Cuviosul Avramie de Smolensk (21 august)

Cuviosul Avramie era născut şi crescut în cetatea Smolensk. El a fost cerut de la Dumnezeu prin rugăciunile şi milosteniile părinţilor săi, căci deşi maica lui năştea fii, însă nu parte bărbătească, ci femeiască; pentru aceea tatăl şi maica sa erau mâhniţi. Şi făceau multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu, umblând pe la biserici, dând milostenie cu îndurare şi cerând să le dea să nască măcar un fiu. Apoi şi-au câştigat cererea, zămislind pe acest plăcut al lui Dumnezeu care era ales spre slujba lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, căci fiind încă purtat în pântecele maicii sale, i s-a făcut o vedenie despre el unei monahii, care petrecea cu sfinţenie, astfel:
Într-o zi de Duminică, adormind ea după cântarea de dimineaţă, i se părea ca şi cum bătea cineva în uşa chiliei şi o chema, zicându-i: „Scoală-te degrabă şi du-te la Maria, că a născut un prunc, pe care tu ai să-l primeşti din botez”. Iar monahiei, în acea vedenie a visului, i s-a părut că s-a sculat şi s-a dus; şi, dacă a intrat în casa Mariei, a văzut mulţi preoţi în haine luminoase, spălând pruncul în scăldătoarea botezului şi o femeie luminoasă stătea, ţinând în mâini o haină albă ca zăpada. Apoi au întrebat-o slugile, zicând: „Stăpână, cui porunceşti să dăm pruncul acesta?” Iar ea le-a poruncit să-l ducă la dânsa; şi, îmbrăcându-l cu haina aceea albă ca zăpada, l-a dat maicii lui. Monahia a spus această vedenie în aceeaşi zi Mariei, care avea în pântece pe acel prunc, şi Maria i-a spus că în acel ceas a mişcat pruncul într-însa.
După aceasta, împlinindu-se vremea, s-a născut pruncul de parte bărbătească şi a veselit pe părinţii săi care doreau o naştere ca aceea. Apoi, luminându-l prin Sfântul Botez după obiceiul creştinesc, îl creşteau în dreapta credinţă. Şi venind el în vârstă, l-au dat la învăţătura cărţii şi degrabă a învăţat înţelegerea Scripturii, căci darul Domnului era într-însul, înţelepţindu-l şi povăţuindu-l spre cunoştinţa învăţăturilor ce i se dădeau de dascăl. Şi avea copilul pricepere bărbătească, pentru că nu se abătea cu cei de vârsta sa la jocurile copilăreşti, ci alerga la cântările bisericeşti, se nevoia la citirea cărţilor şi lua aminte la cuvintele lui Dumnezeu, care duc la calea mântuirii. Şi venind el în vârstă desăvârşită şi înflorind cu frumuseţile trupului cele tinereşti, părinţii îl sileau să se însoare; dar el mai bine a voit să petreacă în curăţia fecioriei, decât să se încurce cu dulcile împătimiri trupeşti şi cu grijile vieţii.
Şi ducându-se părinţii lui la Dumnezeu, averile ce rămăseseră după dânşii le-a împărţit la sfintele biserici, la mănăstiri şi la săraci; iar el, îmbrăcându-se în haine proaste, s-a făcut sărac şi s-a prefăcut a fi nebun, defăimând lumea şi înşelăciunea ei. Şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, cerând să-i arate în ce chip şi prin ce fel de cale ar ajunge la mântuire. Deci cuvântul lui David îl grăia adeseori cu suspin: Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge… Şi după puţină vreme, Dumnezeu povăţuindu-l, s-a dus în mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era spre partea răsăritului ca la cinci stadii departe de cetate, la locul ce se cheamă Selişte, şi acolo tunzându-se în monahiceasca rânduială, slujea lui Dumnezeu, nevoin-du-se în postiri şi rugăciuni.
