şi ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupeşti, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmaşilor şi toţi cei îndreptaţi prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum şi eu, robul Tău, mă rog Ţie, Doamne, miluieşte-mă pe mine cu mila Ta şi ajută-mă cu puterea Ta”.

Astfel rugându-se sfântul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea şi trecând prin mijlocul poporului în acea privelişte, a căzut înaintea sfântului mucenic Artemon şi-i lingea picioarele cele sfinţite. Apoi, stând înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea şi înfruntarea păgânilor, iarăşi luând glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaşte că nimic nu este care să fie cu neputinţă la Dumnezeu şi puternic este şi celor necuvân-tătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieştii Sale puteri. Deci să ştii că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cereşti vei fi răpit şi vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit şi ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat şi pe omul cel drept, fără omenie îl munceşti”. Iar necuratul comit, fiind dat în vileag şi mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mâniat foarte şi a poruncit ostaşilor să ucidă cerbul acela. Şi unul din ostaşi, luând o suliţă, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar suliţa a lovit pe stolnicul comitului şi l-a străpuns, iar cel însuliţat, îndată în acel loc şi-a dat sufletul. Acest lucru văzândul comitul, i-a fost jale de stolnicul său şi, sculându-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniţă. A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală şi s-o fiarbă, vrând ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Şi făcându-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrând cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal şi s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorât din cer doi îngeri ca doi vulturi şi, apucând de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare şi s-a topit, încât nici oasele nu i-au mai rămas. Atunci ostaşii şi tot poporul, văzând aceasta, s-au înspăimântat şi au fugit, iar sfântul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, şi stând, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecându-şi genunchii, s-a rugat şi a izvorât din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc şi alţi mulţi, au fost învăţaţi şi s-au botezat de sfântul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicând către mucenic: „Ieşi din cetatea aceasta şi vino în Asia, în locul ce se numeşte Vuli, care este lângă mare. Acolo vei afla pe Alexandru şi pe Pironia, maica aceluia, şi vei curăţi împreună cu dânşii pe mulţi de diavoli şi de felurite boli şi mulţi luminându-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”. A doua zi, s-au adunat la Sfântul Artemon toţi cei nou-luminaţi prin botez. Iar el, luând pâinea dumnezeieştilor Taine, a frânt-o în bucăţi şi amestecând-o în paharul sfânt, le-a dat, zicând: „Această pâine este Trupul lui Hristos şi acest vin este Sângele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziţi-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărţiţi de dragostea lui Hristos, ci staţi neclintiţi în credinţă; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”. Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfântul Mucenic Artemon, că mulţi au fost botezaţi de el şi că învaţă pe popor cuvântul adevărului, a mers la dânsul cu credincioşii care erau cu el şi sărutând pe sfânt şi făcând rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfântul Mucenic Artemon şi după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezaţi, pe unii i-a sfinţit preoţi, pe alţii diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a şi încredinţat părţile Palestinei. Iar Sfântul Mucenic Artemon, sărutând pe episcop şi pe popor, a ieşit spre partea Asiei hotărâtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulţi i-a luminat şi i-a adus la Dumnezeu. După aceea prinzându-l cei necredincioşi, i-au tăiat capul şi astfel s-a dus la veşnicele locaşuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Pătimirea Sfântului Mucenic Martin Mărturisitorul, Papă al Romei (14 aprilie)

După sfârşitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărăţea peste greci, Consta, fiul lui Constantin şi nepotul lui

Eraclie împăratul. Dar în acei ani împăraţii greceşti stăpâneau şi Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părţile Apusului şi se înmulţea atunci la Răsărit eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieşise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întăreşte a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum şi două voinţe şi lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărţite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare. Şi a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei şi Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta şi împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de acelaşi eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliţilor, numind-o „tipos” şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulţi din cei dreptcredincioşi, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărăteşti, suferind prigoniri, bătăi, chinuri şi morţi. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viaţa lui pe larg. La preasfinţitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească şi cu credinţa cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credinţă şi să se întărească soborniceşte. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credinţă, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea”. Şi a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbaţi cinstiţi din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga şi-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinţei dreptcredincioase; şi să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar şi pe trimişii lui i-a surghiunit cu necinste şi cu bătăi în ţări îndepărtate. Atunci preasfinţitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; şi punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros şi a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; şi a scris către toţi credincioşii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credinţă, arătându-le ereticeasca vătămare şi poruncindu-le să se ferească cu străşnicie de ea. Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie şi de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; şi văzând mulţimea episcopilor şi a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească şi mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învăţat pe unul din ostaşi, să-l ucidă în biserică. Şi intrând acel ostaş în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuţită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, n-a lăsat pe ucigaş să-şi ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob. Văzând Olimpie că Domnul păzeşte pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin şi s-a dus în Silicia împotriva saracinilor şi a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui nişte pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înţeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăţiei greceşti şi că voieşte să se scoale cu război împotriva împăratului, ca şi cum n-ar fi păzit credinţa cea dată de la părinţi şi că ar fi hulit şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.

Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înţelegere, numai că am trimis milostenie fraţilor celor dreptcredincioşi, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinsteşte cineva, nu o mărturiseşte şi nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum şi în cel viitor. Şi sfânta credinţă cea dată de la Sfinţii Apostoli şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi, nu noi, ci cei ce înţeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”. Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugând la sfârşit şi aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, cu putere ostăşească a prins pe papa, l-a dus la liman şi punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Şi la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ţinut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea şi cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuinţă. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei ţări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte şi o luau cu sila, de la cei ce aduceau şi, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească şi să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaş patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu şi răsturnător a toată împărăţia grecească”. Şi străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l şi ocărându-l. Şi slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile şi neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea şi cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulţumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanţ. Ajungând corabia în Bizanţ pe o vreme senină şi sosind de dimineaţă la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiţi oameni fără de omenie, trimişi anume de la palatele împărăteşti şi de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele şi cu defăimări pe cel atît de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineaţa până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulţi ostaşi şi, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pîrghie, neputând nicidecum să meargă de boală, şi l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă şi strîmtă şi îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu ştie de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Şi a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci şi trei de zile, neputând către nimeni să vorbească. După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului şi adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pîrghie la dânşii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca şi bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul şi a stat în mijloc, sprijinindu-se de alţii. Mai erau acolo şi mulţi martori mincinoşi, pregătiţi anume pentru aceea şi mai înainte învăţaţi, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus şi alte feluri de pricini nedrepte şi mincinoase şi mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Şi fiindcă Fericitul Martin nu ştia să vorbească greceşte, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta şi nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânşii: „Ştie Domnul că îmi veţi face mare bine, dacă mă veţi ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”. După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de privelişte, unde tot poporul obişnuia a se aduna, şi acolo, neputând să stea, îl ţineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Şi mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lăsat pe tine!” Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin şi striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!” Iar cei ce ştiau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu faţa mîhnită şi cu ochii plini de lacrimi ieşeau de la acea privelişte.

După aceea a zis Sachelarie către mai marele curţii: „Ia-l pe acesta şi să-l zdrobeşti, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Şi îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos şi i-au pus fiare grele pe grumaz şi pe tot trupul şi de acolo îl duceau prin cetate la divan şi o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau şi clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învăţătura credinţei lui?” Iar alţii plângeau şi se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea şi chinuire făcută pentru nevinovăţie, unui atît de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele şi de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând ruşine şi durere.

Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniţă, între făcătorii de rele şi între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând şi lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniţă, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri şi de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniţei milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniţă la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile şi l-a pus pe patul său şi l-a îmbrăcat cu haine şi a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărăteşti, a trimis pe vătaful casei sale, cu puţine mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristeţe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!” Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credinţă; şi îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte şi i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând şi întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie şi aceasta s-a adăugat la osândirea mea!” Şi l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăieşti astfel?” Patriarhul a răspuns: „Au doar puţină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?” Şi cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei. După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alţi bărbaţi vestiţi, în temniţa lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai şi la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfinţitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-şi spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă şi mulţumită Împăratului Celui fără de moarte!” Şi întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma şi a făcut lepădarea de credinţa a monoteliţilor şi dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunţit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hîrtie lepădarea sa de nedreapta credinţă, deşi după aceea s-a întors iarăşi la cea dintâi rea credinţă a monoteliţilor; şi că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop şi îndestulat cu toate cele de trebuinţă. Iar la sfârşit, sfântul a spus şi aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărîma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu cei rău credincioşi, cât timp vor sta în credinţa cea rea. Încercaţi cu lucrul şi veţi vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”. Acestea auzindu-le trimişii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet şi de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoşa de chinuri şi de moarte. Şi petrecând sfântul în temniţa lui Diomid optzeci şi cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis şi în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsaţi-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiţi să mă trimiteţi unde voiţi”. Şi s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legaţi: „Apropiaţi-vă, fraţilor, şi să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu faţa veselă le-a zis: „Nu plângeţi, ci mai bine bucuraţi-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credinţă!” După aceea iarăşi a mers notarul cel sus-pomenit şi luând pe sfântul, l-a dus; şi toţi cei ce erau în temniţă, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărţirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie şi trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strîmtorarea şi cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie