Cuviosul Pimen, cel cu multe dureri (7 august)

Despre fericitul Pimen luând cuvânt, să ne pogorâm la mărturisirea pătimirii lui, ca să ştim cum să răbdăm cu mulţumire şi cu vitejie durerile, şi cum puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte întru neputinţă. Deci acest fericit Pimen s-a născut bolnav în lume, şi bolnav a şi crescut. Această boală trupească nu a dat loc celei sufleteşti întru dânsul, căci era curat de toată mâhnirea şi nu a cunoscut întinăciunea păcatului. Şi de multe ori se ruga de părinţii săi să-l dea la mănăstire, ca să se tundă în chipul monahicesc; dar aceia, ca nişte iubitori de fii, vrând să-l aibă moştenitor după moartea lor, îl opreau.
Iar odată – Dumnezeu văzând mai înainte ce era mai bine -, fericitul a slăbit peste măsură şi a venit întru deznădăjduire de viaţă. Atunci părinţii lui, chiar şi nevrând, au fost siliţi să-l ducă în Mănăstirea Pecersca, poftind pe cuvioşii părinţi care locuiau în mănăstire să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lor, ca să se tămăduiască de boală. Iar cuvioşii părinţi, ostenindu-se mult întru rugăciuni, nimic nu au folosit bolnavului, căci rugăciunea lui biruia pe toţi, fiindcă el singur nu-şi cerea sănătate de la Domnul, ci mai ales cerea adăugire de boală, ca nu cumva, însănătoşindu-se, să-l ia părinţii săi de la mănăstire şi să nu-şi mai câştige dorinţa. Insă tatăl său şi maica sa şezând lângă el şi nedându-l să-l călugărească, fericitul era foarte mâhnit.
Şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i împlinească dorinţa lui, cu judecăţile care le ştie singur. Şi iată, într-o noapte, pe când părinţii lui şi slugile dormeau, au intrat la dânsul îngeri luminaţi, unii în chip de tineri frumoşi, iar alţii în chip de egumeni şi fraţi, purtând în mâini lumânări, Evanghelie, cămaşă de păr, mantie, culion, şi toate cele ce erau de trebuinţă călugăriei, şi-i ziceau lui: „Voieşti ca să te tundem?” Iar fericitul cu bucurie le-a răspuns: „Cu adevărat voiesc! Domnul v-a trimis pe voi, domnii mei! Vă rog să-mi împliniţi dorinţa inimii mele!” Atunci ei îndată au început întrebările şi toate cele scrise în randuiala tunderii monahiceşti; şi astfel l-au călugărit în chipul îngeresc cel mare al monahilor, îmbrăcându-l în mantie şi culion şi numindu-l pe el Pimen. Apoi, dându-i după obicei lumânare aprinsă, au zis: „Până la 40 de zile şi 40 de nopţi această lumânare nu se va stinge”. încă i-au mai proorocit lui că boala o să-l chinuiască totdeauna, iar câştigarea sănătăţii o să-i fie semn de moarte. Apoi, săvârşind toate, l-au sărutat pe el şi s-au dus în biserică, luând perii lui într-o năframă, pe care au pus-o pe mormântul Cuviosului Teodosie.
Iar fraţii care erau aproape în chiliile lor, auzind glasul cântării, au deşteptat pe ceilalţi dimprejuml lor, părându-li-se că egumenul cu oarecare fraţi călugăreşte pe cel bolnav, ori că acum s-a pristăvit; deci toţi împreună au mers în chilia aceea unde zăcea fericitul. Şi au găsit acolo pe toţi dormind – pe tatăl, pe maica şi slugile lui -, şi i-au deşteptat; şi toţi s-au umplut de bună mireasmă, iar pe bolnav l-au văzut plin de bucurie şi veselie, şi îmbrăcat în haine monahiceşti. Atunci fraţii l-au întrebat: „Cine te-a tuns pe tine monah şi ce cântare am auzit noi aici, pe care părinţii tăi, la tine fiind, n-au auzit-o?” Bolnavul a răspuns: „Mi se pare că a venit egumenul cu fraţii de m-a tuns şi m-a numit Pimen; deci aceia cântau cântarea pe care aţi auzit-o, iar lumânarea aceasta pe care o vedeţi, mi-a dat-o, zicându-mi că va arde neîncetat, până la 40 de zile şi 40 de nopţi. Iar perii capului luându-i în năframă, a mers cu ei în biserică”.
Acestea auzindu-le fraţii, au mers îndată la biserică, dar au găsit-o încuiată; drept aceea au deşteptat pe paraclisieri şi i-au întrebat: „A intrat cineva în biserică după rugăciunea Pavecerniţei?” Iar ei au răspuns: „Nu a intrat nimeni, pentru că şi cheile sunt ascunse la eclesiarh”. Deci au deşteptat şi pe eclesiarh, care, luând cheile, a intrat în biserică, şi iată, a aflat pe mormântul Cuviosului Teodosie perii puşi în năframă. Atunci au spus egumenului de toate, iar egumenul, mirându-se foarte tare, a început a cerceta cu dinadinsul, cine ar fi tuns pe fericitul Pimen. Dar nu a aflat, decât numai s-a cunoscut de toţi, că această purtare de grijă era de sus, de la Dumnezeu, prin sfinţii Lui îngeri.
Deci egumenul şi fraţii au socotit îndelung despre minunea ce se făcuse, dacă se va socoti tunderea fericitului după randuiala Bisericii. Dar de vreme ce despre aceasta aveau mărturie încredinţată, căci, după cuvântul lui, fiind biserica încuiată, s-au aflat în ea perii capului lui pe mormântul Cuviosului Teodosie, asemenea şi lumânarea ce era destulă să ardă într-o zi, a ars nestinsă 40 de zile şi 40 de nopţi, de aceea, altă tundere nu i-au mai făcut lui, ci i-au zis: „Destul îţi este ţie, frate Pimene, chipul cel dăruit de Dumnezeu şi numele cu care te-a numit. Insă spune-ne şi nouă – l-a întrebat egumenul, venind cu cărţile cele de tundere -, ce fel erau cei ce te-au tuns pe tine? Oare nu au lăsat ceva din cele scrise în cărţile acestea?” Iar fericitul Pimen a zis către egumen: „Ce mă ispiteşti, părinte? Tu singur venind aici cu toţi fraţii, ai făcut toate acestea, care sunt scrise în cărţile acestea. Şi încă mi-ai mai zis şi aceasta, că mi se cade a pătimi în boală toată viaţa mea şi, când va fi ieşirea mea, atunci mi se va da sănătate, încât să pot duce cu mâinile mele patul meu cel de moarte. Deci, sfinte părinte, roagă-te pentru mine, ca Domnul să- mi dea răbdare”. Auzind acestea, l-au lăsat pe el.
Deci fericitul Pimen, după proorocia celor ce l-au călugărit pe el, a zăcut mulţi ani în boală foarte grea şi urâtă, încât se îngreţoşau de el şi slujitorii, care de multe ori îl lăsau flămând şi însetat câte două sau trei zile, iar el răbda toate cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Şi odată s-a întâmplat de au adus în Mănăstirea Pecersca pe un alt bolnav şi l-au tuns monah. Iar fraţii cei rânduiţi la slujirea bolnavilor, luându-l şi pe acela, l-au dus la fericitul Pimen, ca să le slujească amândurora împreună şi întocmai; însă neavând de grijă pentru o slujbă ca aceasta, pe amândoi i-au lăsat în uitare, încât bolnavii slăbeau fără de apă. Atunci fericitul Pimen a zis celuilalt bolnav: „Frate, de vreme ce cei ce ne slujesc se îngre-ţoşează de putoarea ce iese de la noi; deci tu, dacă te-ar scula pe tine Domnul, ai fi voit să petreci în slujba aceasta?” Iar bolnavul s-a făgăduit fericitului, zicând: „Dacă Domnul mă va tămădui, eu aş sluji cu osârdie bolnavilor până la moartea mea”. Atunci fericitul Pimen i-a zis aceluia: „Iată, Domnul ridică boala de la tine şi de acum înainte, fiind sănătos, îndeplineşte făgăduinţa ta, slujindu-mi mie şi celor asemenea mie; iar peste cei ce nu au îngrijit de această slujbă, Domnul va aduce boală cumplită, ca, învăţându-se astfel, să se mântuiască!” Şi îndată bolnavul s-a sculat şi a început a-i sluji, iar pe cei fără de grijă, care n-au voit să slujească bolnavilor, i-a cuprins pe toţi boala, după cuvântul fericitului.
Iar fratele cel tămăduit de boală a slujit puţin, dar şi el, după puţină vreme, nesuferind putoarea, s-a depărtat de Pimen şi l-a lăsat flămând şi însetat; iar el, ducându-se, s-a mutat în altă casă. Şi iată, deodată l-a aprins o boală înfocată, încât n-a putut să se scoale trei zile şi nemaiputând suferi setea de apă, a început a striga: „Pentru Domnul, miluiţi-mă, căci mor de sete”. Iar fraţii care erau în altă chilie, auzindu- l, au mers la dânsul şi, văzându-l cuprins de boală cumplită, i-au spus despre el fericitului Pimen, zicând: „Fratele ce-ţi slujeşte moare”. Iar fericitul Pimen a zis: „Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera. De vreme ce m-a lăsat flămând şi însetat, minţind lui Dumnezeu şi defăimând prostimea mea, aceasta a luat şi el însuşi, Insă, cum suntem învăţaţi să nu răsplătim rău pentru rău, duceţi-vă şi spuneţi-i lui: «Te cheamă Pimen, scoală-te şi vino la dânsul»”.
Iar când cei ce veniseră i-au zis aceasta, bolnavul îndată s-a însănătoşit şi, sculându-se singur, a mers la fericitul nedus de nimeni. Iar fericitul l-a sfătuit destul, zicându-i aşa: „Puţin credinciosule, iată, te-ai însănătoşit, de acum să nu mai greşeşti! Au nu ştii că aceeaşi plată vor avea bolnavul şi slujitorul lui? Căci răbdarea săracilor nu va pieri până la sfârşit, ci acelora care aici – unde este boală de puţină vreme – le este necaz şi întristare, acelora le va fi acolo veselie şi bucurie, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. De aceea, frate, eu rabd acestea, iar Dumnezeu Care te-a tămăduit de boală prin mine, Acela poate şi pe mine să mă scoale de pe patul acesta şi să-mi tămăduiască boala; dar eu nu voiesc, pentru că cel ce va răbda până la sfârşit – a zis Domnul -, acela se va mântui.
Mai de folos îmi este să putrezesc cu totul în această viaţă, pentru ca în cealaltă, trupul meu să fie fără de stricăciune. Aici să sufăr urâta putoare, ca acolo să mă umplu de buna mireasmă cea negrăită. Bună este, frate, bisericeasca stare înainte, întru luminatul, curatul şi preasfântul loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute, a înălţa cântare lui Dumnezeu. Aceea este foarte bineplăcută şi bineprimită, căci Biserica se cheamă „cer pământesc” şi cei ce stau întru dânsa „în cer a sta li se pare”. Iar această întunecoasă şi puturoasă casă ce este? Au nu judecată mai înainte de judecată şi o muncă mai înainte de munca cea fără de sfârşit? Insă cel ce rabdă aici cu mulţumire, zice cu vrednicie: Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine. Pe unii ca aceştia mângâindu-i, şi apostolul a zis: De veţi suferi certarea, ca unor fii se va afla vouă Dumnezeu, iar de sunteţi fără de certare, atunci sunteţi din desfrânare, iar nu fii. Incă însuşi Domnul ne sfătuieşte, zicându-ne: Intru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre
Cu nişte sfaturi ca acestea bine învăţându-se fericitul frate, de atunci nu se depărta de a-i sluji lui. Iar Sfântul Pimen, viteazul pătimitor şi următor adevărat al dreptului Iov, mulţumind neîncetat lui Dumnezeu, a zăcut în chinuirea sa douăzeci de ani. Apoi a sosit vremea pristăvirii lui şi s-a făcut semn în Mănăstirea Pecersca: Noaptea s-au arătat trei stâlpi de foc deasupra trapezei şi de acolo au trecut spre vârful bisericii. Domnul singur ştie ce lucru arăta prin acel semn; însă aceasta era adevărată, că Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc, Dumnezeu cel în Treime, Acela a trimis pe îngerii Săi la sufletul mult bolnăviciosului Pimen, ca la al lui Lazăr, căci în acea zi îndată s-a făcut sănătos şi spunea că a sosit vremea plecării sale, precum îi proorociseră cei ce l-au tuns.
