Sfântul Sfinţit Mucenic Luchian şi cei împreună cu dânsul (3 iunie)

A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nimic alta nu este decât numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru şi a propovădui puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru slavă preasfântului Său nume. Căci întru toţi a fost biruitor însuşi Hristos, precum a zis: îndrăzniţi, ca Eu am biruit lumea! Pentru ca El însuşi S-a luptat întâi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc după Dânsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor, după cuvântul Apostolului, lipsurile necazurilor lui Hristos. Deci pe cât mucenicii se nevoiesc pentru preasfânt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe atât se propova-duieste întru ei Hristos a fi biruitor; pentru ca El pătimeşte întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arata dănţuirea Sa asupra vrăjmaşilor şi Se preamăreşte, încă preamăreşte împreuna cu Sine şi mădularele Sale, care pătimesc pentru Dânsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atât îi sunt Lui mai aproape decât toţi în slavă, pe cât I-au fost următori în pătimiri.
Deci se cade ca şi de la noi să se fericească cu slava şi cu laude ostaşii cei buni ai lui Hristos, cu ale căror învăţături şi cu pilda nevoinţelor lor celor vitejeşti, în toată lumea cea de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericită viaţa, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi cu sângele lor cel adevărat şi albiţi cu Sângele lui Hristos. Din ceata acestora a fost şi Sfântul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfântului Botez, 1-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie, căci nu numai îşi trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, ci a moştenit şi numele aceluia, iar după aceea, cu darul Sfântului Duh şi după obiceiul sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică „strălucitor”, prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti a câştigat un nume mai desăvârşit, numindu-se Luchian, care se tâlcuieşte „arătător de lumina”, de unde se arata că, întru lumina darului cel nou, avea să fie lumina a lumii întru Domnul. Şi era cu neamul roman, foarte cinstit, dar s-a făcut mai cinstit din a dojua naştere, cea creştinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veşnicului împărat. Şi era iscusit în înţelepciune, învăţând limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în învăţăturile Sfântului Apostol Petru; pentru ca de acela s-a lipit, lui i-a fost ucenic şi de la el s-a adăpat cu cereasca înţelepciune. De la dânsul a mai deprins şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă, după sfârşitul cel mucenicesc al Sfântului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănând sămânţa cuvintelor lui Dumnezeu.
Pentru ca, după ce s-a făcut desăvârşit în înţelepciunea lui Dumnezeu, Sfântul Dionisie Areopagitul a venit în Roma, povăţuit fiind de Dumnezeu şi vrând să cerceteze în legături pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însa nu i-a mai găsit între cei vii. Iar în vremea aceea fiind papă al Romei fericitul Climent, acesta povăţuia scaunul apostolesc şi a primit cu dragoste şi cu cinste pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dânşii multă vreme. Deci, zăbovind Sfântul Dionisie la dânsul multă vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au îndulcit de vorbirile folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar şi prin pildele cele îmbunătăţite.
Iar într-o vreme, fericitul Climent umplându-se de Duhul Sfânt, a zis: „Oare vezi, o, iubitul meu frate Dionisie, cât este secerişul în neamurile semănăturii Domnului, iar lucrători sunt puţini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu? Iar de vreme ce tu eşti bine deprins în dreapta credinţă şi desăvârşit în toate bunătăţile legii creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întăreşte”.
Şi învoindu-se Sfântul Dionisie la aceasta cu osârdie, fericitul Climent a început a-i căuta lui şi a-i aduce alţi ajutători şi împreuna slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţă şi cu sfinţenia. între aceştia a ales şi pe Sfântul Luchian, pe care 1-a pus episcop şi 1-a întovărăşit cu Sfântul Dionisie, ca să-i fie lui împreuna călător şi împreuna nevoitor la propovăduirea cuvântului, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor întru Sfântul Duh. Astfel rânduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicându-le: „Mergeţi, preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi, precum Domnul a fost împreuna cu Sfinţii Părinţii noştri Apostoli şi cu ai lor împreuna nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele Lui cel sfânt; pentru ca voi mult şi nemăsurat număr de popor din neamuri veţi căuta Domnului şi-1 veţi aduce în ograda Lui”. Astfel vorbind Sfântul Climent cu ei şi sărutându-i şi binecuvântându-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreuna s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întâi prin toată Italia.
