Când începe ziua?

Unii oameni se tem de ziua care începe, mai ales dacă întrezăresc probleme dificile şi apăsătoare. Privesc cu neplăcere spre ceea ce îi aşteaptă şi, poate, chiar cu frică astfel încât problemele pe care le au de rezolvat devin motiv de nelinişte şi stres.
Şi totuşi zorii fiecărei dimineţi sunt şi vor fi martorii unui nou şi lung şir de fapte. Putem spune că fiecare răsărit ne întâmpină şi ne provoacă cu cele două atitudini; cea a disperării şi cea a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu.

Ce frumos este darul vieţii când îl trăieşti, când priveşti zilnic lumea cu suflet şi ochi de copil, deschişi larg, plini de mirare, strălucind de iubire şi înflăcăraţi de entuziasm. Ce bucurie te cuprinde când te descoperi înconjurat de atâta frumuseţe, atâtea culori, senzaţii subtile şi discrete care ţi se oferă prin sunete diverse, o simfonie celestă doar pentru tine, un miracol continuu, înveşmântat în mii de forme şi de şoapte. Nu sunt parcă cuvinte îndeajuns să transmită această emoţie pe care o trăieşti în prezenţa creaţiei întregi care ţi se dăruieşte şi te îmbrăţişează într-o iubire necondiţionată.

La acest miracol ce ne învăluie de pretutindeni, descoperim şi tovarăşi de călătorie care ne împărtăşesc poveşti diverse, captivante sau monotone.

Am privit cu atenţie de-a lungul anilor oamenii. Unii cu atitudini indiferente sau plictisite încearcă parcă să se apere de viaţă, de tot ce presupune implicare totală, socotind că o asemenea atitudine poate crea suferinţe şi probleme. Genul celor „Ți-am zis eu…” care sunt simpli spectatori la acţiunile şi evenimentele vieţii care se scurge pe lângă ei, şi care speră ca spectacolul vieţii să fie la fel şi pentru cei din preajma lor. Care tratează cu dispreţ orice emoţie, mai puţin cea a „tristeţii sau disperării existenţiale”, emoţie, care aparţine unei lumi descurajate şi dezorientate.

Am descoperit alţi oameni implicaţi, care îşi păstrează calmul şi nu permit ca nerăbdarea să le întunece judecata. Care urmează paşii mărunţi spre „scopurile cele mărunte” însufleţiţi fiind de iubirea faţă de semeni, credință şi entuziasm. Cetăţeni ai prezentului, despre care nu se poate spune că au fost.

Straniul şi tristul adevăr este că mulţi oameni există dar nu sunt vii cu adevărat, trăiesc fără nici un scop precis (poate doar acela de a le fi lor bine, de a supravieţui, cultivând prin felul lor de a fi o stare monotonă şi lipsită de sens creator).

Când cineva nu trăieşte cu adevărat, zilele vin şi se duc într-un marş fără de sfârşit al mediocrităţii.

Pentru a ieşi din această stare avem nevoie de rugăciune, de o rugăciune plină de credinţă în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Fără aceasta, descurajarea ca stare şi frustrările de tot felul dezvoltă în mintea noastră gânduri sumbre, pline de ură şi prejudecăţi, de resentimente faţă de oameni şi faţă de întreaga creaţie.

Înţelegem deci că ziua începe numai când ne trezim şi descoperim totul ca dar de la Dumnezeu. Un dar veşnic, învăluit în mii şi mii de forme şi stări de iubire pentru tine şi pentru mine.

4 septembrie 2014, Preot Petru Munteanu