Cuviosul Trifon, Patriarhul Constantinopolului (19 aprilie)

Roman, împăratul grecesc, socrul împăratului Constantin Porfirogenetul, a avut un fiu mai tânăr cu numele Teofilact, făgăduit din scutece la duhovniceasca rânduială. Şi voia ca, după moartea patriarhului Ştefan, să-l facă patriarh al Constantinopolului. Dar, de vreme ce tânărul era încă nevârstnic, având numai 16 ani, şi nu putea, după pravila bisericească, să se suie la o treaptă ca aceea, a fost ales până la o vreme Trifon monahul, spre păzirea şi îndreptarea patriarhiei, până ce Teofilact, fiul împăratului, va ajunge la anii cei cuviincioşi de primire a arhieriei. Şi a fost sfinţit Trifon monahul, rânduindu-se după trepte la arhierie şi a luat randuială patriarhiei bărbatul cel cu adevărat vrednic de o aşa randuială, cel desăvârşit în fapte bune şi care avea viaţă fără prihană. Iar după ce a ţinut patriarhia puţin mai mult de trei ani, a fost depărtat într-un chip ca acesta: Teofilact fiind de 20 de ani, Roman împăratul stăruia ca Trifon să lase locul patriarhiei fiului său. Dar fericitul Trifon nu voia să lase o randuială ca aceasta unui tânăr neiscusit, care avea trebuinţă de un bărbat desăvârşit cu anii şi cu înţelegerea, care să ştie bine dumnezeieştile cărţi şi să poată îndrepta cârmuirea bisericească cum se cade. Şi se mâhnea împăratul Roman, neştiind ce să facă, deoarece nici o pricină nu putea să afle asupra lui Trifon, cu care ar fi putut să-l depărteze de la scaun. Căci Cuviosul Trifon era sfânt cu viaţa, fiind îndreptat din tinereţe spre fapte bune, nefiind într-însul nici o prihană. Iar Teofan, episcopul Cezareei şi prieten al împăratului, fiind viclean, a zis către împăratul: „O, împărate, lasă acest lucru asupra mea şi voi face cu înlesnire după dorinţa voastră împărătească”. Iar împăratul s-a bucurat mult de cuvântul lui Teofan şi l-a rugat să se străduiască precum ştie. Atunci Teofan, venind la prea sfinţitul Patriarh Trifon, a vorbit cu dânsul bine, arătându-se a-i fi credincios şi prieten. însă îi grăia cu vicleşug astfel: „Stăpâne, mare este meşteşugirea împărătească împotriva ta, se cugetă multe asupra ta de către cei de un acelaşi gând. Toţi caută pricini cu care să te surpe de pe scaun, dar deşi se îngrijesc de aceasta cu multă osteneală, nimic nu sporesc, deoarece caută pricini asupra celui nevinovat. Şi numai una îţi găsesc, zicând că nu eşti cărturar şi nu ştii să scrii, şi pentru aceasta te judecă că eşti nevrednic de scaunul patriarhiei. Deci, este trebuinţă să-i ruşinezi desăvârşit întru aceasta şi să le astupi gura ca să tacă. Iar de mă vei asculta, să faci aceasta: înaintea a tot sinodul scrie pe o hârtie curată numele tău şi cinstea patriarhiei, şi o trimite împăratului, ca să se ruşineze cei ce te clevetesc, zicând că nu ştii să scrii, şi vor tăcea gurile cele mincinoase”.
Iar fericitul Trifon, fiind fără răutate, n-a cunoscut vicleşugul lui Teofan, socotind că este bun sfatul lui. Şi adunându-se sinodul, patriarhul a grăit către toţi: „Cei ce voiesc, cu nedreptate să mă surpe de pe scaun, o, dumnezeieştilor împreună slujitori, se ostenesc în deşert, căutând împotriva mea oarecare pricini binecu-vântate. Eu nădăjduiesc spre Dumnezeul meu, că nimic de acest fel nu vor afla asupra mea, deşi mult s-ar osteni, ca să poată a mă înstrăina de la scaunul ce mi s-a încredinţat de Dumnezeu. Iar cea mai de pe urmă clevetire ce au alcătuit asupra mea este aceasta, că au minţit cum că n-aş fi cărturar şi n-aş şti să scriu nicidecum. Deci, iată, înaintea feţei voastre scriu aceste litere, ca înştiinţându-se clevetitorii, să se umple de ruşine şi să înceteze a mă cleveti”. Zicând aceasta, fericitul a luat o hârtie curată şi, privindu-l toţi, a scris aceasta: „Trifon, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopul Constantinopolului, Roma cea nouă, şi patriarh a toată lumea”. Scriind aceasta, a trimis-o la împărat prin mâinile unui mai sus-şezător. Iar împăratul, luând hârtia aceea, cu sfatul celui mai înainte pomenit Teofan, episcopul Cezareei, a poruncit ca altcineva pe aceeaşi hârtie să scrie astfel: „Eu, Trifon, mă dau în lături de la scaunul patriarhiei, nu pentru altă pricină, decât pentru aceea că mă ştiu nevrednic de o treaptă ca aceasta”. Şi scriind aşa, împăratul a poruncit să citească hârtia aceea înaintea domnilor şi a boierilor şi înaintea a toate rânduielile. Şi, trimiţând pe cei de un gând ai săi, a dat jos cu sila din casele patriarhiei pe prea sfinţitul Patriarh Trifon şi a poruncit să-l numească patriarh pe fiul său, Teofilact. Şi a fost tulburare mare în Biserică, pentru că mulţi din duhovniceasca rânduială ţineau la Trifon, nevoind pe Teofilact. Iar fericitul Trifon, suferind cu răbdare acea izgonire nedreaptă, s-a dus la mănăstirea sa unde a slujit întâi şi, vieţuind doi ani şi cinci luni, s-a mutat la Domnul. Iar cinstitul lui trup s-a adus în biserica cea mare patriarhală şi s-a aşezat cu patriarhii, ca un adevărat patriarh. Atunci s-a adus pace Bisericii, pentru că după mutarea Sfântului Trifon, toţi s-au învoit cu patriarhia lui Teofilact şi spre împărtăşirea aceluia s-au înţeles. Iar pomenirea Sfântului Trifon au cinstit-o cu prăznuirea de peste ani, slăvind pe Dumnezeu.

Vieţile Sfinţilor, aprilie