Preacuviosul Părintele Nostru Ioan Cel Nou De La Neamţ -Hozevitul (5 august)

(Sfintele sale moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi se păstrează în paraclisul Sfântul Ştefan de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere.)

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.
După şase luni de zile de la naştere, mama sa fiind o fire bolnăvicioasă, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.
Fericitul Ilie avea acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.
Spuneau bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza iarăşi în traistă şi îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu.
Primii ani de şcoală i-a făcut în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărţi şi-l învăţa rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi aşa mult când citesc patimile Domnului?” Bătrâna îi răspunse suspinând: „Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de multă vreme. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mănăstire. Dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat, ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă, decât să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos”.
După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă şase copii. Intre anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
In vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot, dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinlăuntru şi cele dinafară.
In anul următor, 1933, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, într-o zi de Duminică fericitul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ.
Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii, unde s-a arătat foarte supus, sub povăţuirea monahului Iov, un călugăr desăvârşit.
Intre anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. In toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi
40
treisprezece fraţi, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli şi părinţi ai nevoinţei lui călugăreşti. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viaţa, postul, rugăciunea şi fecioria şi îi aminteau de Ţara Sfântă şi de marii sihastri de pe Valea Iordanului.
Dorind o viaţă duhovnicească mai desăvârşită şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfântă unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi binecuvântare de la stareţ şi de la toţi, şi a plecat definitiv în Ţara Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.
După ce s-au închinat la toate sfintele locuri şi au sărutat Golgota mântuirii şi Mormântul Domnului, cei trei călugări s-au retras să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan s-a nevoit în continuare în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.
Prima ascultare în obştea Sfântului Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. El avea ca sfătuitor pe duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor de suflete macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.
Avea încă şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni şi bolnavi, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii cât şi alţii. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, el îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea sufleteşte atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi de versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Intre anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Qumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.
Din cauza războiului, între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a fost închis cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. In acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini de învăţături pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind ca să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.
In luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit, câţiva kilometri mai sus de Ierihon.
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se aşează cu ucenicul său în Peştera Sfintei Ana din apropiere, unde, după tradiţie, s-a rugat Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică – pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.
Aici a trăit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi străinătate desăvârşită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peşteră nu primea pe nimeni, căci urcuşul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă. Cu cei dinafară comunica mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi – pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură, având o piatră drept pernă.
In vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simţea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. El ţinea cu tărie la dreapta credinţă, la Tradiţie şi la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.
Spunea ucenicul lui că Sfântul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-o însemnase pe perete. Cu puţin înainte de a-şi da duhul, s-a ridicat puţin şi a binecuvântat în trei părţi, spunând ceva în taină. Ucenicul, mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii şi sfinţii care au venit să-i ia sufletul.
După trei zile, adică sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit pentru înmormântare arhimandritul Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, însoţit de câţiva călugări şi de pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustiul Ruva. Urcându-se pe scară în peşteră, ei au început slujba prohodului, dar atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.
Despre aceasta, însuşi egumenul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră”. Toţi cei de faţă la înmormântare au considerat aceasta o mărturie pentru sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmormântat în aceeaşi peşteră alături de mormintele înaintaşilor săi.
Timp de douăzeci de ani mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peşteră de ucenicul său, monahul Ioanichie. Apoi, pustnicul Pavel, care se nevoise aproape de dânsul şi care acum era plecat ca şi misionar în America, a dorit să-l revadă pe Sfântul Ioan, despre care nu mai avea nici o veste. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea”.
La începutul lunii august 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Ţara Sfântă cu un grup de pelerini, dorind să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Auzind însă că acesta este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, a primit îngăduinţă să deschidă mormântul şi, ridicând capacul, a ieşit un miros cu bună mireasmă şi a găsit trupul sfântului împreună cu îmbrăcămintea cu totul întregi şi binecuvântate.
Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august 1980.
Cu binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, a aşezat în ea cu mare cinste moaştele Cuviosului Ioan, iar la 15 august 1980 l-a adus la mănăstire în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica cu hramul Sfântul Ştefan, unde se află şi alte sfinte moaşte. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului.
Din acea zi, numeroşi pelerini vin şi se închină la moaştele cuviosului, cerându-i ajutorul, şi mulţi primesc sănătate şi cele de folos. Incă şi alte multe minuni se petrec cu rugăciunile lui, ceea ce face ca marele nostru nevoitor din pustia Hozevei să fie cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, sub numele de „Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)”, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării sale la cele veşnice.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august