Şi apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvântul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcându-1 de la deşarta închinare de idoli. însa poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de idoli, nesuferind cuvintele împotriva zeilor lor şi neluând aminte la buna vestire a cuvântului lui Dumnezeu, îndată au prins pe Sfântul Luchian singur şi, batjocorindu-1, l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrând cu mare veselie, cânta astfel: Povatuieste-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvârşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.
Şi astfel, bucurându-se întru Domnul, sfântul bărbat petrecea în acea temniţă, ca sub acoperământul aripilor celor dumnezeieşti şi, punându-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicând: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase, Mântuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri cei care sunt mai înainte rânduiţi spre viaţa veşnică”.
Iar când sfântul săvârşea din toată inima aceste rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se rugă ca să nu rămână lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreuna la pătimire şi să ajungă unde era trimis. Şi se ruga ostaşul cel preaales al lui Hristos pentru aceasta, nu ca şi cum s-ar fi temut să moară pentru Domnul său, ci ca să poată mai întâi să înmulţească Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după secerişul cu bun spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata ostenelilor sale, împreuna cu tovarăşii săi.
Deci degrab i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţându-se ce i s-a întâmplat acelui sfânt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru dragostea lui Hristos, şi -cu ce fel de meşteşug au putut – l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut ca să meargă liber, împreuna cu sfinţii lui însoţitori.
Deci, povăţuiţi fiind de Domnul, au mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, care se numea şi Pavia, în părţile Italiei. Acolo deşi s-au odihnit puţin după osteneli, însa n-au încetat să înmulţească slava lui Dumnezeu, nici au slăbit propovăduind în felurite locuri cuvântul lui Hristos; încât puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor prooroceşti: Cât sunt de frumoase picioarele celor ce bineves-tesc pacea, ale celor ce binevestesc cele bune… Şi este cu neputinţă a spune cât de multe mii de oameni s-au întors în puţină vreme la Hristos, binevestind ei tuturor cuvântul mântuirii; de vreme ce atâta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încât celor ce căutau spre ei li se părea că privesc spre nişte cetăţeni cereşti, căci străluceau în mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminând sufletele aleşilor lui Dumnezeu.
După aceea, ieşind din părţile Italiei, au ajuns la malul mării şi, urcându-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfântul Duh, ajungând cu bucurie la malul cetăţii Arelatinei. Şi ieşind din corabie, au fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi, odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi alege tarile spre propovăduirea Cuvântului. Deci Sfântul Marchelin cu câţiva fraţi, s-a dus în Spania, iar fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, până la oceanul Britaniei. Iar Sfântul Dionisie cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi au mers până la hotarele Parisului. De acolo, Sfântul Luchian cu Maxim preotul şi cu Iulian diaconul au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruiau puterile vrăjmaşului şi zideau Biserica lui Hristos.
Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfântului Duh, povăţuia poporul spre mântuire, nu mai puţin cu pilda vieţii celei îmbunătăţite, decât cu cuvintele. Şi către această avea putere dată lui de la Dumnezeu pentru a face minuni şi a tămădui toate bolile şi neputintele între oameni. Şi atât de mare putere a luat asupra diavolilor, încât aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.
Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrânare şi în toată omorârea trupului, prin care se chinuia pe sine în toate zilele, până ce, după cuvântul apostolului, s-a pus pe sine înainte jertfa vie, sfânta şi bineplăcută lui Dumnezeu. Iar hrana lui din toate zilele nu era alta, decât numai o sfarâmitura mică de pâine şi verdeţuri, iar ca băutura avea apă. Pentru că îl satura puterea lui Dumnezeu şi darul lui Hristos întărea încheieturile lui cele ostenite. Şi dorea atât de mult cunună mucenicească, încât acum se vedea ca un mort pentru lume.
