Sfânta Muceniţă Evlalia Fecioara (22 august)

Pe vremea împăraţilor închinători de idoli, când toată lumea se întuneca cu păgânătatea elinească, era în Spania, în cetatea Varchinon, o fecioară pe nume Evlalia, fiică de creştini. Aceasta încă din pruncie a iubit pe Domnul nostru Iisus Hristos din toată inima, şi petrecea cu părinţii săi într-un sat departe de cetate. Ea era foarte iubită de părinţi, pentru blândeţea, smerenia şi înţelegerea ce era în ea, mai presus de măsura anilor ei. Ea învăţase carte şi avea un scop neschimbat, ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie. Şi se îndeletnicea la citirea cărţilor şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea, petrecând într-o chilie osebită cu fecioarele cele de o vârstă cu ea.
Iar când a trecut de 14 ani, împăratul Diocleţian a ridicat o prigonire cumplită împotriva creştinilor şi a venit în cetatea Varchina un ighemon, anume Dachian, care, aducând jertfe spurcate zeilor săi celor urâţi, a poruncit să caute pe creştini, ca să aducă tămâie pentru idoli la jertfe. Deci mare tulburare s-a făcut atunci în cetate, pentru că creştinii erau luaţi de prin case, siliţi la închinare de idoli şi chinuiţi, lucru de care îndată s-au înştiinţat şi satele dimprejur. Auzind acestea, Sfânta fecioară Evlalia s-a umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu faţă luminoasă a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, şi dau slavă Preasfântului Tău nume, că am câştigat ceea ce am dorit. Cred în Tine, Stăpânul meu, că se va săvârşi dorinţa inimii mele, cu ajutorul Tău!”
Auzind acestea părinţii şi fecioarele ce erau lângă ea, nu înţelegeau ce zice şi au întrebat-o care este pricina veseliei ei, ce dorinţă a câştigat şi ce săvârşire aşteaptă. Iar ea nu le-a spus nimic, tăinuindu-şi gândul său. Şi se mirau de dânsa, de vreme ce obiceiul ei era să nu tăinuiască cele ce le înţelegea pentru sfânta credinţă, ci pe câte le înţelegea din Scripturi, învăţată fiind de darul lui Dumnezeu, pe toate le spunea lor spre folos. De aceea toţi o iubeau pe dânsa ca pe sufletul lor. Iar atunci, Evlalia nu le-a spus gândul său, ca să nu fie oprită de tatăl său sau de mama ei, care o iubeau foarte mult.
Deci când a sosit noaptea şi toţi dormeau, căci era întâia cântare a cocoşilor, sfânta fecioară a ieşit din casă în taină, nesimţită de nimeni, şi a alergat în cetate, fiind chemată de dragostea cea mare a cerescului său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, şi dorind să-şi pună sufletul pentru El. Şi nu se înfricoşa ea de
166
acea călătorie în noapte – după cum este obiceiul celorlalte fecioare, de a se teme să iasă noaptea din uşa casei -, pentru că, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu şi vrând să moară pentru Dânsul, nu băga în seamă întunericul nopţii, nici înfricoşările ce se fac noaptea şi fiarele ce trec pe cale; ci, precum un cerb însetat spre izvoarele apelor, astfel alerga pe calea cea pietroasă, având picioarele goale şi fiind neobişnuită a umbla pe o cale aspră ca aceea.
Şi a ajuns Sfânta Evlalia în cetate pe când se lumina de ziuă şi intrând pe porţile cetăţii, a auzit glasul propovăduitorilor, chemând poporul la privelişte. Deci a alergat în mijlocul cetăţii şi a văzut pe ighemonul Dachian şezând pe un loc înalt la judecată. Atunci, împingând poporul pe cât putea, a mers înaintea ighemonului şi a strigat cu glas mare: „Judecător nedrept care şezi pe scaun înalt şi nu te temi de Dumnezeu, Cel ce este mai sus decât toţi! Oare pentru aceea şezi aici, ca să pierzi oamenii cei nevinovaţi, pe care i-a zidit Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a-I sluji Lui, iar tu pe aceia îi tragi spre slujba satanei şi cu moarte pedepseşti pe cei ce nu te ascultă pe tine?”
Iar ighemonul mirându-se de îndrăzneala acelei fecioare tinere, i-a zis: „Cine eşti tu, care ai îndrăznit a veni nechemată înaintea divanului nostru şi a ne grăi nouă cuvinte de mândrie, potrivnice poruncii împărăteşti?” Iar sfânta a răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Eu sunt Evlalia, roaba Domnului Iisus Hristos, Care este Impăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, spre Care nădăjduind, nu m-am temut a veni de bunăvoie şi a te mustra pe tine. Pentru ce fără minte defăimezi pe Dumnezeu, ale Căruia sunt toate – cerul, pământul, marea şi toate cele ce sunt pe ele şi în ele -, şi cinsteşti pe diavolul? Şi nu numai atât, dar şi pe oamenii care slujesc Dumnezeului celui adevărat, îi sileşti prin felurite munci spre închinarea idolilor, care nu sunt dumnezei, ci draci, şi cu care, voi toţi cei ce îi cinstiţi pe ei, vă veţi da focului celui veşnic”.
Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit s-o dezbrace îndată şi s-o bată cu beţe pe spate, fără cruţare. Şi pe când o băteau, chinuitorul îi zicea: „O, ticăloasă fecioară, unde este Dumnezeul tău? Pentru ce nu te scoate din această bătaie? Pentru ce ai îndrăznit la lucrul ce nu ţi se cade ţie? Deci spune că din neştiinţă ai făcut aceasta, neştiind ce este puterea judecătorului, şi vei câştiga iertare; căci şi mie îmi este jale de tine, că, fiind aşa tânără, frumoasă şi de neam bun, eşti aşa de cumplit bătută”. Răspuns-a sfânta: „Eu râd de tine, că mă sfătuieşti să mint, ca şi cum din neştiinţă aş fi îndrăznit la chinurile cele pentru Dumnezeul meu, şi ca şi cum n-aş fi ştiut care este puterea ta. Cine nu ştie că toată puterea fiecărui stăpânitor este vremelnică? Căci precum omul astăzi trăieşte şi mâine moare, tot aşa se schimbă şi stăpânirea lui; iar stăpânirea Domnului meu Iisus Hristos este fără de sfârşit, precum şi El singur este veşnic. Deci nu pot să mint, pentru că mă tem de Stăpânul meu, Care va da focului gheenei spre ardere pe cei mincinoşi şi nedrepţi. Iar tinereţile mele cele fecioreşti se înfrumuseţează acum şi mai mult şi neamul meu cel bun mai bine se preamăreşte, când primesc răni pentru Domnul meu. Deci să ştii, o, judecătorule, că eu nu simt dureri în bătăile care mi se dau mie, căci mă apără Hristos, Stăpânul meu, Care, în ziua înfricoşatei judecăţi, te va osândi pe tine după faptele tale, la chinurile veşnice”.
Cu aceste cuvinte ale sfintei muceniţe, ighemonul pornindu-se mai mult spre mânie, a poruncit ca în chipul crucii să spânzure pe sfânta pe un lemn de muncă şi cu piepteni de fier să-i strujească curatul şi feciorescul ei trup, până ce toată pielea ei se va jupui cu strujirea. Iar ea în muncirea aceea striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine netrebnica roabă a Ta; iartă-mi păcatele mele şi mă întăreşte în chinurile pe care le primesc pentru numele Tău cel sfânt, ca să se ruşineze diavolul şi slujitorii săi!” Ighemonul a zis către dânsa: „Unde este Acela către care strigi? Nebună şi ticăloasă fecioară, ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor ca să fii vie, că iată, acum se apropie moartea ta şi nu este cine să te izbăvească pe tine!”
Iar Sfânta Evlalia a zis către dânsul: „Să nu-ţi fie ţie bine, furule de cele sfinte, îndrăcitule şi pierzătorule, şi nici mie să nu-mi fie a mă depărta de la Domnul meu; pentru că Acela, către Care strig, este aici cu mine, iar tu, pentru ale tale necuraţii, nu eşti vrednic să-L vezi. Acela mă întăreşte pe mine ca toate chinurile care vei voi să le aduci asupra mea să nu le bag în seamă”. Atunci ighemonul a poruncit ca, aprinzând lumânări, s-o pârlească şi s-o ardă până ce va muri.
Iar când muceniţa era arsă, s-a umplut de bucurie, şi cu glas mare a grăit cuvintele Psalmistului: Iată, Dumnezeu ajută mie, şi Domnul este sprijinitorul sufletului meu. întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei, întru adevărul Tău pierde-i pe dânşii; că de bunăvoie voi jertfi Ţie. Mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun, că din tot necazul m-ai izbăvit… Astfel strigând sfânta către Dumnezeu, văpaia cea de lumânări s-a întors către slujitori şi le-a ars feţele lor foarte tare, şi au căzut la pământ. Acest lucru văzându-l sfânta, şi-a ridicat ochii spre cer, şi cu glas mare a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ascultă rugăciunea mea, şi-Ţi săvârşeşte milostivirea Ta spre mine. Ia-mă de acum către aleşii Tăi întru odihnă la viaţa cea veşnică. Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; iar cei ce cred întru Tine, văzând, să proslăvească puterea Ta”.
Astfel rugându-se, şi-a dat sufletul. Atunci s-a văzut o porumbiţă albă ca zăpada, zburând din gura ei şi înălţându-se către cer. Şi se mira poporul de cele ce vedea, iar creştinii, care erau o mulţime în popor, se bucurau că din cetatea lor s-au învrednicit a avea mijlocitoare către Dumnezeu la cer.
Deci văzând ighemonul că muceniţa a murit, s-a ruşinat că a fost biruit de acea tânără fecioară şi, mâniindu-se, s-a sculat de la divan. Apoi s-a dus în casă, poruncind ca trupul muceniţei să fie spânzurat la locul de chinuire. Incă a pus şi păzitori să păzească trupul să nu-l ia cineva, pentru că zicea: „Să atârne pe lemn până ce o vor mânca pe ea păsările cu totul”. Dar plecând ighemonul şi trupul sfintei rămânând spânzurat, deodată s-a pogorât zăpadă din nori şi a acoperit cinstitul ei trup, ca şi cu o haină albă; iar peste străjeri a căzut frică şi, depărtându-se, stăteau privind de departe şi mirându-se cu spaimă.
Deci s-au înştiinţat despre aceasta şi părinţii ei, căci, sculân-du-se noaptea din somn şi negăsind pe iubita lor fiică, au fost în nedumerire mare şi o căutau pretutindeni. Apoi, pe la amiază, au auzit despre dânsa că a murit pentru Hristos şi se afla încă pe lemnul de chinuire. Deci au alergat în cetate cu lacrimi multe şi văzând-o pe ea moartă, spânzurată pe lemn în chipul crucii şi acoperită cu zăpadă, ce fel de tânguiri nu făceau şi ce cuvinte de plângere nu grăiau? Dar se şi bucurau, că fiica lor cea iubită a primit cununa cea muceni-cească şi a intrat în cămara Mirelui ceresc. Apoi au vrut să o ia pe dânsa la casa lor, dar străjerii nu le-au dat voie nici să se apropie de ea; de aceea priveau de departe spre dânsa, plângând şi veselindu-se cu duhul în acelaşi timp.
Iar după trei zile, oarecare bărbaţi dreptcredincioşi, venind noaptea, au furat cinstitul trup al sfintei muceniţe, fără să simtă străjerii, apoi l-au învelit în pânză curată cu aromate, fiind de faţă şi părinţii ei, care spălau cu lacrimi trupul iubitei lor fiice. Iar Sfântul Felix, care a pătimit mai pe urmă pentru Hristos, privind la faţa muceniţei celei moarte, a zis cu lacrimi pline de bucurie: „Doamnă Evlalie, tu mai înainte decât noi te-ai învrednicit de cununa muceni-cească!” Şi pe când le grăia acestea Felix, faţa cea feciorească, fiind moartă acum de trei zile, a zâmbit spre dânsul, de parcă ar fi fost vie, şi toţi câţi erau acolo au început a cânta din psalmul care zice: „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe dânşii, şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei…” După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfintei Muceniţe Evlalia, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui Impărăţie fără de sfârşit petrece în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august