Astăzi mulţi prezic arătarea lui Hristos pe pământ, menţionând chiar date exacte. Cum trebuie privite acestea?

În lume există multe ţări bogate, dar bogăţia nu a adus nimănui bucurie sau fericire. Există ţări care ocupă primele locuri în ceea ce priveşte nivelul de trai al cetăţenilor, dar şi primele locuri la sinucideri. Tot ele sunt fruntaşe în ce priveşte tristeţea, deprimarea şi disperarea. Mulţi oameni foarte bogaţi sunt alcoolici, se droghează, nu au linişte, pace, nici bucurie în suflet. Situaţia materială bună nu este bogăţie, ci balast pentru suflet. Cea mai mare bogăţie pe care o poate avea omul este harul dumnezeiesc.
Astăzi mulţi prezic arătarea lui Hristos pe pământ, menţionând chiar date exacte. Cum trebuie privite acestea?
Hristos a spus: „De vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi” (Matei 24,26). Venirea lui Hristos nu va ii pe pământ, ci în ceruri. La cea de-a Doua Venire, Hristos Se va arăta cu îngerii pentru a judeca universul. Cât despre toţi antihriştii care vor predica şi vor face minuni, însuşi Hristos ne avertizează: „Să nu credeţi!”
Asemenea anunţuri despre venirea lui Hristos ne vin de la sectanţi. Aceştia prezic o dată anume când va avea loc evenimentul, iar dacă Hristos nu vine atunci, mulţi îşi spun: „Iată că au scris atâta şi nu s-a întâmplat nimic”. Şi astfel credinţa adepţilor lor piere imediat.
Când anume va veni Hristos, nu ştiu nici îngerii, ci doar Tatăl Ceresc. Vremurile şi soroacele sunt ascunse de noi. Noi cunoaştem doar semnele acelor vremuri, când dragostea se va răci, oamenii vor fi mândri şi lacomi… Acesta este timpul adunării roadelor, timpul secerişului…
De ce se spune că fără Biserică nu poţi învăţa să crezi aşa cum trebuie în Dumnezeu?
Fără şcoală nu putem învăţa să citim sau să scriem. Tot aşa, fară Biserică nu poţi învăţa credinţa, deoarece în ea se săvârşesc toate Tainele şi aici Domnul este Tatăl şi învăţătorul nostru. El ascultă rugăciunea comună a celor adunaţi la slujbe şi vede, de asemenea, şi pocăinţa fiecăruia. începând cu Taina Botezului, omul petrece toată viaţa în Biserică şi se îndreaptă spre veşnicie. Biserica este şcoala care pregăteşte locuitori ai raiului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată.
Nu-mi place când este multă lume în biserică. Toţi fac gălăgie, merg dintr-o parte în alta şi asta mă distrage de la slujbă, de la rugăciuni. Probabil că ar fi mai bine ca biserica să fie individuală. Este posibil aşa ceva?
Este posibil. Fiecare om este o biserică individuală. Dacă îţi este greu, mergi într-un colţ al casei, în-cuie uşa sufletului tău şi nu lăsa acolo pe altcineva în afară de Domnul.
în Moscova, atunci când e oră de vârf, cu metroul circulă foarte, foarte mulţi oameni. Şi fiecare dintre ei este singur. Sunt mulţi pe lângă tine, dar te poţi simţi ca în pustie. Unii merg pe scările rulante, alţii citesc ziare, alţii repetă pentru examene. Tu însă, să spui rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!” Există creştini ortodocşi care se roagă oriunde-ar fi. Dacă ştiu unele rugăciuni pe de rost, le zic, dacă nu, le citesc. Pe copertă scrie „Poveşti”, iar în interior este o carte de rugăciuni.
La biserică trebuie să mergi în fiecare sâmbătă seara, duminică dimineaţa şi în zilele de sărbătoare. Dacă se poate, chiar mai des. Dacă nu puteţi merge la slujbe în timpul săptămânii, măcar intraţi în biserică, în-chinaţi-vă până la pământ şi spuneţi: „Doamne, bine-cuvintează-mă la muncă!”. Şi Domnul vă va binecuvânta, iar cu această binecuvântare toate vor spori… Mergeţi şi lucraţi spre slava lui Dumnezeu!
Când începe mântuirea omului?
Mântuirea începe atunci când voinţa lui Dumnezeu se întâlneşte cu acordul omului. Dacă voia noastră este împotriva voii lui Dumnezeu, atunci avem de dus o cruce grea, pătimim. Ce înseamnă să trăieşti după voia lui Dumnezeu? Trebuie să reţinem că fară voia lui Dumnezeu niciun fir de păr nu cade de pe capul omului. Drept aceea, primiţi toate ca din mâna lui Dumnezeu. Să presupunem că cineva ne-a jignit; noi nu trebuie să ne supărăm, ci să spunem: „Domnul mi-a dat asta pentru răbdare, căci El a spus: «prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» (Luca 21, 19). Cel ce va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit”. Iar dacă nu vom răbda, ci vom lovi în aproapele nos-tru, răzbunându-ne, vom pătimi şi ne vom chinui după aceea; vom deveni răi şi nu ne vom mai putea controla. Mulţi oameni se aduc pe ei înşişi într-o situaţie disperată din cauza vieţii nedrepte pe care o au şi, astfel, ajung în spitale sau chiar se sinucid.
Trebuie să luăm aminte că suntem chemaţi în această lume pentru a ne pregăti veşnicia, pentru a intra în viaţa veşnică de fericire. Dar. pentru curăţirea sufletului trebuie să muncim mult, să smulgem din rădăcină toate patimile şi păcatele: ura, supărarea, gelozia… Şi atât de multe sunt aceste patimi, încât nu pot fi numărate. Cum să luptăm cu ele? Mai înainte de toate trebuie să vedeţi care este patima ce vă roade cel mai mult şi „de-claraţi-i război”. Atunci când veţi fi biruit această patimă, pe celelalte le veţi îndepărta mai uşor…
Odată a venit la noi o cunoştinţă care era foarte supărată: plângea, blestema chiar. Şi, încercând să o liniştim, am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, de ce eşti supărată?” Apoi am găsit pentru ea cuvinte bune, blânde. După ce ne-a spus despre ce era vorba, s-a mai liniştit. Astfel trebuie să ne liniştim şi noi sufletul atunci când nu are pace. Dacă sufletul e într-o astfel de stare, spune-i: „De ce eşti necăjit, te-a supărat ceva?” Domnul îţi va ierta toate păcatele. Atunci de ce să nu-l ierţi şi tu pe aproapele? însuşi Domnul spune: „…cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Atunci când ne vom judeca pe noi înşine, când ne vom aminti de păcatele noastre vom şti că „Domnul ne «rabdă»; de ce să nu-l «răbdăm» atunci şi noi pe aproapele nostru?!”
De ce unii primesc mai multe daruri decât alţii?
Domnul ştie cui şi cât să-i dea. Unuia îi dă 10 ta-lanţi, altuia 5, iar altuia unul singur. Fiecăruia după puterile sale. Dar va cere de la fiecare în aceeaşi măsură. Cel care a primit 10 talanţi va fi tras la răspundere pentru ei, ca nu cumva să-i fi îngropat.
Ce este mai bine să citeşti: toată Biblia sau numai Noul Testament?
Biblia cuprinde Vechiul şi Noul Testament. Însuşi cuvântul „biblia” înseamnă cărţile, în limba greacă, înainte de a citi Vechiul Testament trebuie să-l fi învăţat temeinic pe cel Nou, pentru a înţelege prorociile. De exemplu, în Vechiul Testament (Facere 22, 2) citim că Domnul l-a binecuvântat pe Avraam cu un fiu, Isaac, dar i-a spus să-l jertfească pe Muntele Moria. Acesta a ridicat un altar şi când era gata să-l jertfească pe fiul său, îngerul l-a oprit. Aceasta este o prorocie despre evenimentele ce se vor petrece în Noul Testament: aducerea ca Jertfa a Fiului Iisus Hristos de către Tatăl. Isaac purta lemnele spre munte, iar Iisus a purtat în acelaşi fel crucea spre Golgota. Există o profeţie a Părinţilor care spune că iudeii trebuie să reconstruiască Templul şi să-l întâmpine acolo pe Antihrist, deoarece îl vor confunda cu Mesia.
Iată încă un exemplu edificator în ceea ce priveşte legătura Vechiului Testament cu Noul Testament. Poporul lui Israel a fost în robia egipteană 400 de ani şi Domnul a trimis un conducător ca să-l scoată de acolo. Ajungând la Marea Roşie, evreii au văzut că sunt urmăriţi. Atunci Moise a făcut cu toiagul semnul crucii în aer, apele s-au despărţit, poporul trecând prin mare ca pe uscat. Când Faraonul a încercat să treacă şi el tot pe acolo, a fost înghiţit de ape împreună cu armata lui. Astfel, în Vechiul Testament, în afara sensului concret, istoric, ni se descoperă şi un sens profetic – despre Biserica Noului Testament ce va să fie.
Omenirea se află şi ea în robia duhurilor rele pe care o lăsăm în urmă, trecând prin apele Botezului… Poporul lui Israel a fost salvat din robia faraonului, dar a pribegit 40 de ani în pustie, suferind de foame, frig, sete. Domnul nu l-a lăsat, i-a dat drept hrană mana cerească, prepeliţe, i-a dat să bea apă. Numai că poporul nu I-a mulţumit Domnului, ci era veşnic nemulţumit, răsculându-se mereu. De aceea, niciunul dintre cei care s-au răsculat nu a intrat în Ţara Făgăduinţei. Au intrat doar cei care s-au născut. în timpul pribegiei de 40 de ani. Tot aşa se întâmplă şi cu creştinul: dacă a primit Botezul nu înseamnă că toate vor fi frumoase în viaţa lui. Vor exista şi suferinţe, şi necazuri. Dar Domnul nu-l va lăsa singur şi îi va da cele necesare vieţii, dacă va trăi având în gând cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31). Omul vechi, pătimaş trebuie să piară, iar sufletul să fie curăţit. Noul Testament trebuie citit zi şi noapte. Atunci ni se va descoperi şi Vechiul Testament.
Poţi cere de la Dumnezeu ca oamenii să creadă?
Se poate cere ca Domnul să-l aducă la credinţă pe soţ, pe copil sau pe aproapele, să-i înţelepţească, să-i întărească. Astăzi mulţi au mintea întunecată, neînţele-gând că Dumnezeu există. Mulţi enoriaşi ni se plâng: „Aud tot timpul la serviciu: «De ce mergi la biserică? De ce duci şi copiii acolo, că îi strici?»” Cei care pun asemenea întrebări sunt oameni nefericiţi, care nu ştiu că se îndreaptă spre iad, împreună cu copiii lor. Copiii acestora au toate şansele să ajungă criminali.
A venit la mine o femeie, spunându-mi că fiul ei a fost eliberat de curând din închisoare, dar că este foarte rău, tot timpul e amărât şi supărat. A aruncat cu un scaun în fratele lui de 7 ani şi a ameninţat-o şi pe ea. Ce-i de făcut? Eu am întrebat-o pe femeie: „De câte ori pe an mergi la biserică?” Mi-a răspuns că merge rar, că nu ştie nicio rugăciune, nu posteşte şi nici nu s-a pocăit până acum. Iată şi roadele unei astfel de vieţi.
De ce au fost prigoniţi pentru predicarea binelui şi a păcii mai întâi prorocii, iar mai apoi Iisus şi creştinii? De ce este lumea atât de rea?
Adevăraţii slujitori ai Domnului au fost întotdeauna prigoniţi. In Filocalie se spune că predicatorilor adevăraţi Domnul le dă necazuri. Nu bucurie sau slavă, ci necazuri. Dacă un om predică înseamnă că el va avea necazuri, va fi prigonit, va fi vorbit de rău. Numele lui va fi asociat de lume cu clevetirea, bârfele şi răul. Acestea sunt ispitele diavolilor pentru preoţii şi predicatorii adevăraţi. Preotul are de la Domnul o putere deosebită – de a ierta păcatele. De aceea demonii îl pândesc şi îl atacă în mod deosebit. Toate puterile iadului se ridică împotriva preoţiei. Atunci când un preot predică, tot iadul se cutremură.
Se spune despre un predicator că vorbea stând desculţ pe nisip. Atunci a venit la el un demon sub forma unui şarpe, vrând să-l muşte, ca să nu mai predice. Predicatorul s-a ridicat în vârful picioarelor, dar nu a încetat să propovăduiască, iar şarpele i-a intrat sub călcâi.
De ce unii oameni au multe patimi, iar alţii puţine?
Cei care lucrează cele duhovniceşti au mai puţine patimi, iar cei care slujesc diavolului sunt pătimaşi. Patimile sunt legate între ele, ca într-un lanţ. Dacă omului îi place să mănânce – dacă este lacom -, el are şi alte patimi: gânduri desfrânate, iritare, gelozie, supărare. .. multe patimi vin după una mică. Ţineţi minte: toate se întrepătrund în viaţa duhovnicească! Iar când omul începe să-I slujească Domnului, lucrând vreo virtute, de aceasta se alipesc şi altele. Şi atunci toate merg altfel în viaţa omului: nu mai are necazuri, iar sufletul îi este liniştit. Cei mândri însă, cei încăpăţânaţi şi neascultători îşi asumă o responsabilitate foarte mare. Ei pătimesc aici, dar şi în viaţa de apoi vor avea de suferit muncile iadului, focul cel veşnic.
Ce putere are Proscomidia?
Un monah din Athos a primit vestea morţii unei cunoştinţe din Rusia. El a luat o prescură, a intrat în altar şi i-a dat-o monahului slujitor, spunându-i: „Părinte, pomeneşte-o pe răposata (X) pentru iertarea păcatelor sale”. Când a luat copia în mână, monahul a văzut-o pe cea adormită în dreapta Proscomidiarului. Aceasta voia neapărat să vadă jertfa adusă pentru iertarea păcatelor ei. Numai atunci când părticica a fost scoasă, ea a zâmbit şi a dispărut. Monahul slujitor i-a dat prescura celuilalt monah, dar acesta nu a putut-o lua în mână. Când l-a întrebat ce s-a întâmplat, el i-a povestit cele văzute. Iată ce putere mare are Prosco-midia şi cât de importantă este pentru cei adormiţi. Aceştia nu se mai pot ruga pentru ei înşişi şi atunci aşteaptă rugăciunile rudelor şi ale celor apropiaţi.
Sunt oare toţi preoţii sfinţi?
În Sfânta Scriptură scrie că tot ceea ce se consacră lui Dumnezeu este sfânt (Levitic 27, 9).
Ştim că în Israel există un oraş care se numeşte Ierusalim şi pe care îl numim sfânt, deşi acolo se petrec omucideri, violenţe şi hoţii. Acest oraş este consacrat Domnului, ceea ce înseamnă că este sfânt.
Veşmintele preoţeşti pot fi vechi, chiar rupte sau murdare, dar totuşi sunt sfinte. Ele au fost consacrate Domnului.