Crucea sa o purta totdeauna, urmând Domnului Hristos; ştiind cu dreptate ca muncirea este îndoita, una în taină, iar altă arătată; deci mai întâi s-a muncit în taina prin omorârea trupului său – deşi era ştiuta înfrânarea lui -, pană a intrat el în nevoinţa mucenicească cea arătată şi s-a încununat cu cununa cea neveştejita de la Domnul. Deci era obosit prin omorârea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de bătrâneţe.
Astfel a venit într-atâta desăvârşire de fapte bune încât, petrecând cu trupul pe pământ, se afla cu duhul împreuna cu îngerii în cer. De aici i se făcea lui aceea ca totdeauna se vedea cu faţa luminată şi iubita, paşnic cu mintea, fiind împodobit cu minunata cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pământesc şi de om ceresc.
Iar după ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dânsul, dorind să fie botezate de el, şi se botezau în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar pe idolii pe care îi cinstiseră, îi sfărâmau. Iar diavolul, vrăjmaşul cel viclean, vazân-du-se batjocorit de aceia prin care Hristos îi trăgea la sine pe robii Săi, a întors toate meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe Domitian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigoană împotriva creştinilor, 1-a îndemnat şi 1-a pornit spre atâta mânie şi ura, încât s-a pornit ca pe toţi creştinii ce se aflau în stăpânirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.
Deci, prin toată stăpânirea împărăţiei lui, prin cetăţi şi prin sate, Domitian a trimis păgâneasca porunca, ca toţi cei mai mari peste popor să silească pe creştini la închinarea de idoli şi la jertfe; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis prigonitorii numelui lui Hristos în Galia, ca să caute pe ostaşii lui Hristos, iar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru care se înmulţise acum prea mult slava; şi, găsindu-i pe aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Şi erau trei prigonitori trimişi acolo, ale căror nume erau acestea: Latrin, Arie şi Antor. Acelora li s-a poruncit să-1 caute îndeosebi pe Sfântul Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzându-1, ori să-1 aducă la judecata înaintea Cezarului, ori îndată să-1 ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.
Şi cutreierând ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum nu puteau să-1 afle pe cel căutat. Apoi a venit la ei înştiinţare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuţime şi mânie şi s-au dus acolo în grabă. Dar nu au ajuns ei încă acolo şi Sfântul Luchian a fost înştiinţat că este aproape venirea lor, descoperindu- i lui Sfântul Duh. Deci a mers în acel loc unde învaţa pe popor cuvintele vieţii, şi cu dânsul era o mulţime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos.
Iar Sfântul Luchian îi sfătuia pe ei cu atâta osârdie, pe cât erau nădăjduiţi spre slava răsplătirii veşnicei fericiri, zicându-le: „Iată, fraţilor şi fiilor, cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos îmi va da rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduita mai înainte. Deci, o, preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos; pentru ca eu acum, fiind bătrân şi obosit, mă bucur de cunună mucenicească şi mă sârguiesc a mă duce de la voi către Domnul. Iar voi să petreceţi statornici întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoşeze îngrozirile, să nu vă vâneze îmbunările, nici să vă rupă făgăduinţele vreunor cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit vouă răsplătirile cele negrăite, la care şi eu mă sârguiesc cu bună nădejde şi, pentru aceea, nu mă înspăimânt de mânia prigonitorilor” .
Zicând el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că are să-1 învrednicească pe el partii sfinţilor mucenici şi are să-1 facă nedespărţit de tovarăşii săi. Şi zicea: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoţit pe mine la sfârşit cu fericitul Dionisie şi cu ai lui împreuna nevoitori, asemănându-mă întru osteneală cu ei. Deci mă rog Ţie ca să mă rânduieşti împreuna cu ei şi întru împărăţia cea cerească”. Zicând acestea, a ieşit din cetatea care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de prigonitori, ca să dea pildă turmei sale. Şi călătorind el cu fericiţii sai împreuna pătimitori, Maxian presbiteml şi Iulian diaconul, nu înceta vorbele cele folositoare de suflet şi rugăciunile, până ce a ajuns în vârful muntelui la care mergeau, care este aproape de râul ce se numeşte Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca la trei stadii. Iar după ce au ajuns acolo, stând ca o cetate deasupra muntelui, nu puteau să se ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra râului şi se vedea de toţi de departe. Deci fericitul, stând acolo cu tărie, ca la o privelişte, a gândit să aştepte cunună mucenicească.
Şi ajungând la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfântul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Iar ei alergând cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Şi mai întâi au prins pe sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfântul Luchian şi să-1 aducă la cinstirea idolilor. Deci, prinzând pe mucenici, le porunceau cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşându-i: „De nu veţi jertfi zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu sabia”. Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală: „Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sunt deşerţi şi făcuţi de mâini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţa suntem gata a muri”.
Auzind păgânii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfântului Luchian. Astfel sfinţii au luat de la Domnul cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici. Iar Sfântul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru săvârşirea acelora, a zis înaintea tuturor: „Mă bucur şi mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, ca pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre cununa slavei Tale”. Atunci Latrin, Arie şi Antor au zis cu mânie şi cu iuţime către fericitul Luchian: „Tu eşti acela care amăgeşti poporul cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească jertfe bine primite zeilor celor fără de moarte?”
Dar fericitul Luchian le-a răspuns: „Eu nu sunt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, şi nu am învăţat vrăji, ci dumnezeiasca înţelepciune, prin care arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată şi-1 învăţ cum să urmeze fără de împiedicare Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât din cer pe pământ ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sângele Sau şi să o întoarcă de la idoleasca sau mai bine zis diavoleasca închinăciune; şi că cei ce sunt aduşi din întunericul credinţei celei rele la lumina cea adevărată, aceia să câştige mântuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia Unuia să-şi plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru mântuirea tuturor”.
Iar aceia au zis: „Cum mărturiseşti tu că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?” Sfântul Luchian le-a răspuns: „Măcar ca necredinţa voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor care stau aici de fată, voi spune ceva pe scurt: Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind la sfârşitul veacurilor să înnoiască neamul omenesc cel pierit pentru calcarea de porunca a lui Adam, a binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură fată a firii celei îndoite, Unul Hristos, fiul adevăratului Dumnezeu şi al omului. Şi Cel ce era fără de patima cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela să fie nu numai văzut, ci şi supus pătimirilor pentru noi, după firea omenească. Deci S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, până la moarte, iar moarte de cruce. Căci de n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul celui muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi câştigat iertare de la Dumnezeu şi nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire”.
Acestea şi multe altele zicând fericitul Luchian, chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mânie şi au zis: „Acum ai ajuns la adânci bătrâneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copilăreasca deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşertăciune mare şi te înnebuneşte multă grăire covârşitoare, pentru aceea îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoiala, neînspaimântându-te de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie şi îndrăzneala ca aceasta şi de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrâneţile tale le vom da fără de cruţare la cumplite munci!”
Apoi şezând chinuitorii, au început a-1 întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicându-i: „Să ne spui degrabă numele şi neamul tău”. Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: „De părinţii mei am fost numit Luchie şi din Sfântul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa veşnică întru Hristos, sunt numit Luchian; iar de neam sunt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sunt roman, ci cu aceasta că sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, pe care lucru şi voi îl puteţi vedea arătat întru mine; de vreme ce viaţă şi slava nu-mi este alta, decât numai Domnul meu Iisus Hristos, şi pentru Dânsul doresc a muri”.
Atunci muncitorii au zis: „Iată ceea ce am zis, că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te arăţi a fi şi mândru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de ruşine şi nu cruţi nici bătrâneţile tale cele obosite. De eşti roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul cu tot senatul îi cinsteşte şi cărora toată lumea se închina?” Sfântul Lu-chian a răspuns: „întru Hristos în Care m-am botezat şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate lucrurile lor. Iar cele ce eu le grăiesc şi le mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredinţa voastră, atât pe voi, cât şi pe cezarul vostru, împreuna cu tot senatul lui, de la care aţi adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvântătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne plecăm înaintea idolilor celor nesimţitori, făcuţi de mâini omeneşti”.
Iar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mâinile pe Sfântul Luchian şi, legându-1, l-au dat ostaşilor. Iar aceia, întinzând pe mucenic la pământ, l-au bătut mult, fără de milă, cu bice cumplite. Dar ostaşul lui Hristos nici nu se biruia de durere în acea muncire, nici nu se înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos. Iar mădularele cele slăbite de bătrâneţe şi cele ranite le întărea cu duhul, încât atât cu fata, cât şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicând în gura mare: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată a-L lăuda şi cu inima, şi cu mintea şi cu buzele”.
Atunci chinuitorii, mâniindu-se şi mai mult, au poruncit să-1 ucidă cu sabia; deci unul din ostaşi, scoţându-şi sabia şi lovind în grumazul sau cel sfânt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat preacinstitul lui cap. Iar pe când sfântul lui trup zăcea fără de suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind din cer peste dânsul o lumină mare şi, împreuna cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicând: „Bucură-te, bunule rob Luchiane, care nu te-ai înfricoşat a-ţi vărsa sângele pentru Mine! Vino şi primeşte cununa, care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreuna cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice cel gătit ţie!”
Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfânt, care totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduita lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sâmbăta, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Iar poporul auzind şi văzând aceasta, cei ce credeau şi cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică. Deci unii au fugit de acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzându-se slobozi de cursele diavolului; însa neputând să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puţin de la locul acela.
Iar trupul cel mort al sfântului, luând cu minune de la Dumnezeu oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pământ şi a stat pe picioare; apoi, luând cu mâinile sale preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfântului Duh care petrecea într-însul şi, împreuna cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi hotărâţi că un om viu cu trupul, purtând pe mâini capul sau cel sfânt, precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfântul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergând cale ca de trei stadii şi trecând peste râul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi 1-a ales pentru îngropare, şi acolo, culcându-se pe pământ, s-a odihnit întru Domnul cu pace.
Iar poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin mucenicească propovăduire, a mers şi a uns cu aromate sfântul lui trup şi, învelindu-1 cu pânze curate, 1-a îngropat cu multă cinste, nu fără îngereasca venire de fată; căci, pe când se punea în mormânt acel sfânt trup, mirosea afară de aromatele cele pământeşti, o mireasmă minunată şi negrăită. Atunci toţi cei ce erau acolo se minunau şi ziceau unul către altul: „Ce este aceasta?” Apoi au zis: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi a mirosi o bună mireasmă ca aceasta, pe care nările noastre niciodată nu au mirosit-o! Slavă Ţie, Hristoase Mântuitorule, ca aşa ne-am îndulcit prin acea bună mirosire, încât ni se pare că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!”
Deci, cu cât grăiau ei aceasta, cu atât mai mult li se dădea lor bună mirosire cea dumnezeiască şi dintr- aceasta cunoşteau toţi cu neîndoire că se afla de fata venirea sfinţilor îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepartati de dânsul până la moartea şi îngroparea lui. Iar dreptcredincioşii îngropători, săvârşind cinstita îngropare, s-au închinat toţi până la pământ, strigând cu inimi zdrobite şi zicând: „Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreuna cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, împărăteşti în ceruri, căci precum am auzit cu urechile noastre de la Sfântul Tău Mucenic Luchian, astfel ne-am învăţat a crede şi cu inima”.
Iar mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele cele dimprejur, care venise acolo să privească, văzând unele ca acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi într-aceeasi zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfântului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea ca la treizeci de mii de suflete, bărbaţi şi femei de toate vârstele. Aceia, sfărâmând idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe Sfântul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!
După aceea, unii dintre dânşii au zidit cu osârdie deasupra mormântului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor Mucenici Maxian şi Iulian au fost îngropate în munte, acolo unde au fost ucişi. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de acolo de creştinii cei ce se înmulţiseră şi au fost puse împreuna cu trupul fericitului Luchian. Deci multe bunătăţi se dădeau de la Domnul nostru Iisus Hristos celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una mărturisirea întru pătimiri, aşa şi credem, ca una je este vieţuirea lor împreuna, întru veşnica fericire şi moştenirea împărăţiei celei veşnice. Deci mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui cei trei la număr s-au săvârşit prin mucenicie, mărturisind Sfânta Treime. Pe ei îi cinstim cu cucernicie, ştiind că de la dânşii se dau orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe tămăduiri de felurite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreuna cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie