Pătimirea Sfinţilor Mucenici din Litva, Antonie, Ioan şi Eustatie (14 aprilie)

Aceşti mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgânesc de atunci, oamenii acelei ţări se închinau focului. Antonie şi Ioan, fiind fraţi după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credinţă creştinească. Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dânsul, Antonie. După Botez ei petreceau viaţă cuviincioasă creştinească şi slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar îşi tăinuiau înaintea lui creştineasca credinţă. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce îşi deosebeau viaţa şi obiceiul de rânduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-şi tundă capul şi barba, precum le tundeau păgânii, nici să mănânce carne în zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creştinătăţii. Fiind întrebaţi odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sunt creştini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creştinătate şi să mănânce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stând în creştineasca credinţă, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniţă întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniţă, ci ca la o împărăţie au mers, bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfântul Lui nume. Petrecând ei în temniţă un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufle-tească, speriat de chinurile temniţei, înfricoşîndu-se de munci. Apoi a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurându-se, a poruncit să-i libereze pe amândoi şi i-a rânduit în cea dintâi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna păgânilor, făcând obiceiul lor şi împlinind voinţa voievodului, dar în inima sa ţinea creştinătatea, rugându-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum nu şi-a schimbat creştinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade adevăratului creştin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie şi teamă şi îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăinţă şi, neînfricoşîndu-se de chinuri, iarăşi să mărturisească pe Hristos în public. Păgânii, văzând pe Ioan, fratele cel mare, supunându-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, când, după obicei, amândoi fraţii Ioan şi Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mânca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să guste, mărturisind că este creştin. Deci, iarăşi din porunca voievodului l-a închis în temniţă; iar Ioan era într-o ocară de la toţi, neiubit de creştini ca un călcător de lege, iar de păgâni ocărât ca un nestatornic, care nici vechea credinţă cea părintească nu a ţinut-o şi nici pe cea creştinească pe care şi-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea şi-a venit în simţire Ioan şi din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Şi apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lângă fratele său, ca să-i ierte greşeala lui şi să-l primească în împărtăşirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: „Nici o împărtăşire nu se poate să am cu dânsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum şi creştineasca credinţă; iar făcând aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obşte”. Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste şi căuta vreme cuviincioasă când ar fi putut pe faţă să mărturisească creştineasca credinţă. Deci, într-o zi, voievodul spălându-se în baie, îi slujea Ioan şi văzând cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală şi s-a mărturisit fără temere că este creştin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu şi-a arătat mânia sa. După aceea iarăşi într-o vreme când mulţi stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creştin, şi îndată din porunca voievodului l-au rănit şi toţi cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mâinile şi cu beţele şi în temniţă l-au aruncat. Aici văzându-l Sfântul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi petreceau amândoi în temniţă, preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtăşit şi cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după cîţiva ani pe Sfântul Mucenic Antonie l-au osândit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spânzurat.

