Cuvântul „război”, „agresiune”, „învingător” sau „înfrânt”, „negociator”, defineşte o stare, o tensiune acumulată între părţile ce-şi dispută ceva. Nu departe de noi salve de mitralieră şi obuz lovesc pacea zilei şi a nopţii. Familii ce îngroapă pe cei dragi îşi iau drumul pribegiei. Cimitire pline şi case goale… Pe frontul de est se roagă toţi pentru biruinţă, de parcă Dumnezeu nu ar şti că este război şi că este conflict. Sunt chemaţi în ajutor de ambele părţi şi Sfinţii Bisericii şi ne întrebăm retoric: ei ai cui sunt?
Pentru ca să înţelegem la ce atitudine suntem chemaţi, voi aminti un exemplu luat din istoria Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare a stabilit un îndreptar canonic care nu a fost aplicat niciodată, ca şi multe alte îndreptare canonice scrise de sfinţi. Acest îndreptar ne arată că în caz de conflict armat creştinii sunt obligaţi să participe la lupte pentru că: „dacă ar fi fost vrednici de a fi creştini, ar fi fost capabili să întoarcă părţile ce se duşmănesc spre dragoste unii faţă de alţii, astfel încât nu ar mai fi fost nici un conflict; aşa cum stau lucrurile însă, întrucât creştinii sunt responsabili pentru vărsarea de sânge, ei trebuie să ia parte la lupte numai că, pe durata desfăşurării acestora şi încă trei ani de la încheierea lor, ei vor fi excomunicaţi.”
Înţelegem prin acest îndreptar canonic că atitudinea creştinului în orice conflict trebuie să fie cu totul alta.
El devine un mijlocitor ce împleteşte rugăciunea cu acţiunea în toate domeniile de activitate, în cel politic, social, economic şi educativ. Rostul credinciosului are o particularitate, el este chemat să fie implicat şi în armonie cu tot ce îl înconjoară, cu tot ce se petrece în jurul lui.
Un credincios poate sprijini o grupare împotriva alteia, dar nu se poate dezice de a fi solidar şi cu unul şi cu celălalt.
Fie că sunt confruntaţi cu tensiuni armate, sociale, economice sau psihologice, creştinii după învăţătura şi viaţa sfinţilor trebuie să fie alături de cei dezbinaţi şi să-şi asume responsabilitatea necondiţionată atât faţă de unii cât şi faţă de ceilalţi.
Iată de ce, în înstrăinarea de semeni şi de Dumnezeu, în promovarea altei treimi considerate „sfinte” (lăcomia, libertinajul şi mândria), oamenii îşi pierd noţiunea binelui şi a luminii din sufletul lor. Această pierdere poate fi sesizată nu numai în închisori, ci pretutindeni şi poate include şi pe cei ce se află în biserici.
„Dacă l-aţi văzut pe aproapele vostru, înseamnă că L-aţi văzut pe Dumnezeu”, mărturiseau sfinţii care-L vedeau cu adevărat pe Dumnezeu în semeni, în timp ce în conflictele de tot felul noi uneori doar afirmăm că-L vedem…
Înţelegem deci că Sfinţii sunt ai tuturor atunci când mesajul lor devine trăit, la fel după cum ei au mărturisit iubirea Mântuitorului Iisus Hristos.
8 octombrie 2014 Preot Petru Munteanu