Deci sculându-se el, umbla pe la toate chiliile, închinându-se tuturor şi cerându-şi iertare, iar fraţilor bolnavi le zicea: „Fraţilor şi prietenii mei, sculaţi-vă şi petreceţi-mă!” Şi îndată cu cuvântul lui s-a îndepărtat boala de la ei şi, însănătoşindu-se, mergeau cu dânsul. Iar el intrând în biserică, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi, luând năsălia nepovăţuit de nimeni pe cale, a dus-o la peşteră, în care niciodată nu fusese şi pe care nu a văzut-o de la naşterea sa. Şi intrând în peşteră, s-a închinat la mormântul Cuviosului Antonie şi a arătat locul la care voia să fie pus.
Apoi a descoperit o taină minunată, arătând mormintele fraţilor care zăceau acolo aproape şi zicând: „Aici aţi pus anul acesta doi fraţi – unul cu schimă, iar altul fără schimă; deci pe care l-aţi pus fără schimă îl veţi afla în schimă, pentru că de multe ori voia să se tundă într-însa, dar era nebăgat în seamă; însă lucrurile l-au arătat vrednic de chipul acela şi, pentru aceasta, Domnul i-a dăruit schimă după moarte. Iar pe celălalt frate, pe care l-aţi pus în schimă, îl veţi afla fără de ea, pentru că în viaţă nu o voia, nici nu a arătat lucruri vrednice de dânsa, ci zicea astfel: «De mă veţi vedea ieşind din această viaţă şi murind, atunci să mă tundeţi în schimă». Şi nu-şi aducea aminte de cel ce a zis: Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci noi, cei vii, bine vom cuvânta pe Domnul!
Pentru aceasta s-a luat de la el acest dar monahicesc şi s-a dat aceluia, care a arătat lucruri vrednice; pentru că celui ce are lucruri bune, pretutindeni i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are lucruri bune, şi ceea ce i se pare că are, i se va lua. Al treilea frate este pus aici de mulţi ani şi a putrezit tot, iar schimă lui petrece nestricată, pentru că se păzeşte spre mustrarea şi osândirea lui; căci el a câştigat lucruri nevrednice chipului schimnicesc, fiindcă şi-a petrecut toată viaţa în lenevire şi în lucruri puturoase, neaducându-şi aminte de Cel ce a zis: Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, căci tunderea schimnicească nimic nu foloseşte celor ce n-au lucruri bune care izbăvesc de munci”.
Descoperind această taină, Cuviosul părintele nostru Pimen a zis către fraţi: „Iată, au venit cei ce m-au tuns pe mine şi vor să mă ia”. Şi îndată după aceste cuvinte, culcându-se, a adormit întru Domnul, iar fraţii l-au pus cu mare cinste în peşteră la locul arătat de el. Şi săpând mormintele despre care le vorbise, ei au aflat pe cei trei monahi după cuvântul sfântului; pe cei doi care muriseră de curând, dintre care de pe cel ce era pus în schimă era luată schima şi era pusă pe celălalt ce era fără schimă; iar pe al treilea, ce murise de demult, l-au aflat tot putred şi doar schima lui era întreagă. Şi mulţi s-au minunat de negrăita judecată a lui Dumnezeu, că Acela va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august