Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfinţilor Chir şi Ioan, doctorii fără de arginţi (28 iunie) (Viaţa şi pătimirea lor se pomeneşte în 31 de zile ale lunii ianuarie)

Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos. Acea cetate era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfîrşit, creştinii le-au îngropat trupurile cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte s-au aflat într-acea vreme când creştinii întărindu-se mai mult decît elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără să fie opriţi, dar mai ales în împărăţia marelui Teodosie. Aceasta a biruit pe Maxim al Apusului cu toate puterile sale; dar l-a mai biruit şi cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având nevoie de rugăciunile lor spre ajutor. Între aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni. El petrecea într-un schit, pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze contra vrăjmaşilor.
Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus singur în schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; iar el nicidecum nu voia să iasă din chilia sa. După multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, supărându-se, el şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit şi ochii spre cer ridicându-şi, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai dat-o mie cu milostivire”.
Astfel rugându-se, a dat rasa şi toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiţi împăratului în locul meu şi să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână şi să meargă cu îndrăzneală înaintea ostaşilor lui contra vrăjmaşilor şi va vedea slava lui Dumnezeu”. Patriarhul, trimiţînd acelea împăratului şi spunîndu-i cuvintele cuviosului, el le-a primit cu credinţă. Deci, făcând după cuvântul cuviosului, a cîştigat mare biruinţă contra vrăjmaşilor, spre a cărui aducere aminte şi spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată şi pusă pe un stîlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul şi toiagul ţinîndu-l în mâini. Deci, în toţi anii, în ziua acelei biruinţe se prăznuieşte cu dănţuire, mulţumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria şi în tot Egiptul, pentru că se înmulţise creştinătatea.
Când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinţilor Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaştele sfinţilor făcători de minuni Chir şi Ioan. Aceasta a fost după sfîrşitul lui Teodosie şi pe timpul împărăţiei fiului său Eraclie. Iar despre aducerea moaştelor Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan se scrie în viaţa Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numeşte Manutin (mai înainte era sat). Acolo era şi o capişte, veche locuinţă diavolească, fiind foarte înfricoşat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Pe când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să cureţe locul acela de diavoli, şi să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. Având însă multe împiedicări şi apropiindu-i-se sfîrşitul vieţii, n-a putut să-şi ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chiril, moştenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor şi putere, pentru biruinţa şi izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci, îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan să le aducă la locul ce se numeşte Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.
Sfântul Chiril, făcând aceasta, a adus în Manutin moaştele sfinţilor, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri şi s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaştele mucenicilor. Deci, se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinţi, pe scurt.
În zilele prea sfinţitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetăţii, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi o oarecare vătămare dureroasă şi care creştea înlăuntrul trupului. Acea vătămare doctorii o numesc scrofuri, care, crescând şi umflându-se din zi în zi, i s-au îngreunat grumajii, şi-l îngrozea cu moarte. Apoi, chemând mulţi doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care cauză tatăl şi fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe ei şi au alergat la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaşte, ca să dea tămăduire fiului său.
Atunci acela, arătându-se în vedenie, a poruncit tânărului, care se îngîmfa pentru slavă şi bogăţie, să-şi lepede mai întâi mândria sa şi, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pîine şi să oblojească tot grumajul şi gîtlejul. După ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, şi Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinţilor doctori fără de plată. Însă tot acelaşi Amonie, după cîtăva vreme, uitând sfătuirile sfinţilor, s-a înălţat cu mândria şi iarăşi s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care cauză stomacul său nu putea să primească nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.
Atunci iarăşi a alergat cu lacrimi, rugându-se sfinţilor răbdători de chinuri, Chir şi Ioan, doctorii săi cei încredinţaţi. Aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărît pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-şi
lepede hainele cele de mult preţ şi să se îmbrace într-o haină de păr şi, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la fraţii cei neputincioşi şi săraci, pentru adăparea lor. Amonie, după ce a făcut aceasta fără lenevire, sfinţii iarăşi i s-au arătat şi i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea şi ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture şi să-l lipească de pântecele său. Amonie, făcând aceasta, s-a făcut sănătos.
Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaştele sfinţilor răbdători de chinuri şi acolo se ruga cu osîrdie pentru luminarea ochilor săi. Deci, sfinţii i s-au arătat în vedenie şi i-au poruncit să meargă şi să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el, ducându-se, s-a spălat, şi când şi-a şters faţa cu băsmăluţa îndată a văzut. Deci, mai întâi a văzut în băsmăluţă albeţile care căzuseră din ochi ca nişte solzi. El s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toţi orbirea sa cea căzută în băsmăluţă.
Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume şi după viaţă, din întîmplare căzînd de pe o scară, şi-a sfărîmat fluierul piciorului în multe bucăţi, şi-l durea foarte tare. Chemând mulţi doctori şi neputând dobîndi nici un ajutor de la el, a alergat cu credinţă mare la aceşti doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, şi ungându-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în acelaşi ceas.
Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la ficat, care, putrezind, s-a făcut în sânge şi în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Omul acela, neputând să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaştele cele tămăduitoare ale sfinţilor răbdători de patimi şi aceia i s-au arătat, nu în vedenie, ci la arătare şi i-au dat lui să mănînce o bucată de chitrin. Acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu ştia de la cine o primeşte deoarece socotea, că aceia sânt din poporul ce venise să dea închinăciune sfintelor moaşte ale mucenicilor. După ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui şi a vărsat un vierme mare, care rodea ficaţii lui, iar sfinţii fără de arginţi, s-au făcut nevăzuţi. El, făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.
Un om, anume Mina, mai marele cetăţii Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu chinuri şi friguri, adăugându-i-se pe lângă aceasta şi împietrirea stomacului, i se încuiase stomacul. Cîte doctorii îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, şi încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Bărbatul acela a pătimit aşa două săptămâni. Suferind acea cumplită durere, se deznădăjduise din partea doctorilor, dar, aducându-şi aminte de sfinţii doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaşte. Acolo, rugându-se el cu lacrimi şi adormind puţin, i s-au arătat sfinţii şi i-au dat să mănînce o smochină. Deşteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el şi, luând-o, a mâncat-o şi îndată i s-a dezlegat stomacul şi s-a făcut sănătos.
Un alt Mina, care era mai înainte, ca acel vechi Isail, uşor şi grabnic cu picioarele, ca o căprioară de cele din ţarină, odată s-a îmbolnăvit de picioare foarte tare, încît nici nu putea păşi. Deci, a zăcut multă vreme în pat, slăbind foarte tare picioarele lui. El a poruncit să-l ducă cu patul la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan. După ce şi-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaşte, îndată s-a sculat sănătos şi umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui.
O femeie cu numele Teodora, bînd apă, din întîmplare a băut o broscuţă mică, însă nu ştia ce a băut, deci acea broscuţă a crescut în pântecele ei. La început acea broască, care era mică, îi făcea puţină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit şi durerea, încît femeia aceea nu avea odihnă de acea cumplită durere, nici ziua, nici noaptea.
Deci, se văita şi se tăvălea pe pământ şi nimeni nu putea s-o ajute nici să cunoască care îi este boala. Mulţi socoteau că aceea este muncită de diavol; deci, o aduse la aceşti sfinţi tămăduitori Chir şi Ioan, care, arătându-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Femeia, după ce a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat şi a vărsat o broască mare şi astfel s-a făcut sănătoasă. Deci, toţi cei care au văzut aceasta, minunîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.
După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinţii doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de nişte oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să cîştige ajutor de la doctori. Rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinţii i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănînce o jivină, care pe greceşte se numeşte scolopendra. Deşteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească şi iarăşi se ruga către sfinţi cerând sănătate. În altă noapte, sfinţii s-au arătat, poruncindu-i acelaşi lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. I s-a făcut lui şi a treia oară aceeaşi arătare; dar nici aşa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmaşului. Dar într-a patra noapte, sfinţii i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui şi au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci, sculându-te, mergi la izvorul nostru şi ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănînci, că aceea îţi va fi doctoria folositoare”.
Teodor, crezînd că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor şi acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămăşiţa castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucăţică a jivinei, care se numeşte scolopendra; căci o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se, a aruncat la pământ acea rămăşiţă, iar el a început a vărsa. Şi a vărsat astfel cu castravetele şi jivina aceea, cum şi toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvîrşit şi întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulţumire cinstitelor moaşte ale tămăduitorilor săi.
Din Babilonul Egiptului a venit în Manutin la sfinţii făcători de minuni, o femeie, anume Maria, având cu sine un fiu de opt ani. Aceluia i se trăsese limba din gură prin lucrarea diavolească şi atîrna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea nu era de măsura limbii omeneşti şi vederea lui era străină, fiind gros, negru, puturos şi greţos la toţi cei ce priveau la dânsul şi curgându-i neîncetat spume negre. Acel copil, din întîmplare căzînd pe pământ lângă mormântul sfinţilor, s-a lovit cu limba de marmura ce se afla acolo şi îndată s-a tras înapoi. Astfel că din batjocura cea diavolească, s-a aşezat la loc, în obişnuita măsură de creştere şi copilul s-a făcut sănătos.
Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinţi bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinţii în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui şi i-au zis: „Evghenie, scoală-te şi întoar-ce-te sănătos la casa ta!” Evghenie, deşteptându-se, s-a văzut scăpat de toată greutatea de idropică, umblând ca şi înainte, şi din acel ceas a dobîndit sănătate desăvîrşită.
Pomenind aceste puţine minuni, din cele multe ale sfinţilor fără de arginţi Chir şi Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie