Alegerea vieţii

Au fost odată doi oameni căsătoriţi şi aveau o singură fată. Bărbatul, tatăl fetei, era un om aşa de liniştit, aşa de tăcut, aşa de credincios, încât ziceau oamenii că nu există altul în sat ca acela. Dar acest om credincios, săracul, era bolnav. Toată viaţa lui a fost bolnăvior. El mergea la biserică, nu vorbea de rău pe altul, nu spunea minciuni, postea toate posturile, făcea milostenie. Dar nu vorbea cu nimeni. Mergând la biserică, zicea rugăciuni, venind înapoi, la fel. Vorbea cu Domnul. Iar femeia lui era cu totul invers, femeia lui iscodea tot satul. Lumea zicea: „Dacă vrei să ştii despre casa cuiva din sat, du-te la femeia aceea acolo, că ea ştie tot ce e în sat”. Vorbea de rău; dacă auzea o minciună, o făcea de o mie de ori mai mare decât a auzit-o. Clevetea, spunea minciuni, făcea şi multe alte rele. Pe lângă asta, fiindcă bărbatul ei era bolnav şi om tăcut, ea nu asculta de el, şi cum voia ea, aşa făcea. Ba, dacă ar fi spus bărbatul ceva, îl bătea, că era mai voinică decât dânsul.
Şi ce s-a întâmplat? Să vă spun. Fata lor de acum era de 17 ani şi ea se gândea ca fată: „Vai de mine, ce rele face mama şi câtă răbdare are tata cu dânsa!” Îi era milă fetei de tatăl ei, dar nu putea să facă nimic şi nici tatăl ei nu se apăra, ci răbda în tăcere. Aşa a mai trecut un timp şi după o vreme tatăl ei a răcit, a mai venit şi o gripă şi a murit. Şi când a murit tatăl ei, s-a pornit o vreme aşa de rea — era iarnă —, s-a pornit un visco aşa de mare, că a ţinut o săptămână în satul acela. Şi la trei zile, când l-au scos din casă ca să-l ducă la mormânt, aşa de tare viscolea, încât preotul nu putea rosti nici măcar rugăciunile. Poporul nu putea merge la înmormântare, cu mare greutate l-au dus la cimitir.
Când s-au dus, groapa era viscolită cu zăpadă până sus, era viscol mare. Au scos nişte oameni repede zăpada şi l-au pus cum au putut în groapă pe omul cel bun, pe omul cel tăcut. Şi când veneau de la cimitir, ziceau oamenii, aşa cum judecă ei:
– Aţi văzut ce răutate trăia în satul nostru?
Îşi dădeau şi ei cu părerea, aşa cum judecă oamenii.
-Iată ce răutate hrănea satul nostru. Ai văzut? Ziceau toţi oamenii că e credincios, că e tăcut, că merge la biserică. Ai văzut cât de rău a fost, că nici vremea nu i-a dat voie să-l îngroape? N-au mers decât zece oameni până la cimitir, că se năduşeau de viscol. Şi aceia cu mare greutate, pentru că erau neamuri mai de aproape, ca să-l vadă înmormântat.
Şi l-au îngropat cu chiu, cu vai, pe omul cei bun, pe o vreme straşnică. Şi mulţi care se înşelaseră îl osândeau pe sărmanul credincios:
— Acest om s-a dus în iad, dacă Dumnezeu nu l-a miluit să aibă un ceas de vreme bună de când a murit până acum. turnai viscol şi furtună, şi până l-au pus în groapă, se întuneca, nu se puteau zice nici rugăciunile.
Dar să vezi cum judecă oamenii şi cum stau lucrurile, femeia lui, care-şi făcea de cap şi când trăia el— că el era tăcut şi ea îl bătea de multe ori, iar el tăcea, că era voinică şi tare, şi bea şi îşi i bătea joc de el-, s-a întâmplat că după ce a murit bărbatul acesta tăcut şi răbdător săracul, care a zăcut mai toată viata lui, ea, când a văzut că nu mai are de cine se păzi, s-a apucat de mai multe răutăţi.
Fata era de acum mare, când a auzit ce spuneau oamenii la înmormântarea tatălui ei, se gândea şi ea ca fată, că ea nu căzuse în păcate: „Oare a cui viaţă să o urmez eu? Tata mergea la Biserică, postea, nu vorbea de rău, nu se îmbăta, nu înjura, tot timpul se ruga, era blând, dar ce folos, dacă vremea a fast rea la înmormântare? Minte de copil, s-a luat si ea după cei care dacă-i vremea rea la înmormântare zic că „ceia o murit rău”. Cum fac şi astăzi unii.
Şi nu ştia fata ce sa mai creadă. Văzând ce fărădelegi făcea mamă-sa – că înjură, se îmbată, trăieşte in răutăţi după ce a murit bărbatul ei-, se gândea „Ei, cum o rabdă Dumnezeu pe mama dacă-i aşa de rea?”
Şi n-a trecut muit şi a murii şi femeia, mama ei. A venit o Boală peste ea şi a murit. (Dar a murit liniştită şi n-a suferit prea mult. Şi in ziua când a murit femeia asta beţivă şi rea, s-a făcut o vreme- aşa de frumoasă – vreme lină, soare, nu bătea vânt, parcă şi aerul ajuta la îngroparea ei.
Iar când au mers la înmormântare, mergea tot satul cu dânsa, că ziceau babele: „Cumătră, hai să mergem, uite ce vreme frumoasă, hai până la cimitir”.
Şi au pus neamurile ei vreo şapte preoţi, au îngropat-o cu mare fast. Şi ziceau toţi-„Iaca, măi bărbatul ei, ce om era acela, ai văzut ce vreme rea a fost la moartea lui? Şi iaca ea şi-a făcut de cap şi ai văzut Dumnezeu ce vreme bună i-a dat la înmormântare? Se vede că s-a dus la bine, chiar şi aşa cum a fost ea”. Că aşa judecă oamenii cei neştiutori, dar judecăţile lui Dumnezeu sunt altfel.
Aşa că ascultaţi să vedeţi ce s-a întâmplat până la urmă. Fata, după ce a dus-o pe maică-sa la groapă, era de măritat, stătea şi ea şi se gândea: „Oare a cui viaţă să urmez eu? Oare să urmez eu viaţa tatei, să postesc, să mă rog, să mă duc la biserică, sa fiu tăcută, să foc milostenie? Dar ce folos? Că tata a avut vreme rea la înmormântare. Sau să urmez viaţa mamei adică să mă distrez şi să trăiesc bine, ca să am vreme- bună la înmormântare, ca ea? Şi nu ştia ce să facă. Se ducea la cimitir şi cugeta la viaţa părinţilor ei.
Fata era însă curată şi a început să se roage:
„Doamne, am rămas singură, tata a fost un om sfânt şi ce înmormântare grea a avut şi ce vreme rea! Mama a fost beţivă şi rea şi ce vreme bună a fost la înmormântarea ei! Arată-mi, Doamne, care viaţă să urmez, a tatei sau a mamei?” Şi rugându-se ea aşa, Dumnezeu a ascultat-o. Chiar la o săptămână după ce a murit mama, într-o seară a adormit tristă, gândindu-se: „Ce folos de viaţa lui tata, că a fost blând, cinstit şi curat? El n-a dobândit nici un bine, numai boli şi necazuri a avut şi s-a dus din lumea asta neputând fi nici măcar îngropat ca ceilalţi oameni. Mai bine să trăiesc ca mama, ca să am şi eu vreme bună la înmormântare”.
Şi adormind ea, iată apare un tânăr foarte înfricoşat, care strălucea ca fulgerul şi o privea cu asprime. Şi i-a zis îngerul:
-Care-s gândurile tale? Ce gândeşti? Ce ai gândit aseară când te-ai culcat?
-Doamne, eu am gândit aşa: Nu ştiu a cui viaţa să urmez. A tatei, să fiu milostivă, tăcută, să merg la biserică, să postesc, să mă închin? Sau a mamei, că tata a avut vreme rea la înmor¬mântare. Nu ştiu pe care cărare s-o iau. Am rămas singură. N-am nici tată, nici mamă.

Atunci tânărul a zis:
— Ia vino îmoace. Hai cu mine. Eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale. Şi, pentru că te-ai rugat aseară, m-a trimis Dumnezeu. Vino să-ţi arăt unde este tatăl tău şi unde e mama ta, şi după aceea, orice viaţă vei voi, îţi vei alege!
Şi a luat-o de mână şi a dus-o şi au intrat în nişte grădini a căror frumuseţe nu se poate spune, halate de aur, cântau păsări, miliarde de flori, bătea oleacă de vânt, le alina şi era o mireasmă! Şi se vedeau îngeri şi mii de suflete care se veseleau acolo. Nu se putea spune frumuseţea acelor locuri. Şi fata mergea uimită cu tânărul acela alăturea. Şi a întrebat:
– Ale cui sunt grădinile acestea?
– Ai să vezi acuşi.
Şi au călătorit mai departe, iar fata nu se mai sătura privind la frumuseţile de acolo. Şi mergând printre pometurile acelea, printre livezile acelea, iaca îl vede pe tatăl ei, foarte frumos la faţă, cum ar fi de 30 de ani. Şi când l-a văzut, a zis:
– Vai de mine, acesta-i tata.
Şi când a văzut-o tatăl ei, a zis:
— Draga tatei, fiica tata, cum ai ajuns tu aicea?
Şi a iuat-o şi a sărutat-o. Dar ea a zis:
– „Tată, dar mata cum ai ajuns aicea şi ale cui sunt toate acestea? — că erau livezi încărcate cu fel de fel de roade ca de aur, cântau păsări şi se vedeau palate de aur.
– Fiica tatei, ţii minte că eu am fost bolnav toată viaţa şi mama ta mă bătea şi mă înjura şi-şi făcea de cap. Eu am răbdat-o şi mi-am pus toată nădejdea în Dumnezeu, că viaţa pe pământ e trecătoare. Şi iată aici m-a adus Hristos şi mă bucur de toate acestea.
– Tată, aş vrea să rămân şi eu aici cu tine.
– Acum nu este cu putinţă aceasta, dar, de vei urma viaţa mea, nu după multă vreme vei veni şi tu aici.
Şi mult s-a rugat fata să rămână acolo, dar îngerul a luat-o de mâna şi a întrebat-o:
-Dar nu vrei să ştii unde-i şi mama ta?
-Ba da.
– Hai cu mine!
Fata voia să vadă unde era mama ei, care a făcut toate răutăţile în lumea asta, dar a avut vreme buna la înmormântare. Şi a dus-o îngerul în iad şi acolo a văzut-o pe mama ei că se chinuia în focul cei nestins. Iar mamă-sa, când a văzut-o pe fată, a început a striga:
– Draga mamei, fiica mea, Maria, nu mă lăsa, dragă mamă, pentru hrana pe care ai primit-o de la mine! Fie-ţi milă de mine! Nu mă lăsă, că tare ard! Draga mamei, întinde mâna şi mă scoate!
Şi ea a întrebat pe tânăr:
– S-o scot pe mama?
-Un te apropia.
Dar maică-sa striga:
– Nu mă lăsa, dragă mamă, că ard aici în foc nestins şi e de milioane de ori mai fierbinte decât cel de pe faţa pământului! Vai mie pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, că pentru răutăţile pe care le-am făcut în viaţă am dobândit aici chinuri fără de sfârşit! Dă-mi mâna, fata mea, şi mă scoate de aici!
– Mamă, zice, nu-mi dă tânărul acesta voie.
– Draga mama, nu mă lăsa! Ajută-mă şi nu trece cu vederea durerile mele, că vezi cum sunt chinuită de gheena focului şi de viermele cel neadormit.
Atunci fata, milostivindu-se de mamă-sa, a îndrăznit şi s-a repezit până aproape de ea şi a întins mâna, dar a ajuns-o para focului şi i-a ars mâna până la os.
Ea era în vis şi s-a trezit cu durere, cu mâna arsă de focul gheenei unde ardea maică-sa. Şi când s-a văzut arsă, a început a striga tare:
– Văleu, văleu!
Avea durere mare, că i-a ars focul mâna. Şi au venit vecinii:
— Ce-i fată, ce-i? Vai de mine, dar unde te-ai ars?
Că au văzut că în sobă nu era foc, plita nu era încinsă, jar nu era.
— Cine te-a ars pe tine?
— Vai de mine, oameni buni, mi-am ars mâna, Am vrut să o scot pe mama din focul iadului şi uite focul mi-a ars mâna.
Şi au întrebat-o cum s-a întâmplat şi le-a spus toată istoria:
— Iacă aseară, când m-am culcat, mă gândeam cum au murit şi mama şi tata. Tata a fost om aşa de bun şi a avut vreme rea la înmormântare, iar mama a fost o rea şi ea a avut vreme bună. Şi nu ştiam a cui viaţă să o urmez. Iar după ce am adormit a venit un tânăr şi mi-a spus: „Hai să-ţi arăt unde-i taică-tu şi maică-ta, ca să ştii ce viaţă să urmezi”. Şi le-a povestit pe rând cele ce văzuse fiind dusă de înger. Şi după toate acestea, văzând ea unde-i este mama şi unde-i este tata, de atunci a urmat vieţii tatălui ei, făcând neîncetat fapte bune şi rugându-se totdeauna lui Dumnezeu să moştenească cinstea şi slava ce sunt pregătite pentru cei ce vieţuiesc cu dreptate şi în buna credinţă.
Iată, am văzut din această istorisire că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca judecăţile oamenilor. Că dacă-i vreme bună la înmormântare s-a dus omul în rai, şi dacă-i vreme rea s-a dus în iad. Acestea sunt păreri greşite ale oamenilor celor nesocotiţi. Nu are importanţă vremea de la înmormântare, ci faptele pe care le-a făcut omul în viaţa sa. Acestea hotărăsc locul fiecărui om în veşnicie.

Povestiri pentru copii, vol. 9, Arhim. Cleopa Ilie