Pătimirea Sfintei Mare Muceniţe Irina (5 mai)

În vremile acelea, când poporul trăia în întuneric şi în umbra morţii, prin închinarea la idoli păgâneşti, a început a străluci lumina sfintei credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vârstă, ca de şase ani, s-a arătat foarte frumoasă la faţă, încât pe multe fecioare le întrecea cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stâlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele ferecate cu aur. Pe acel stâlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, până la vârsta cea desăvârşită, cuviincioasă nunţii, a pus lângă ea o cinstită bătrână, cu numele Caria, ca să-i fie învăţătoare, care şedea şi mânca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrân, bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vârstei ei, tatăl ei gândea s-o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti. În acea vreme, fecioara, şezând pe stâlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, având în cioc o ramură de măslin, pe care lăsând-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducând o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsând-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducând în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau amândouă, nepricepând ce să fie aceste semne. După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la Dânsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: „Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândeţea, alinarea şi întreaga 62 înţelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scârbă, mâhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”. Auzind fecioara o tâlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la Dânsa pe stâlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa şi cu boierii, vrând s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzând faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către Dânsa: „Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu Dânsul?” Şi-i spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis către Dânsul: „Tată, dă-mi şapte zile să mă gândesc şi după aceea îţi voi răspunde”. Crezând tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: „De sunteţi zei, ascultaţi-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieţii sunt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?” Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipându-i, fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutând spre cer, a zis: „Dacă Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, aratămi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?” Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către Dânsa: „Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina, şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face”. Zicând îngerul acestea, s-a făcut nevăzut. Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta venirea preotului. După puţină vreme a venit la stâlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stâlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, şezând el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre Sfânta credinţă cea întru Dânsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi. Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria neîntinată până la sfârşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învăţat-o din destul, a binecuvântat-o pe ea şi pe cele ce erau cu Dânsa şi, Dându-le scrisorile apostoleşti şi încredinţându-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său. Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de Dânsa scrisorile apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe câte unul jos, zicând către Dânşii: „De sunteţi zei, mântuiţi-vă singuri!” Căzând idolii de la o aşa înălţime pe pământ, se sfărâmau şi se risipeau ca praful; iar Sfânta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stâlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: „Cu adevărat să ştiţi că eu sunt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela Lam iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, 63 nestri-căcios şi fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri, care, căzând la pământ prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi spre Dânşii şi deşartă este osteneala şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l împărţi celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemând lucrători, vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor. Până când vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug? Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî şi a învia. Şi, când va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stânga. Deci, voi mai întâi sârguiţi-vă să fugiţi de Dânsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvântul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvântul. Tu, când ai voit să zideşti acest stâlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi abia în nouă luni au putut săvârşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvânt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul, şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. A întemeiat greutatea pământului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobi-toacele pământului, păsările cerului şi peştii în ape, iar la sfârşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mâini, luând ţărână din pământ şi l-a pus pe el stăpân a toată lumea, pe toate supunându-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a săvârşit Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dânsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată şi S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfântului Duh, şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat. Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mântuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţând Duhul Sfânt la sfinţii Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mântuiască pe cei pierduţi; pentru că voieşte ca toţi să se mântuiască şi nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc până în veac”. Acestea grăindu-le Sfânta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luând împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieşit întru întâmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergând la locuri înalte, suindu-se pe ziduri şi pe case, îi cânta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, când s-a apropiat Sfânta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul, care striga către Dânsa: „Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta, fecioară; dute de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini”. Iar Sfânta i-a zis: „În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!” Iar el a zis: „Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, învăţătorul desfrânării şi al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge; sunt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzându-l pe Dânsul cu mânie spre a te ucide”. Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicându-i: „Eu îţi poruncesc ţie: În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!” Şi cutremurânduse demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului şi l-a pornit pe el cu mânie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi, chemând pe împărăteasă, i-a zis: „Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci, vrând să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea mea”. Iar împărăteasa a zis către Dânsul: „Neînţelepte cuvinte grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: „Crede în Hristos şi de zei se 64 leapădă”. Zis-a împărăteasa: „Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pământul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică”. Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergând, a spus fecioarei Irina. Ea, sculându-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mânia din inima sa, fiind pornit de diavolul, şi a zis Sfânta Irina către tatăl său: „Pentru ce este întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mâhnire?” Iar împăratul i-a răspuns: „Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stâlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune”. Iar ea a zis: „Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?” Şi a zis împăratul: „Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?” Zis-a Sfânta: „Nimic n-am făcut rău, tată, căutând spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punându-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi”. Împăratul cu glas groaznic, a zis: „Penelopi, jertfeşte zeilor!” Răspuns-a Sfânta: „Nu-mi întoarce numele meu, că nu sunt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin Sfântul Botez”. Iarăşi i-a zis împăratul cu mânie: „Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte zeilor!” A răspuns Sfânta Irina: „Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mânie şi care sunt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit păgânilor”. Iar împăratul s-a tulburat de mânie mare şi a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrând să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decât ceilalţi, dezlegându-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului şi, apucându-i cu dinţii mâna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr şi sfîşiindu-l, l-a omorât . Iar după aceea a stat blând la locul lui; asemenea s-au făcut blânzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma pe Sfânta Irina. Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luând glas omenesc, fericea pe Sfânta Muceniţă, astfel: „Fericită eşti tu, porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată pe pământ, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii, unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi lupta cea bună”. Deci, dezlegându-l din legături, Sfânta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mâna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsându-şi împărăţia ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfânta Irina a rămas în cetate, învăţând poporul şi aducând pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecând în casa celui dintâi învăţător al său, bătrânul Apelian. După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înştiinţându-se despre Sfânta Irina, a chemat pe bătrânul Apelian şi l-a întrebat: „La tine este fecioara, fiica împăratului?” Răspuns-a Apelian: „La mine este, împărate”. Împăratul a zis: „Nu ştii ce gândeşte ea?” Răspuns-a bătrânul: „Gândul ei este ca şi al meu şi al tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte până seara, iar seara mănâncă o bucată mică de pâine şi bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte puţin pe pământ, ziua şi noaptea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu şi îndestulându-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi”. Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţând pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: „Bucură-te, împărate!” Răspuns-a împăratul: „Bucură-te şi tu, fiică luminată”. Zis-a fecioara: „Pentru ce m-ai chemat?” Împăratul a răspuns: „Să şedem şi să vorbim cele de pace şi de dragoste”. Fecioara a zis: „Eu citesc în Sfânta Scriptură că: În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla”. 65 A zis împăratul: „Dar oare noi suntem călcători de lege?” Sfânta a răspuns: „Tot păgânul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor, este călcător de lege”. Zis-a împăratul: „Mă sileşti să te muncesc fără voia mea, necruţându-te pe tine, care eşti fiica împăratului”. Sfânta Irina a răspuns: „Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sunt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu”. Împăratul a zis: „Fecioară, lasă toată bîrfirea şi jertfeşte zeilor”. Sfânta a răspuns: „În zadar te mânii, împărate, întărât at fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!” Împăratul, umplându-se de mânie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întâi săpând o groapă aDâncă şi umplând-o de şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de târât oare, a aruncat pe Sfânta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorât cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar târât oarele toate au murit. Înştiinţându-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorât pe acei şerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către Dânsa: „Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorât şerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini lor”. Sfânta a răspuns: „O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie şi diavolului, unde va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor”. Împăratul, suflând cu mânie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier. Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frânt prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frânt; iar cei ce tăiau, căzând singuri pe frânturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legând-o, au pus-o la pământ pe spate, punându-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia Sfântul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs şi a zis către muceniţă: „Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul”. Zicând împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a vărsat ploaie mare ca un râu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorându-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzând-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos. După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfânta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărât s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcându-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită şi n-a curs nici o picătură, rămânând Sfânta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: „O, cât de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire”. Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărându-l şi certându-l. Şi, luând pietre, a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducându-se în patria sa, a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de necaz, de mânie şi de ruşine. După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrând ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către Sfânta Irina: „Pentru tine pierim”. Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Cel ce ai auzit oarecând pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu eşti adevăratul Dumnezeu!” Ascultând Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu Dânsul. Înţelegând împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la Dânsa, zicând: „Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei, ca să ne dea vederea”. Plecându-se Sfânta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpânul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le: „Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu”. Văzând cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu Dânsul şi, deschizând cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobândit împărăţia şi s-a întărit întrânsa, s-a pornit cu mânie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; şi, chemând pe muceniţă la Dânsul, i-a zis: „Iert cetăţii greşeala aceea; iar asupra ta mă mânii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor”. Iar Sfânta a ocărât pe împărat pentru nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mânie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească. Sfânta, şezând în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicându-i: „Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sunt cu tine”. După aceea, împăratul, scoţând pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuţite şi, punându-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească până la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punând frâu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfânta alerga şi zicea către Dumnezeu: „Cu adevărat sunt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mâna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit”. Căutând Sfânta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu Dânsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit şi, când se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură târau cu frâul pe muceniţă şi popor mult urmând, a văzut Sfânta înaintea sa pe un înger bătând pământul cu toiagul şi a zis în sine: „Iată, va să fie pierzarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu!” După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cându-se pământul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe Sfânta; iar ea a rămas dezlegată de frâu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieşit din picioare şi, vindecându-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înştiinţându-se împăratul de aceasta, a zis: „Zeii au deschis pământul şi au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare”. Însă unii se împotriveau, zicând: „Dumnezeu cel viu este cu Sfânta Muceniţă Irina!” Iar alţii batjocoreau pe Sfânta fecioară. Venind îngerul cel ce deschisese pământul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: „Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi scăpăm la Tine!” Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezând, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a pierit cu sunet, ticălosul. Sfânta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tânăr mort, ai cărui părinţi plângeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete. Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfântul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfânta Irina, pe care văzându-l, Sfânta s-a bucurat şi i s-a închinat. Luând pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfântul Botez toţi cei ce crezuseră în Hristos. Sfânta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţând şi încredinţând popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a lui Savah, împăraţii cei dintâi. Când Numerian făcea praznicul spurcatei zeiţe Artemida, aducând jertfe idolului ei, Sfânta Irina, stând în faţa lui, l-a mustrat pentru păgânătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: „Această fecioară este asemenea la faţă şi 67 la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mâhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorât cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi”. Apoi s-a întors către Sfânta şi a zis: „Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?” Sfânta, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: „Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sunt zilele tale şi degrabă te va ajunge sfârşitul tău”. Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mânie şi, scrîşnind din dinţi, a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicând: „Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfânta într-un bou, şi se ruga în Dânsul, strigând: „Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel Sfânt!”” Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunându-i să nu se teamă şi răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cârtea contra împăratului, zicând: „În zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia”. Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfânta vie şi sănătoasă, neavând nici o vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: „Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou”. Şi a aruncat pe Sfânta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie. Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfânta Muceniţă întreagă. Poporul, văzând o minune ca aceea, cu mare glas strigă: „Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi preaslăvite minuni!” Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat, iar Sfânta a petrecut în cetatea aceea câteva zile, învăţând poporul credinţa cea întru Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergând acolo, a botezat pe cei ce credeau. Eparhul, văzând cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfânta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gâlceavă şi tulburare în popor pentru Dânsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o ducă după Dânsul. El, mergând în cetatea aceea, a şezut la judecată şi, punând pe Sfânta în faţa sa, a zis către Dânsa: „Oare ştii, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci”. Răspuns-a Sfânta: „Ascultă, eparhule! Toate muncile câte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!” Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punând pe muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniţă unt-delemn, untură şi smoală; şi astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată şi, fiind în rouă răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu. După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit sănătoasă, lucru care, văzându-l eparhul şi cei ce erau cu Dânsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzând la picioarele ei, i-a zis: „Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin”. Astfel, a crezut eparhul Babodon şi 68 împreună cu Dânsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul şi s-a botezat de Dânsul toţi cei ce au crezut. Sfânta Irina, petrecând în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la Dânsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de Dânsa, căuta să o prindă. El, văzând pe Sfânta, s-a umplut de mânie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: „Lucruri înfricoşate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mâinile mele?” Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărât ă de iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în Sfânta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfântă s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ şi toate câte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către Dânsa îngerul Domnului: „Măcar că ţi-ai sfârşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru că fericită eşti şi desăvârşită la cer, dar ca să nu se laude păgânătatea şi fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărât orii cei păgâni şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni”. Deci, Sfânta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinând o stâlpare de măslin în mâinile sale. Iar când au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită spaimă şi de mirare şi au alergat la Dânsa tot poporul, strigând cu glas mare: „Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de Acela!” Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut foarte şi, văzând-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicând: „Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini”. Sfânta a petrecut între Dânşii şaptezeci de zile, învăţându-i Sfânta credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plâns lui Dumnezeu, rugându-se pentru Dânsul. Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Şi, umblând apostoleşte prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcând minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la Dânsa bătrânul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învăţător şi de care Sfânta s-a bucurat mult. După câteva zile a zis către popor: „Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mângâiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu”. Şi cetăţenii grăiau între Dânşii: „Unde se duce învăţătoarea noastră?” Unii ziceau: „Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?” Iar alţii grăiau: „Vrednică este aceasta lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi suntem păcătoşi”. A doua zi, Sfânta Irina, luând pe bătrânul Apelian şi pe şase bărbaţi cucernici, s-a dus cu Dânşii după cetate şi, aflând într-o piatră un mormânt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormânt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: „Acoperiţi-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, până a patra zi”. Sărutând, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau cu Dânsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea mare deasupra mormântului şi s-au întors în cetate. A patra zi, mergând la mormânt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gândit între Dânşii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducându-se în cetate, au spus aceasta 69 poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormânt şi, văzându-l deşert, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele miresei lui Hristos. După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întâi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfârşit, înaintea lui Savorie. Cetăţile în care a pătimit sunt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stând înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea. Acestea le-a scris bătrânul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Notă – Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui Constantin şi a stăpânit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume, care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfânta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi pe stăpânitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sunt mai ales împărăţei, decât împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decât Liciniu cel care a împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea de un nume cu Dânsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgânătate, iar celălalt s-a sfârşit cu cinste întru creştinătate. Acela a fost după trei sute de ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întâia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe fiica lui, Sfânta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de la Sfântul Apostol Pavel.

5