Şi petrecând el în ascultările mănăstireşti cu răbdare şi cu blândeţe şi împodobindu-se cu toate faptele bune monahiceşti, se sârguia foarte mult la citirea celor folositoare de suflet, dar mai vârtos iubea a citi Vieţile Sfinţilor Părinţi care au fost cei dintâi începători ai monahilor şi slăviţi în nevoinţele pustniceşti: Sfântul Antonie cel Mare din Egipt, Ilarion, ucenicul lui, şi marii luminători ai Palestinei: Eftimie, Sava, Teodosie şi alţii. Asemenea mai citea şi pe ale celor mai de pe urmă plăcuţi lui Dumnezeu, care au strălucit în Rusia: Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, şi se sârguia pe cât putea să le urmeze acelora. Incă mai citea şi cărţile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale lui Efrem Sirul şi alte cuvinte părinteşti, povestiri şi istorii, şi din toate acelea adunând dulceaţă duhovnicească, îşi hrănea sufletul său ca o albină iubitoare de osteneală care culege mierea din flori.
Şi văzând egumenul pe fericitul Avramie îmbunătăţit cu viaţa, l-a silit să primească rânduiala preoţiei; şi aceasta a fost în zilele iubitorului de Hristos domn Mstislav al Smolenscăi. Iar Avramie, primind sfinţita rânduiala, a primit şi smerenie mai adâncă şi nevoinţe mai mari, pe care le lăsăm a le povesti cu de-amănuntul, ca să nu se lungească cuvântul. Ajunge a zice despre el că a fost un vas ales al Sfântului Duh şi săvârşea dumnezeiasca Liturghie cu vrednicie şi cu mare cucernicie – întocmai ca un înger al lui Dumnezeu – şi niciodată n-a lăsat pravila bisericească şi mai ales dumnezeiasca Liturghie, aşijderea şi osebita sa nevoinţă din chilie. Şi a început a se îndeletnici la citirea dumnezeieştilor cărţi şi la scriere, mai mult decât înainte.
Deci i-a deschis Domnul mintea lui să înţeleagă tainele cele nelesne de înţeles ale Sfintei Scripturi, şi pentru ca nu numai pe sine, ci şi pe alţii să-i folosească, i-a dat dar gurii lui spre vorbele şi învăţăturile cele mântuitoare de suflet, încât cuvântul era gata în gura lui spre răspuns la toată întrebarea, spre descoperirea şi tâlcuirea cuvintelor celor neştiute în Scriptură; pentru că toate cele citite erau neuitate în pomenirea lui şi, precum o cămară de cărţi, mintea lui cuprindea multe cărţi într-însa şi încă şi cuvântul lui era lucrător în cei ce-l ascultau pe dânsul. El aducea în umilinţă şi în zdrobirea inimii pe cei ce luau aminte la graiurile lui, şi mulţi, nu numai din monahi, ci şi din mireni, îl ascultau cu plăcere; şi, într-adins oamenii mireni şi duhovniceşti mergeau din cetate la acea mănăstire ca să asculte învăţăturile cele folositoare de suflet ale Cuviosului Avramie.
Dar diavolul, urătorul binelui, nesuferind să vadă folosul ce se făcea multora de plăcutul lui Dumnezeu, a ridicat asupra lui prigonire; căci a îndemnat pe unii din monahi să-l zavistuiască şi să-l urască, să-l ocărască cu multe defăimări şi să-i facă supărări şi necazuri. Dar robul Domnului cel fără răutate pe toate le răbda cu blândeţe şi cu smerenie, mulţumind lui Dumnezeu de ispita cea slobozită asupra lui. Deci se ruga pentru cei ce-l urau şi-l năpăstuiau şi nu înceta de la lucrul său – adică să înveţe pe cei ce veneau la dânsul şi să-i mângâie cu darul lui Hristos – şi nu slăbea în necazurile ce se aduceau asupra lui. Astfel a petrecut el într-acea prigonire de la zavistnici, iar mai vârtos de la însuşi diavolul, ca la cinci ani. Iar egumenul fiind îndemnat uneori de monahi, iar alteori de nevăzutul vrăjmaş, oprea pe fericitul să înveţe şi-i zicea: „Iată, toată cetatea ai întors-o la tine şi te mândreşti în deşert, slăvindu-te ca un cărturar şi învăţător şi mai bun decât noi; deci încetează a învăţa, căci eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine!” Astfel egumenul, oprind pe Avramie, gonea cu mânie pe cei ce veneau la dânsul pentru folos şi mult chinuia pe robul Domnului, astupând izvorul darului ce curgea din gura lui; iar la sfârşit l-a gonit cu necinste din mănăstire ca pe un rob netrebnic.
Iar Avramie, plăcutul lui Dumnezeu, fiind izgonit fără de veste din mănăstirea sa în care se călugărise, a mers în cetatea Smolensk şi a început atunci a vieţui în Mănăstirea Cinstitei Cruci. Şi era atunci mănăstirea mică şi lipsită, dar au început acolo a veni oamenii la dânsul mai mulţi ca înainte, pentru ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu pe care le propovăduia. Deci vrăjmaşul cel nevăzut se tânguia, iar Domnul preamărea pe robul Său, dându-i dar la propovăduire şi putere în nevoinţe. Şi îi trimitea Domnul toate cele de trebuinţă cu prisos prin mâinile oamenilor celor iubitori de săraci şi făcători de milostenie.
Deci mănăstirea aceea a început a avea îndestulare de pe urma lui Avramie, căci cele ce i se dădeau lui, cuviosul le împărţea fraţilor şi săracilor; încă şi biserica a împodobit-o cu icoane şi cu toată bunacuviinţă, din milosteniile care i se dădeau lui. El era iconomul acelei mănăstiri cu binecuvântarea arhiereului şi venea mulţime mare de oameni la dânsul, în toate zilele, la cântarea bisericească, trăgându-se spre învăţătura lui, cu care îi povăţuia pe calea mântuirii, uneori citindu-le dumnezeieştile cărţi, iar alteori vorbindu-le cuvintele cele folositoare şi îndemnând cu lacrimi pe păcătoşi la pocăinţă. Deci mulţi, umilindu-se în inimile lor, părăseau păcatele lor şi îşi îndreptau viaţa prin adevărata pocăinţă. Iar el totdeauna avea în pomenirea sa înfricoşata zi a judecăţii, şi, învăţându-i şi pe alţii ca să-şi aducă aminte şi să se teamă de ea, a zugrăvit două icoane osebite: una cu a doua venire a lui Hristos, iar alta cu întrebările la vămi de către duhurile văzduhului; şi adeseori privind la dânsele şi arătându-le celorlalţi, îşi uda faţa cu lacrimi, suspinând din adâncul inimii.
Şi era cuviosul cu trupul uscat de marea lui înfrânare, încât şi oasele şi încheieturile lui era cu putinţă a le număra, căci se chinuise mult pe sine cu viaţa cea aspră şi faţa lui era veştejită, iar chipul feţei sale era asemenea Sfântului Vasile cel Mare, şi la obiceiuri era următor aceluia în dumnezeiasca plăcere. El avea mare război cu diavolii care năvăleau asupra lui prin vedenii şi năluciri înfricoşătoare, uneori în vis, iar alteori la arătare răcnind ca fiarele sălbatice şi tăbărând asupra lui ca nişte războinici. Dar nu puteau să vatăme pe sluga Domnului; căci dacă spre porci n-au putere, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, cu atât mai mult asupra oamenilor ce slujesc cu osârdie lui Dumnezeu, nu pot să aibă putere şi să-i vatăme, chiar dacă s-ar iuţi foarte, căci numai prin vederi înfricoşează, dar nu îndrăznesc a se atinge de ei. Şi când stătea Cuviosul Avramie la rugăciunea de miezul nopţii, ei, prefăcându-se în asemănări de multe feluri şi în femei fără de ruşine, se sârguiau să-i întrerupă rugăciunea lui, dar prin aceeaşi rugăciune, ca şi cu o suliţă, se răneau şi se goneau. Şi când se culca pe pat ca să se odihnească puţin, ei îl aruncau jos şi nu-l lăsau să adoarmă, ca prin nedormire slăbind cu trupul, să înceteze de obişnuitele lui osteneli; dar cuviosul se întărea cu duhul şi se împuternicea cu trupul spre toate nevoinţele, cu darul Domnului, şi ruşina duhurile răutăţii care îl chinuiau.
Apoi diavolul, neputând ca prin el şi prin îngerii săi cei nevăzuţi să facă împiedicare Cuviosului Avramie în buna lui alergare, şi să curme folosul multora, s-a sârguit prin diavolii cei văzuţi, adică prin oamenii cei răi, să-şi săvârşească vicleşugul său cel cu mult meşteşug, Dumnezeu îngăduind ispitirea asupra sfântului Său, ca astfel, plăcutul lui Dumnezeu, lămurindu-se ca aurul în topitoare, mai mult să se preamărească, iar potrivnicul să se ruşineze. Deci după o vreme, diavolul a ridicat asupra sfântului pe preoţii cetăţii, precum întâi ridicase în mănăstire pe monahi, şi preoţii au început a zice: „Iată, înşelătorul acela a amăgit pe toţi fiii noştri duhovniceşti şi i-a întors la el”.
Apoi, din zi în zi înmulţindu-se răutatea între ei, au început a se sfătui cum ar necăji şi ar goni din cetate pe nevinovatul rob al lui Hristos. Intâi au început a îndemna poporul asupra lui, semănând vorbe mincinoase, ca neghinele şi vorbind rău de dânsul. Şi îl numeau eretic, vrăjitor, cititor de cărţi diavoleşti şi prooroc mincinos, Incă ocărau şi viaţa lui cea curată cu necurate păcate trupeşti, minţind asupra lui, că s-ar împreuna cu femei şi că face şi alte spurcăciuni şi se făţărniceşte a fi sfânt. Astfel răzvrăteau pe oamenii care se foloseau de sfântul, şi îi întorceau de la el, ca să nu umble la învăţătura lui şi să nu-i asculte cuvintele nici să vorbească cu dânsul, ca şi cu un potrivnic al lui Dumnezeu. Incă îi porniseră şi spre răutate multă, la care şi mulţi monahi cu egumenii lor le ajutau, căci ziceau între ei: „De unde s-a arătat între noi acest nou sfânt şi învăţător? Iată, prin căutarea sa în faţă şi vorba mincinoasă i-a amăgit pe toţi!”
Şi sfătuindu-se, într-o zi s-au adunat egumenii cu monahii, asemenea şi preoţii cu diaconii şi cu clericii şi le-au urmat lor mulţime din popor. Deci s-au dus în curte la episcopul Ignatie, unde se întâmplase atunci de era şi voievodul la episcop, şi spuneau împotriva lui Avramie multe pricini nedrepte. Unii ziceau că este eretic şi vrăjitor, iar alţii făcător de păcate necurate; alţii, că este vinovat de multe fărădelegi şi că este vrednic de pedeapsa morţii. Iar episcopul şi voievodul, văzând şi auzind cearta poporului, au trimis slujitori să-l aducă pe Avramie. Iar aceia, ducându-se şi găsind pe cuviosul stând la rugăciune în chilia sa, l-au apucat cu mânie, împreună cu doi ucenici ai lui, şi l-au dus cu necinste ca pe un tâlhar, batjocorindu-l, împingându-l şi zicând cuvinte de ocară asupra lui. Şi pretutindeni pe uliţe, popor mult privea la aceea, iar sfântul şi nevinovatul rob al lui Hristos era privelişte îngerilor şi oamenilor, fiind adus ca un mieluşel spre junghiere. Şi nu răspundea nimănui nimic, nici se îndrepta, decât numai în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu şi spre Dânsul îşi punea nădejdea.