Creştinii botezaţi care merg la biserică şi participă la slujbe sunt sfinţi, fiindcă îşi dedică viaţa lui Dumnezeu. Dacă păcătuiesc, dar se pocăiesc mai apoi, atunci şi Domnul le iartă păcatele prin Taina Mărturisirii. Nu în zadar zice diaconul la Liturghie, după ce se cântă „Tatăl nostru”: „Să luăm aminte…”, iar preotul: „Sfintele, Sfinţilor!”, adică Trupul şi Sângele lui Hristos se dau doar celor sfinţi.
Preotul este un om ca toţi ceilalţi, dar are o putere deosebită primită de la Domnul. Cu această putere el săvârşeşte Sfintele Taine, prin harul ce-i este dat de la Iisus Hristos însuşi. Este important să reţinem în acest sens, mai ales cei începători, că diavolul este ca un leu, gata întotdeauna să ne înghită, să ne smulgă din sânul Bisericii, să ne aţâţe împotriva preoţimii. Şi face acest lucru cu multă şiretenie. Ne poate arăta un preot cunoscut, îmbrăcat în alb, curat, pe care noi să-l îndrăgim. Apoi îl putem vedea într-o stare proastă, iar dacă-l judecăm, ne facem păcate.
De ce în biserică nu se folosesc instrumentele muzicale, cum este orga la catolici?
Fiindcă nu este necesar. Harul lui Dumnezeu acţionează şi umple sufletul. Cel care şi-a curăţit inima simte cum harul se atinge de sufletul lui ca de nişte corzi şi îndată îi apar lacrimi de bucurie.
Un sfânt vorbea astfel despre sine: „Atunci când intru în biserică şi aud cântarea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu, acestea intră în sufletul meu şi mă cufund într-un ocean de iubire, încât uit că mă aflu la slujbă”.
Sfântul Serafim Athonitul scrie: „Odată am obosit atât de tare, încât am fost nevoit să merg în chilie să mă odihnesc. Chiar atunci a sunat clopotul de slujbă. Când am ajuns în biserică, mă simţeam obosit, greoi, dar îndată ce au început cântările m-am cufundat în mila Domnului, şi nici nu am simţit când a trecut slujba”.
Instrumentele muzicale sunt pentru cei care trăiesc fară har şi nici nu ştiu cum să-l găsească. Sufletul este
creştin după firea lui; el are nevoie de har, trăieşte prin har, cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu rugăciune. Dar dacă omul nu cunoaşte adevărul şi trăieşte în afara Bisericii, atunci îi este greu. El încearcă să umple golul sufletesc cu alcool, muzică, droguri, dar nimic nu-l ajută…
Ce înseamnă expresia „cei chemaţi”, atunci când se spune: „Cei chemaţi, ieşiţi”?
Această expresie îl desemnează pe cel care doreşte să se boteze, care este chemat să se boteze în credinţa creştină şi să intre în Biserica lui Hristos. Atunci când vine un om în biserică şi spune că doreşte să fie botezat, preotul vorbeşte cu el şi îi dă un timp de pregătire. Acest om este numit „chemat în Biserică”, el putând să asiste doar la prima parte a Liturghiei, adică la Liturghia celor chemaţi, să asculte citirea Apostolului, a Evangheliei, predica, îndrumările. După cuvintele: „Cei chemaţi, ieşiţi!”, cei chemaţi trebuie să iasă din biserică, deoarece începe Liturghia credincioşilor, la care rămân doar cei botezaţi, ortodocşii.
Atunci când diaconul zice: „Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi”, toţi creştinii trebuie să-şiplece capul?
Acest îndemn este adresat celor chemaţi, dar toţi trebuie să-şi plece capetele, inclusiv cei botezaţi, deoarece cu toţii, prin păcate, suntem egali cu cei chemaţi.
Din pricina păcatelor nu suntem demni să intrăm în biserică şi nici să ne închinăm în faţa Domnului Iisus. De aceea, trebuie să ne smerim şi să ne plecăm capetele împreună cu cei chemaţi.
De ce se sting luminile în timpul citirii celor şase psalmi la Utrenie?
Citirea celor şase psalmi reprezintă trecerea de la Vecernie la Utrenie, de la Vechiul la Noul Testament, în Vechiul Testament nu era acea lumină pe care a adus-o Iisus Hristos în Noul Testament. De aceea se cântă la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite: „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”
Ce înseamnă cădirea în timpul slujbelor?
Atunci când Adam şi Eva au văzut frumuseţea Domnului în grădina Edenului, mergeau slăvindu-L. Biserica este grădina Edenului. în timpul slujbelor se deschid Uşile împărăteşti ale altarului şi atunci întreaga biserică devine rai. Preotul îl simbolizează pe Adam, iar purtătorul lumânării pe Eva. Ei merg prin biserică şi îl slăvesc pe Domnul prin cădire, iar corul cântă: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut…”. Cădirea este înălţarea rugăciunii, mulţumirea. După ce se încheie cântarea, se închid şi Uşile împărăteşti. Aceasta aminteşte de alungarea din rai a primilor oameni. De aceea, diaconul iese din altar şi zice de pe solee, semnificând râul de foc care separă raiul de lume: „Cu pace Domnului să ne rugăm… Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!”
Ce înseamnă aprinderea lumânării şi a candelei?
Lumânarea îl simbolizează pe om. Omul are suflet Şi trup. Astfel şi lumânarea este compusă din ceară şi fitil. Dacă nu arde, aceasta nu are importanţă – este moartă. Şi omul care nu are credinţă este mort, căci nu arde în el harul divin. Lumânarea aprinsă şi candela sunt jertfe aduse Domnului, mulţumiri pentru binefacerile Sale. Nu contează cât costă o lumânare; fiecare cumpără după posibilităţi. Domnul primeşte această jertfa, numai să fie din inimă curată şi smerită.
Cum arată giulgiul Domnului?
Giulgiul este o pânză străveche, pânza în care a fost înfăşurat Trupul lui Iisus Hristos atunci când a fost coborât de pe cruce. Această pânză s-a păstrat şi se află acum în Italia, la Torino, într-o raclă de sticlă. Pe giulgiu s-au imprimat chipul şi trupul Mântuitorului. Acesta nu poate fi văzut, dar alături se află o copie a sa în mărime naturală. Aceasta este luminată, iar pe ea se zăresc trăsăturile chipului Mântuitorului.
Cum îi ajută sfinţii pe oameni: pe toţi o dată sau pe rând?
Maica Domnului şi sfinţii sunt cu toţii întru Domnul şi trăiesc prin El. La fiecare sărbătoare milioane de oameni îşi înalţă rugăciunile către Dumnezeu şi acestea sunt primite imediat. Milioane de rugăciuni se îndreaptă către Domnul, iar în Domnul sfinţii primesc har ca să se roage pentru oameni: „Doamne, ajută-i!” Cel ce ajută nu este sfântul, ci Domnul.
Cum să exprimi mai uşor acest lucru? Eu am în apartament un telefon şi vreau să sun la un vecin. Formez numărul, dar nu nimeresc la el din prima, ci la centrală şi abia pe urmă în apartamentul vecin. Apoi vorbesc cu el nu prin peretele care ne desparte, ci prin centrală. La fel se întâmplă şi atunci când ne rugăm unui sfânt. Rugăciunea noastră ajunge la Domnul, de fapt. Sfântul primeşte rugăciunea noastră în Dumnezeu, dar centrul este Domnul însuşi. Sfinţii nu sunt mediatori, ci rugători pentru noi în faţa Domnului. Ajutorul sfinţilor îl primim cu toţii deodată, deoarece ajutorul Domnului nu cunoaşte limite de timp şi spaţiu.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi