Cateheză şi isihasm: paradigme misionare propuse de teologia Sfântului Grigorie Palama, Pr. dr. Roger Coresciuc Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi

Introducere
Rolul teologic şi catehetic al perceperii corecte a opoziţiei dintre atitudinea isihastă şi afirmarea teologică intelectualistă este unul major pentru înţelegerea demersului pastoral actual şi a proiectelor catehetice care-i sunt congruente. Faptul că orice apropiere Şi înţelegere superficială a acestui conflict are din start un caracter efemer este certificat de renaşterea duhovnicească a pleromei Ortodoxiei, care redescoperă valori ce pot fi uşor identificate cu adevărurile experienţei isihaste, plecând tocmai de la această percepere corectă.
A fost Sfântul Grigorie Palama un temerar teolog inovator? Este teologia sa una a reflecţiei adâncite pe seama argumentaţiei şi a cazuisticii, urmând ca din aceste perspective să se nască un nou curent, întru totul revoluţionar? Este isihasmul o teorie care stă să cadă în adâncul politeismului? Propune Sfântul Grigorie Palama o multitudine de dumnezeiri create sau necreate? Afirmă dascălul isi-hast posibilitatea pătrunderii „sensibile” în adâncul de nepătruns al Tainei fiinţei dumnezeieşti?
Iată doar câteva întrebări la care s-a răspuns cu succes de-a lungul veacurilor care ne despart de epoca palamită. Studiul de faţă îşi propune însă o problematizare de altă factură: în ce măsură întâlnim şi profităm în pastoraţia contemporană de dilemele acestei dispute? Sunt toate aceste problematizări provocări reale pentru omul de azi şi pentru raportarea sa la o înţelegere realistă a lumii în care se mişcă sau sunt doar poncife lipsite de interes sau, mai bine zis, teoretizări inutile ale unei dispute filozofice fără prea mari ecouri în dilemele mondene?
în ce măsură facem apel la filonul isihast – reprezentativ indiscutabil al dezvoltării organice a vieţuirii duhovniceşti? în ce măsură renunţarea la acest demers ne trimite în spaţiul provocărilor varlaamite? îndumnezeirea omului, aşa cum atrăgător este ea criticată de adversarii mai vechi sau mai noi ai Sfântului Grigorie Palama, mai poate fi ea o provocare pentru cateheza contemporană? Sau e de fapt cheia înţelegerii realiste a crizei actuale, de orice fel ar fi ea? Diversitatea culturală spre care suntem împinşi de mersul lumii moderne mai poate include printre priorităţi semnalele de alarmă care sunt trase sistematic de golul resimţit de umanitate prin inte-lectualizarea excesivă? Probleme filozofice recente, precum cele ridicate frecvent de Wittgenstein, sunt cu atât mai provocatoare: „Ce este realitatea? Ce fel de lucruri există în mod ultim? Ce este cunoaşterea şi cum ajungem la ea? Cum putem fi siguri că pretenţiile noastre de cunoaştere nu sunt într-un fel sistematic greşite? Care sunt canoanele raţionării corecte? Care este, din punct de vedere moral, modul corect de a trăi şi de a acţiona, şi de ce?” .
Ce mai înseamnă de fapt cateheză şi predică într-o lume invadată de informaţie, în care adevărurile de fapt şi adevărurile general valabile nu mai sunt întotdeauna-eonvergente? Eseurile de teodicee leibniziene par să propună o viziune integratoare a lumii, aşa cum isihasmul ortodox o face mereu, însă dilema rămâne aceeaşi: cât mai e capabil omul modern să se rupă din iureşul fărâmiţării la nivel noetic pentru a putea înţelege miza propriei sale dispute interioare care indirect are ecouri până în adversitatea ideilor disputei isihaste a secolului al XlV-lea?
Este isihasmul soluţia catehezei? Personai cred că este soiuţia prin excelenţă. Poate fi fenomenul care, într-o situaţie de stres sau de vid filozofic, atunci când reperele nu mai sunt identificabile, creează valori, redimensionează caractere, oferă perspective. Cuvintele filozofului Constantin Noica ar putea fi transpuse cu uşurinţă în contextul dilemelor catehezei şi predicii contemporane: „Gândul Şcolii, ale celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai «lecţii». O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara în linişte sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecţie” . O catehizare a lumii în care trăim nu se poate axa pe conţinuturi rupte de realităţi vii. Diferenţa între adevărurile formale şi cele de fapt este în fond problema nerezolvată a zeci de generaţii de căutători epistemici. A transmite stări de spirit, neînvăluite de aerul rece al cunoaşterii seci (şi secătuite), a desprinde şi a da viaţă conţinuturilor noetice, a educa – în sensul creşterii reale, neştirbite de vreun impas instituţionalizat – sunt doar câteva aspecte care nu mai pot fi ignorate atunci când vine vorba de epistemologia catehetică. Fuga de locurile plane, seci, neînviate ar trebui să fie principalul scop al catehezei.
Insistenţa obsedantă a lui Varlaam asupra rolului primar al cunoaşterii în progresul duhovnicesc, rol atât de contestat de Sfântul prigorie Palama, pare să revină şi să ia din nou avânt, deşi teoria arhe-gnoseologică varlaamită are adversari şi din spaţiul cultural-filozofic umanist contemporan: „S-a descoperit că, de fapt, cunoaşterea nu este decât una dintre multele raportări ale conştiinţei la lumea înconjurătoare. Reacţia, acţiunea, iubirea şi ura sunt alte relaţii transcendente, cuplate în paralel, unele chiar primare, în timp ce cunoaşterea este secundară şi temporar ea se dezvoltă doar în dependenţa de ele. S-a făcut simţită astfel reorientarea asupra întregii construcţii a fiinţei omului, în ansamblu”. Nu cunoaşterea în sine este blamabilă. Ea este doar o etapă într-un proces care nu face decât să cerceteze coordonatele lumii create. însă absolutizarea şi introducerea ei în această formulă absolutizată în circuitul vieţii duhovniceşti ridică probleme care nu pot fi lăsate fără răspuns. De asemenea, nici obiectele cunoaşterii nu sunt blamabile, ci alipirea pătimaşă de aceste obiecte, justificată prin actul cunoaşterii care iese din neutralitate şi se îndreaptă spre o poziţie de control nejustificată asupra creaţiei.

1. Cunoaştere vs. experienţă
Care a fost de fapt mobilul declanşării crizei teologice a secolului al XIV-lea? Prima Triadă a Sfântului Grigorie Palama începe cu această problematizare: creşterea duhovnicească, înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu, descoperirea mai presus de minte a Tainei sunt rezultate ale isihiei şi ascezei sau sunt consecinţe ale demersurilor gnoseologice?
Nedumerirea monahilor în faţa amendamentelor lui Varlaam erau cât se poate de justificate. Varlaam critica întregul sistem de înţelegere a vieţuirii duhovniceşti. Monahul calabrez nu putea accepta realitatea că viaţa duhovnicească nu se opreşte şi nu se poate fundamenta pe planul limitat al acumulării masive de cunoştinţe. Iată ce îi spune Sfântului Grigorie Palama unul dintre aceşti monahi vizaţi de Varlaam: „I-am auzit pe unii spunând că trebuie urmărită înţelepciunea cea din afară şi că monahii, pentru că nu o au, nu pot să se îndepărteze de ignoranţă şi de părerile cele mincinoase; şi chiar dacă ar ajunge cineva la nepătimirea cea mai înaltă, nu va putea să dobândească desăvârşirea şi sfinţenia dacă nu va aduna de peste tot «cunoaşterea», mai ales cea din educaţia elenică; căci şi aceasta este un dar al lui Dumnezeu, asemenea celor date prin descoperire profeţilor şi apostolilor. Prin această educaţie se conferă sufletului cunoaşterea «celor ce sunt», şi ea împodobeşte facultatea cognitivă, care e puterea superioară a sufletului. Ea nu numai că alungă din suflet orice altă răutate – căci fiecare patimă se naşte şi se întăreşte prin ignoranţă -, dar în acelaşi timp îl conduce pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu; căci nu e posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu în alt fei decât prin făpturile Sale”.
Urmărirea cu orice preţ a ştiinţei profane (ştiinţa cea din afară) este o paradigmă gnoseologică foarte prezentă în ziua de astăzi. Sfera noastră de interes se va rezuma însă la analizarea conceptului de cunoaştere teologică şi la urmărirea analitică a transmiterii acestei cunoaşteri prin diversele metode şi mijloace catehetice moderne.
Varlaam consideră că cel care ignoră această căutare totală a adevărului prin metoda culegerii complete de informaţii riscă să se regăsească rupt de sursa care a creat aceste adevăruri şi care le-a diseminat în lume ca pe un fel de „puzzle” care urmează a fi reconstruit. Ignoranţa celui care fuge de această căutare este cu atât mai periculoasă, în viziunea lui Varlaam, cu cât ea poate conduce la obscurantism religios şi la erezie. Pentru a fixa însă de la bun început termenii acestor precizări, trebuie să specificăm că Varlaam nu include în această culegere completă de informaţii doar domeniul cunoaşterii teologice. La sursa adevărului se ajunge prin asimilarea totală şi integrală a tuturor adevărurilor, fie că ţin de cunoaşterea teologică, fie că ţin de cunoaşterea lumii în întregul ei. De fapt, cunoaşterea teologică este chiar inferioară acestei cunoaşteri globale a lumii în integralitatea ei. Nimic nu poate exista dincolo de această cunoaştere, nimic nu poate depăşi siguranţa acestei cunoaşteri în procesul de apropiere de sursa creatoare. Cunoscând obiectul, se poate ajunge intuitiv şi deductiv ia cunoaşterea sursei obiectului, chiar dacă această cunoaştere nu este decât una care se dezvoltă la nivel raţional.
Prin raţionalizarea excesivă, Varlaam exclude rolul oricărui efort as-cetic. Acest aspect reiese şi din textul prezentat mai sus preluat din Triade. Monahul ortodox care îl interpelează pe Sfântul Grigorie Palama pare aproape alarmat de această poziţionare. Chiar dacă cineva ar ajunge la cel mai înalt grad de nepătimire, dacă nu pătrunde în templul cunoaşterii absolute şi integrale şi dacă nu face tot posibilul pentru a se conforma acestei acumulări necontrolate de cunoaştere, nu va avea nici o şansă să ajungă la sfinţenie şi desăvârşire.
Interesantă este următoarea analiză a empirismului gnoseologic mecanicist al lui Democrit, pe care ne-o pune la dispoziţie Ion Banu şi care pare a contrazice, cel puţin în parte, raţionalizarea excesivă: „După Democrit, raţiunea îşi ia «toate cunoştinţele» de la simţuri. Apoi, a percepe şi a gândi ar fi tot una, iar aceste activităţi ar fi datorate uneia şi aceleiaşi capacităţi; de asemenea sufletul şi gândirea ar fi unul şi acelaşi lucru, dat fiind că sufletul e format din atomi. Este vorba deci de o natură identică între aisthetis, nous şi psyche” .
Pentru Varlaam, simţurile nu sunt în corelaţie cu raţiunea. Simţurile neexersate ascetic nu pot fi o piedică în cunoaşterea adevărului. Darul sacru al ştiinţei, dezlipit de orice angrenare holistic-antropologică nu este din punctul său de vedere un ideal utopic. Omul se poate ataşa unei idei, o poate prelucra, poate înainta în cunoaşterea ei fără să aibă nevoie de o participare totală. Cunoaşterea ar trebui adunată „de peste tot”, pentru că doar aşa se va putea repara puzzie-ul pe care Creatorul l-a pus la dispoziţia celor care-şi petrec viaţa doar în cercetarea „celor ce sunt”. Puzzle-ul acesta este el însuşi un dar al lui Dumnezeu, sinonim sau mai degrabă superior oricărei alte încercări de apropiere de Taina cea negrăită. Ştiinţele sunt şi ele dar al lui Dumnezeu, iar acumularea lor nu face decât să îl pună pe om pe orbita refacerii cunoaşterii absolute şi implicit pe orbita cunoaşterii integrale a lui Dumnezeu.
Democrit nu se sfia să afirme holisticitatea omului, bineînţeles într-un alt context, dar cu nuanţe destul de interesante. Pentru Varlaam, singura cauză a declanşării patimilor era lipsa de cunoaştere, ignoranţa . Această stare e singura vinovată de neconformitatea cadrului vieţuirii creştine. Afirmaţia aceasta ridică multe semne de întrebare, mai ales pentru că vine din partea unui monah ortodox, aşa cum pretindea Varlaam că este.
Din textul Triadelor, propus spre studiu la începutul acestui subcapitol, reiese şi faptul că Varlaam susţinea că la cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea făpturilor Sale. Orice alt mijloc este exclus. Singură cunoaşterea este cea care deschide calea către înţelepciune şi care îl potenţează pe om în această direcţie. Nici un alt demers din toată filosofia ascetică a Bisericii nu se ridică la înălţimea la care conduce „culegerea învăţăturilor de peste tot”. Deducţia şi intuiţia existenţei unui creator sunt apanajul raţiunii. Ele orientează, conform lui Varlaam, toată viaţa omului către adevărata conştientizare de sine şi de Dumnezeu. Însă imanenţa experienţelor limitate absolutizate nu mai lasă loc transcendenţei, „mai-presusului de fire”, care îl introduce pe om în universul total diferit al experienţelor tainice şi de neînţeles.

2. Epistemologia varlaamită – paradigmă a derivei cadrului epistemologic modern?
Dilemele monahului ortodox care se adresează Sfântului Gri-gorie Palama, aşa cum sunt ele prezentate la începutul primei Triade, probabil că nu erau uşor de surmontat. Critica acerbă a fiecărei structuri şi etape de vieţuire ascetice pe care o realizase Varlaam în scurtul răstimp de şedere in mediile monahale ortodoxe a avut, pe alocuri, efectul dorit de monahul calabrez. Nu este vorba atât de dărâmarea certitudinilor anumitor monahi, ci de un atac direct şi nemilos la convingeri probate prin experienţă. Bineînţeles, nu putem generaliza, şi ar fi corect să spunem că aceste certitudini nu existau chiar la toţi monahii răsăriteni din acea perioadă. Situarea vieţuitorilor ascetici pe o scară valorică scoate în evidenţă şi monahi mai siguri de concretul drumului ales, dar şi vieţuitori mai puţin ancoraţi în crezul isihast. Pentru aceştia din urmă, atacul lui Varlaam se poate să fi fost devastator. Şi s-ar putea să fie la fel de devastator nu numai pentru monahii secolului al XlV-lea, ci şi pentru toţi ortodocşii, monahi sau nu.
Iată aşadar ce spune în continuare monahui ortodox care a cerut ajutorul Sfântului Grigorie Palama: „Auzindu-i vorbind acestea, nu am fost deloc convins, căci mica mea experienţă în cele ale vieţuirii monahiceşti îmi arată exact contrariul. Nu am putut însă să mă apăr, căci spuneau cu cuvinte înalte că: «noi nu ne ocupăm doar de tainele naturii, de măsurarea ciclului ceresc, de cercetarea mişcărilor contrapuse ale astrelor, de conjuncţiile, fazele şi răsăriturile lor, şi nu urmărim doar cele care decurg din acestea, fiind foarte mândri din pricina lor, ci, pentru că raţiunile acestor fenomene sunt în Mintea dumnezeiască, primă şi creatoare, iar chipurile acestor raţiuni care sunt în Mintea aceea sunt şi în sufletul nostru, ne străduim să le cunoaştem (fenomenele, n.n.), şi să ne îndepărtăm pe noi înşine de urmele ignoranţei prin metodele distincţiilor, silogismelor şi analizelor, şi să fim astfel, rămânând vii şi după moarte, asemenea Făcătorului»” .
Afirmaţiile lui Varlaam sunt, cu siguranţă, foarte atrăgătoare: omul nu cercetează natura doar de dragul de a o cerceta, ci află în natură ecouri „seminale” ale prototipurilor ideatice care se află în Mintea supremă. Apropierea de această Minte supremă, care înglobează aceste raţiuni, se face prin acumularea reprezentărilor întrupate – fenomenele, existenţele, creaturile în diversitatea lor. Cu cât există mai multă acumulare de informaţie, cu atât se pătrunde mai adânc în universul ideatic al Minţii supreme, reuşindu-se, în cele din urmă, asimilarea însăşi a Minţii (conform logicii simple: adunând elementele disparate care se regăsesc în creaţie, omul poate reconstitui modelul).
Sintagma modernă care pare a fi lider în cercetarea modernă -„a şti cât mai multe despre cât mai puţin” – este cu mult depăşită de pretenţiile lui Varlaam de universalitate. Savantul teolog al secolului al XlV-lea nu se sfia să afirme că „era foarte mândru” de faptul că reuşea să domine ştiinţific. Metoda, mijlocul, soluţia studiată sunt vârfurile de lance care îi deschid omului de ştiinţă cale către îndumnezeire şi către decriptarea adevărului. Omul nu mai are nevoie de taină, el o cucereşte . Atitudinea obsesivă a funcţionarului ştiinţific pentru decriptarea contabilă a tainei pare a fi în viziunea lui Varlaam singura soluţie perfectă către un paradis lipsit de orice altă perspectivă decât cea a ştiinţei (fie ea şi teologică).
Omul poartă în sufletul şi în mintea lui raţiunile care există şi în Mintea Creatoare, spune Varlaam. La o primă vedere nimic neobişnuit. Pare că suntem în plină teologie maximiană. Singura diferenţă e că nici Sfântul Maxim şi nici Sfântul Dionisie nu se opresc obsesiv asupra cunoaşterii care vine din creaţie. Această cunoaştere poate fi o etapă preliminară, fără să fie o etapă obligatorie. Studiul de faţă, urmând teologiei palamite, nu neagă rolul cunoaşterii profane. Semnalul de alarmă pe care l-a tras Sfântul Grigorie Palama a fost în legătură cu absolutizarea acestei cunoaşteri şi considerarea ei drept singura sursă accesibilă pentru angajarea pe drumul teologiei experimentale.
Instrumentalizarea oarbă, căutarea cu orice preţ a randamentului şi eficienţei, robotizarea persoanei umane cu scopul de a o înregimenta în structuri operaţionale eficiente sunt consecinţe ale unui mod de gândire nu întru totul străin de cel varlaamit (deşi nu este nici identificabil întru totul cu acesta). Scopul? A cunoaşte cât mai mult, a produce cât mai mult, a specializa cât mai mult, într-un iureş căruia îi scapă sensul şi al cărui obiectiv imediat este facilitarea (de orice fel ar fi ea), accesul rapid la plăcere, prelungirea efemerităţii clipei, stabilitatea materială. Aceasta din urmă devine un deziderat obsesiv, rupt de orice perspectivă mai înaltă: omul doreşte stabilitate materială, însăşi raportarea lui la Dumnezeu este trecută prin prisma acestui obiectiv, iar realitatea înconjurătoare este trambulina de la care se poate ajunge cel mai uşor la utopia hedonist-materialistă.
Aşadar, a cunoaşte pe Dumnezeu plecând exclusiv de la coordonatele acestei lumi pare a fi, cel puţin în contextul actual, o acţiune sonită eşecului. Cum poate cineva să îl cunoască pe Dumnezeu, atâta vreme cât istoria demonstrează cu fiecare pas că materia înlănţuie foarte uşor pe omul care se adânceşte în noroiul patimilor?
Un ochi curat poate vedea limpede „raţiunile” din creaţie. însă Varlaam nu oferă nici o valoare urcuşului şi efortului ascetic. Poate exista o cercetare şi o cunoaştere a lumii plecând de la datele şi premisele ştiinţifice, însă lipsa dimensiunii ascetice şi teleologice în acest demers nu poate genera decât confuzie declanşatoare de lipsă de non-sens.
Distincţii, silogisme, analize, toate acestea sunt metode neumanizate (sau mai bine zis dezumanizate). Ele sunt utile cercetării în sine. însă nu pot fi considerate instrumente capabile să dezvolte o relaţie şi să îl determine pe om să intre în viaţa cea nesfârşită. Epuizarea tainei prin aceste metode seci este cauza oricărei alienări comportamentale, decizionale şi mai ales a alienărilor teologice. Omul este stăpân al înţelesurilor lumii acesteia, dar la această poziţie dominantă nu se ajunge prin sclavia limitatoare a cercetării lipsite de sens, ci se ajunge printr-o întreagă serie de depăşiri ale situaţiilor care îl ţintuiesc pe om de gândul materiei.
O altă problemă majoră pe care o ridică afirmaţiile varlaamite este aceea a elitismului cultural-teologic pe care îl propune. Dacă e adevărat că doar cei înzestraţi cu capacităţi intelectuale şi cu disponibilităţi de cercetare au şansa să acceadă la adevărata teologie şi, implicit, la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, ce se va întâmpla atunci cu cei care nu se încadrează în aceste categorii? Este oare împărăţia lui Dumnezeu închisă pentru cei lipsiţi de calităţi intelectuale? Vor rata iremediabil sfinţenia şi îndumnezeirea cei care nu se supun normelor academice de cercetare? În această logică, afirmaţia Apostolului Pavel pe care o găsim la I Corinteni 1, 26 nu ar mai putea fi acceptată: „Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam”. Impasul unui asemenea mod de gândire dă naştere la interpretări exclusiviste, care provoacă o viziune utilitaristă asupra lumii, a teologiei şi a vieţii duhovniceşti, în general. Doar o elită, şi nu o elită duhovnicească, va avea acces la coordonatele dezvăluirii adevărului.
3. Orice cuvânt poate fi contestat
Ce răspunde Sfântul Grigorie Palama la întrebarea monahului Ortodox? „Frate, după cuvântul Apostolului, «bine este a întări inima prin har (Evrei, 13, 9). Însă cum ar putea cineva să exprime prin cuvânt Binele, care e mai presus de cuvânt? Pentru aceasta trebuie dar să mulţumeşti lui Dumnezeu care ţi-a dat un astfel de har, ce nu vine în mintea celor care cred că ştiu toate prin prisosul înţelepciunii. Şi chiar dacă nu le poţi răspunde, nu trebuie să te mâhneşti, ştiind totuşi că ei nu caută adevărul. Căci convingerea ta vine ca urmare a unei făptuiri, şi vei fi întreg şi fără încetare neclintit şi neschimbat, având cu tine temelia statornică a adevărului. Iar cei care se bazează pe demonstraţii logice îşi vor schimba cu totul părerea, chiar dacă nu acum, sub influenţa ta. Căci «tot cuvântul se luptă cu un (alt) cuvânt» , adică poate fi contestat, şi este imposibil să găseşti cuvântul care va ieşi învingător la sfârşit, căci nu mai are nădejde din pricina propriei sale înfrângeri. Şi aceasta au arătat-o copiii elinilor şi înţelepţii care îi urmează, care se combat continuu unii cu alţii şi care sunt combătuţi, prin demonstraţii verbale care par superioare” .
Pasajul acesta este fundamental pentru Catehetica modernă. Nu o înşiruire seacă de concepte teologice va dinamiza viaţa credincioşilor, ci experienţa nemijlocită a harului. Un astfel de har este incompatibil cu o minte răvăşită de căutări impersonale şi fără orizont duhovnicesc. Sfântul Grigorie Palama îl asigură pe monahul respectiv că nimic nu poate zdruncina certitudinea experienţei. Doar trăirea adevărurilor – inevitabil expuse în concepte – oferă garanţia unei cunoaşteri autentice.
Relativitatea cunoaşterii, puţin demonstrabilă astăzi, era un fapt omniprezent în secolul al XlV-lea. Nimic nu putea proba cu certitudine o teorie ştiinţifică, fără să lase loc de interpretări, contraziceri, diferenţieri fundamentate la rândul lor ştiinţific. În acest context, Sfântul Grigorie Palama se întreabă pertinent: cum pot fi puse în balanţă două dimensiuni ale cunoaşterii total diferite ca demers şi structură? O inimă care a făcut experienţa harului, care „e întărită prin har”, certifică această experienţă, fără a lăsa în sine însăşi loc de dubii sau de neînţelegeri. Cel care „pătimeşte” cele dumnezeieşti nu mai poate fi contrazis, pentru că experienţa sa îi oferă coordonate clare: propria mărturie certificată de experienţa întregului filon isihast precedent, care îi confirmă trăirile.
Apologetica unui astfel de trăitor poate fi deficitară. Această deficienţă nu trebuie însă să constituie motiv de mâhnire pentru monahul mai puţin capabil de a răspunde în termenii provocărilor. El nu este şi nici nu poate pretinde că este „savantul universal”. De altfel, situaţia este valabilă nu numai pentru secolul al XlV-lea. Urcuşul pe scara virtuţilor este deschis nu numai „monahilor învăţaţi în ale filozofiei şi ştiinţei lumii acesteia”. Bineînţeles, o astfel de pregătire ştiinţifică nu poate fi decât benefică în anumite situaţii. Dar scopul de netăgăduit al oricărui monah nu este constituirea într-un „comando” de atac ştiinţific. Oricât de bine pregătit ar fi într-un domeniu anume, un monah, odată intrat în mănăstire, va pierde în mod necesar pasul cu dinamica dezvoltării actuale a ştiinţei. Pătrunderea pe calea vieţuirii ascetice şi isihaste nu îi va mai permite specializarea continuă, atât din motive practice, cât şi din motive principiale. Şi atunci, fără să rămână un ignorant, monahul va trebui să ofere o altă perspectivă asupra lumii. Pretenţia de „savant universal” nu poate fi aplicată unui monah adevărat, cu atât mai mult cu cât ea este respinsă de orice alt reprezentant al oricărei ramuri de „ştiinţă nematematică”. Nici un filosof contemporan nu va avea pretenţia acestei universalităţi, şi un specialist în Kant nu îşi va asuma niciodată rolul unui fizician capabil să demonstreze sau să infirme teoria relativităţii propusă de Albert Einstein.

Concluzii
Adevărul afirmaţiei că „orice argument poate fi combătut cu Un alt argument” era cât se poate de actual în atmosfera eferves-cent-culturală a secolului al XlV-lea. Aparenţa de superioritate a unuia sau altuia dintre „combatanţii” savanţi sau culturali, producea de bună-seamă adevărate drame gnoseologice printre adepţii unuia sau altuia dintre protagoniştii disputelor ştiinţifice cu încărcătură filozofică . Temelia statornică a adevărului, de care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în pasajul din acest subcapitol şi care este o realitate pentru teologia experimentală, nu reprezenta pentru filosofii savanţi ai secolului al XlV-lea o certitudine de referinţă . Evenimentul prin excelenţă al mărturiilor neîncetate avea să fie pus sub lupa analizei, distincţiei, silogismului, iar promotorul acestei mişcări, Varlaam, nu s-a lăsat nicicum convins de datele concrete ale realităţilor duhovniceşti care din păcate nu puteau fi cuantificabile în mod ştiinţific.

Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015