Fiind dus astfel sfântul cu batjocură, un oarecare cuvios, anume Luca, cu porecla Prusin, rugându-se în ceasul al nouălea în biserica Sfântului Arhistrateg Mihail, a auzit glasul Domnului, zicându-i: „Uite, duc pe plăcutul meu Avramie cu doi ucenici ai lui la adunare spre ispitire, iar tu să nu te sminteşti de dânsul”. Şi ieşind fericitul Luca din biserică, a alergat la acea adunare, strigând: „Este nevinovat acesta pe care voi îl osândiţi, îl huliţi cu nedreptate şi clevetiţi minciuni asupra lui. O, dacă ar fi păcatele lui asupra mea!” Aşa strigând el, nimeni nu-l asculta.
Iar când preoţii au văzut pe Avramie adus în curtea arhierească, mulţi din răutatea cea mare scrâşneau din dinţi asupra lui, dacă ar fi putut să-l inghită de viu, şi şi-au ridicat glasurile răcnind ca boii. Unii strigau: „Inşelătorul şi făţarnicul acesta să se gonească din cetate şi să se surghiunească”. Alţii strigau: „Să se ardă ereticul acesta!” Iar alţii răcneau: „Să se ucidă vrăjitorul”. Aceleaşi ziceau egumenii şi cu monahii. Şi stând osânditul cel nevinovat la judecată înaintea episcopului şi a voievodului, toţi strigau asupra lui şi îl prigoneau.
Deci făcându-se de judecători multă cercetare şi întrebare de pricinile ce se aduceau asupra lui, nimic nu s-a aflat adevărat, ci toate erau clevetiri mincinoase, că numai cuvintele singure se vorbeau de clevetitori, iar dovedire încredinţată şi martori nu erau. Iar sfântul stătea ca un mieluşel în mijlocul lupilor care voiau să-l rupă, având martor al nevinovăţiei sale numai pe Dumnezeu singur. Şi se ruga către Dânsul pentru clevetitorii săi, zicând cuvintele întâiului mucenic: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Atunci Dumnezeu a înmuiat inima voievodului şi a stăpânitorilor şi le-a deschis ochii minţii, ca să vadă nevinovăţia sfântului şi să înţeleagă răutatea celor ce-l prihăneau; deci au început a-i ocărî şi a-i defăima pentru nedreptatea şi urâciunea lor înrăutăţită. Iar ei, umplându-se de ruşine, au început a ieşi câte unul din adunarea aceea, acoperindu-şi feţele lor. Insă episcopul a amânat judecata până a doua zi, poruncind sfântului şi la amândoi ucenicii lui să nu iasă din curtea arhierească, până ce nu va cerceta cele despre dânsul mai cu încredinţare.
Iar a doua zi, clevetitorii adunându-se iarăşi la episcop, grăiau aceleaşi cuvinte, prihănind pe Avramie şi făcând gâlceava mare. Şi deşi nu se aflau pricinile lui, însă făceau vinovat pe cel nevinovat, şi-l osândeau pe cel drept. Deci episcopul, potolind tulburarea lor, a trimis pe cuviosul din cetate în mănăstirea cea mai dinainte, unde se tunsese, oprindu-l de la slujirea Sfintei Liturghii. Nişte ispite ca acestea pătimind Sfântul Avramie, petrecea veselindu-se cu duhul, ca şi cum n-ar fi suferit nici un rău, şi mulţumea lui Dumnezeu de toate ce i se întâmplaseră, fiind gata a pătimi şi altele mai mari. Dar urătorii cei învrăjbitori şi acolo se atingeau de el cu răutatea lor; căci, înştiinţându-se că unii din cei temători de Dumnezeu şi iubitori de învăţătura lui umblă la dânsul pentru folos, au trimis pe drumuri oameni răi, oprind pe cei ce mergeau, şi mulţi erau bătuţi şi jefuiţi ca de tâlhari.
Iar după câteva zile, fericitul Lazăr, care atunci era încă în rânduiala preoţească – căci a fost ridicat după Ignatie la cinstea episcopiei – a mers la episcopul Ignatie şi i-a zis: „Mare pedeapsă are să fie cetăţii acesteia de la Dumnezeu, pentru atâta prigonire şi izgonire a nevinovatului Avramie, omul lui Dumnezeu!” Acest Lazăr, fiind episcop după aceea, şi-a lăsat scaunul, văzând multele strâmbătăţi ce se făceau sfintelor biserici de către stăpânitorii care fără dreptate apucau cele străine. Şi s-au împlinit acele cuvinte ale lui Lazăr, căci în acelaşi an, prin dumnezeiasca pedeapsă, pentru răutatea cea făcută plăcutului Lui, a fost secetă mare şi s-a veştejit toată răsărirea pământului şi roadele şi sadurile, şi au secat izvoarele şi pâraiele, iar pământul s-a uscat foarte, încât s-a crăpat de seceta cea mare.
Din această pricină toţi s-au întristat şi se rugau lui Dumnezeu. Şi însuşi episcopul, cu toată rânduiala duhovnicească, umbla împrejurul cetăţii cu cinstitele cruci şi cu sfintele icoane, cântând rugăciuni, sfinţind apă şi cerând ploaie de la Dumnezeu. Dar Domnul, Care era mâniat pe dânşii, nu le asculta rugăciunile lor. Deci un oarecare din bărbaţii duhovniceşti, fiind îndemnat de Dumnezeu, a zis către episcop: „Oare ştii, stăpâne, care este pricina, că noi toţi rugându-ne, nu ne ascultă Dumnezeu? Cu adevărat pentru aceea că Avramie a fost defăimat cu nevinovăţie şi depărtat de la slujire; iar de s-ar ruga el, Dumnezeu i-ar asculta rugăciunea”. Atunci episcopul Ignatie, îndată trimiţând, a chemat cu cinste pe Cuviosul Avramie; şi, cercetând iarăşi pe cele ce se cleveteau asupra lui, le-a găsit pe toate mincinoase şi făcute din zavistia şi răutatea diavolească.
Deci l-a dezlegat pe cuvios de certare, iar pe clevetitori voia să-i pedepsească cu pedepsirile şi cu despărţirea ce li se cădea. Dar părintele cel fără de răutate a căzut la picioarele episcopului, rugân-du-l cu lacrimi să nu le răsplătească pentru dânsul, şi nu s-a îndepărtat până ce nu a înduplecat pe arhiereu ca să-i ierte pe ei, încât şi episcopul şi-a cerut iertare de la cuviosul, zicându-i: „Iartă-mă, robul lui Hristos, că întru neştiinţă ţi-am greşit ţie! Eu ascultasem pe oamenii cei răi! Deci, iartă şi pe toţi cetăţenii care crezuseră pe mincinoşi, pe clevetitori şi asupritori, şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne miluiască cu ploaie, că pentru tine ne pedepseşte pe noi cu secetă, pentru că te-am mâhnit cu nedreptate”. Iar cuviosul a răspuns cu smerenie: „Cine sunt eu, păcătosul, ca pentru mine Dumnezeu să se fi mâniat şi să fi pedepsit pe cineva? Cine sunt eu, ca să rog pe Domnul să trimită ploaie pământului cel însetat? Tu, o, arhiereule, roagă-te pentru turma oilor celor cuvântătoare, încredinţate de Dumnezeu ţie, şi dator sunt eu, ca şi ceilalţi robi ai tăi, să fac ceea ce mi se porunceşte de tine”.
Apoi, Cuviosul Avramie, fiind slobozit de arhiereu, s-a dus la mănăstirea sa şi se ruga pe drum, zicând: „Stăpâne, Dumnezeule Atotţiitorule, ascultă rugăciunea arhiereului Tău şi ale tuturor preoţilor Tăi şi ale tuturor oamenilor, şi întoarce-Ţi mânia Ta de la robii Tăi! Miluieşte cetatea şi poporul Tău, Milostive, şi, primind suspinurile şi lacrimile tuturor celor ce se roagă Ţie, trimite ploaie şi adapă faţa pământului şi veseleşte oamenii şi dobitoacele; Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte!”
Astfel rugându-se el şi neajungând încă până la mănăstire, Dumnezeu a dat ploaie mare multă vreme şi ploaia n-a încetat până ce pământul nu s-a adăpat bine. Atunci tot poporul din cetate grăia: „Iată cât de repede a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său Avramie!” Şi s-a făcut tuturor bucurie mare şi slăveau pe Dumnezeu. Deci toţi au cunoscut dintr-acea vreme că Avramie nu este vinovat de nici un rău şi că zavistnicii din răutate au clevetit asupra lui, iar nu cu adevărat. După aceea şi clevetitorii şi-au cunoscut păcatul lor, şi foarte mult s-au ruşinat. Deci, pentru că unii dintr-înşii muriseră cu moarte grabnică, şi ceilalţi – temându-se să nu-i ajungă vreun rău sau vreo pedeapsă pentru robul lui Dumnezeu -, alergau la mănăstirea aceea în care era Cuviosul Avramie şi, căzând cu lacrimi la cinstitele lui picioare, îşi mărturiseau vina lor şi, căindu-se, cereau iertare.
Asemenea şi câţi crezuseră clevetirile lor mincinoase şi grăiseră rău de sfântul, osândindu-l pe el, toţi aceia alergau cu pocăinţă şi îşi cereau iertare. Iar cuviosul, pe toţi iertându-i şi rugându-se pentru dânşii, îi învăţa să nu ia aminte la cuvintele cele deşarte ale oamenilor şi să nu creadă degrab vorbele pe care le grăieşte cineva despre aproapele său, de vreme ce fiii oamenilor sunt mincinoşi, şi să nu osândească pe nimeni, nici să se împărtăşească cu cei care osândesc. De atunci Cuviosul Avramie s-a luminat mai mult cu darul lui Hristos şi era ca o făclie în sfeşnic, luminând cu toate lucrurile bune. Astfel se proslăvea într- însul Tatăl ceresc. Iar diavolul, vrăjmaşul cel nevăzut, împreună cu îngerii săi, s-au ruşinat, fiindu-le vădite şi risipite toate meşteşugirile lor, prin răbdarea plăcutului lui Dumnezeu.
După aceasta, episcopul Ignatie a zidit în cetate o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi lângă dânsa a întemeiat şi o mănăstire. Apoi a mutat într-însa pe Cuviosul Avramie, ca iarăşi, prin învăţăturile sale cele insuflate de Dumnezeu, să fie de folos la toată cetatea; deci l-a făcut pe el egumen şi arhimandrit al acelei mănăstiri. Iar cuviosul, petrecându-şi acolo restul zilelor vieţii sale cu mare plăcere dumnezeiască şi povăţuind pe mulţi spre mântuire, slobozind înainte pe episcopul Ignatie şi trupul lui îngropându-l cu cinste, s-a mutat şi el din această viaţă vremelnică la viaţa cea veşnică şi s-a sălăşluit în locaşurile cele nefăcute de mână, intrând întru bucuria Domnului său, Căruia I-a slujit în călugărie fără lene-vire ca la cincizeci de ani şi I-a fost credincios din scutece, slujindu-I cu cuvioşie şi dreptate până la cea mai de pe urmă suflare. Iar acum stă în ceata cuvioşilor şi a drepţilor, înaintea scaunului Stăpânului, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august