De acest lucru înştiinţându-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudând pe Dumnezeu, rugându-se şi întărind pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi, sfătuindu-l să se ferească de cea dintâi cădere, prooroceşte i-a spus înainte aşa: „După al meu sfârşit şi tu, frate, nu după multă vreme, cu acelaşi sfârşit vei trece la Hristos. Şi, luminându-se de ziuă, s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeiescul şi de viaţă Făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prânzului au scos din temniţă pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Antonie şi l-au spânzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Şi aşa, nebiruitul ostaş al lui Hristos, şi-a dat sfântul şi neprihănitul său suflet, în mâinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfântul Mucenic Ioan a rămas în temniţă, pentru că aşteptau păgânii să-l amăgească şi de la creştineasca credinţă să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfânta credinţă şi cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniţă pe Hristos, la aceeaşi moarte, ca şi mai înainte pe fratele său, osândindu-l, în acelaşi an prin sugrumare l-au omorât, de acelaşi stejar spânzurându-l, pe 24 aprilie. Astfel şi acest răbdător de chinuri, săvârşindu-şi nevoinţa mucenicească, a mers la punătorul de nevoinţă Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie şi al lui Ioan, credincioşii le-au îngropat la un loc de cinste. După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tânăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulţi îi covârşea. Şi era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul şi cu înţelegerea. Căci, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgânilor; şi, iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învăţând de la dânsul sfânta credinţă, a primit dumnezeiescul Botez şi de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creştinătate, precum se cade unui bun creştin. Apoi petrecea cinstită viaţă în post şi rugăciuni, săvârşind toată fapta bună. Însă şi acesta slujea voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetând voievodul la cele despre domnia sa şi obiceiurile pământului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcând slujba sa şi spre el căutând voievodul, a văzut pe capul lui crescuţi peri. Şi era atunci obicei la acei păgâni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rânduială să-şi radă adeseori capul şi barba. Dar fericitul tânăr Eustatie, după ce a lepădat păgâna şi nebuna lor credinţă şi a primit Sfântul Botez, de atunci şi-a păzit perii capului său neraşi. Văzându-l voievodul, l-a întrebat: „Oare eşti creştin?” După ce s-a mărturisit creştin pe faţă, voievodul s-a umplut de mânie şi, vrând să întoarcă pe sfânt de la gândul lui cel bun, mai întâi îl silea să mănânce carne, iar el nu voia să mănânce. Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Naşterii lui Hristos şi era şi Vineri. Aceasta văzând-o voievodul, mai mult s-a aprins de mânie şi a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfântul tânăr. Iar el, fiind bătut fără de cruţare, răbda cu atîta bărbăţie, încât nu numai că nu se văita, nici suspina şi nici nu vărsa lacrimi; ci mai vârtos mulţumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfânt. O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mânie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură, iarna fiind cumplită, încât se învineţise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfântul voievodului, ca să mănânce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească şi să-i sfărîme oasele picioarelor, gleznele şi fluierele până la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după aceea i-a tăiat nasul şi urechile. În nişte munci ca acestea a petrecut sfântul trei zile, însă ca şi cum nesimţind durerile, nu se tulbura, nearătând nici un fel de mîhnire pe faţa sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creştini, care plângeau pentru pătimirea lui şi le zicea: „Nu plângeţi, fraţilor, pentru mine, că locaşul trupului meu nu se zdrobeşte de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mâna şi veşnică în ceruri”. După aceasta, văzând voievodul că nimic nu sporeşte, a osândit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spânzure de acelaşi stejar, de care într-acelaşi an au fost spânzuraţi cei doi Sfinţi Mucenici, Antonie şi Ioan. Deci, slujitorii luându-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfântul Mucenic Eustatie, deşi avea coapsele sfărîmate, precum şi pulpele şi fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvârşit cu trupul, ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine şi iute, nu numai lăsând în urmă pe cei ce-l duceau, ci îi întrecea mult pe dânşii. Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ştreangul pe grumajii mucenicului şi l-au spânzurat. Şi aşa pătimitorul lui Hristos şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spânzure aproape de pământ, spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioşi şi îngropat cu cinste lângă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. De mirare a fost şi acest lucru că, preamărind Dumnezeu pe mucenicii Săi, după sfârşitul lor, nimeni din cei osândiţi la stejarul acela şi sub dânsul, n-a mai fost osândit să moară, deşi locul acela era de obşte pentru chinuri. Că la dânsul toţi cei vrednici de pedeapsă găseau moarte, totuşi după pătimirea sfinţilor, nici unul nu a mai fost pedepsit.

Iar după câtăva vreme înmulţindu-se creştinii în cetatea aceea şi sfânta credinţă din zi în zi crescând şi întărindu-se, s-au adunat credincioşii şi mergând, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecându-se la rugăciunea lor, Dumnezeu aşa rânduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creştinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh; iar unde era stejarul, acolo au aşezat dumnezeiescul prestol şi au adus într-acea biserică moaştele sfinţilor mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan şi Eustatie etc, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfânta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie